Taxpayer’s appeal rejected: precautionary seizure upheld despite procedural flaws and no bad-faith proof

Şedinţa publică din data de 4 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 1.11.2022, sub nr. de dosar x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, solicitând să se dispună: anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emisă la data de 30.09.2022 sub număr de ieşire x/30.09.2022; ridicarea măsurii sechestrului asigurător imobiliar, mobiliar şi a popririi asigurătorii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 522 din 6 decembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 522 din 6 decembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 46 şi art. 49 Codul de procedură fiscală şi ale OPANAF nr. 2546/2016.

Astfel, în opinia sa, prima instanţă, cu toate că reţine că recurentului i-a fost comunicată Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii fără a purta semnătura tuturor organelor competente, apreciază în mod greşit că acest aspect nu conduce la nulitatea actului administrativ.

Nici intimata-pârâtă şi nici prima instanţa nu au indicat care este norma juridică care permite comunicarea către destinatarul actului administrativ al unui exemplar diferit ca şi formă/conţinut faţă de cel pe care îl deţine organul emitent.

Din analiza prevederilor art. 46 şi următoarele Codul de procedură fiscală nu reiese că actul administrativ se comunică într-o altă formă şi conţinut decât cea a emitentului către destinatarul său.

De asemenea, nici art. 213 Codul de procedură fiscală sau OPANAF nr. 2546/2016 nu permit comunicarea unui alt tip de Decizie decât cea existentă în evidenţele organului fiscal.

Or, ceea ce a contestat în faţa primei instanţe nu a fost doar lipsa avizării actului atacat, ci lipsa semnăturii şi a indicării persoanelor competente să-1 emită.

Aşa cum se poate observa din cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii comunicate recurentului aceasta conţine doar semnătura şefului adjunct al administraţiei, ceea ce echivalează cu emiterea nelegală a actului administrativ, şeful adjunct al administraţiei neavând competenţa legală să emită actul contestat.

Din interpretarea prevederilor pct. 61 şi 62 din OPANAF nr. 2546/2016 rezultă că Decizia atacată ar fi trebuit întocmită de către un lucrător din cadrul Serviciului Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii, avizată de către şeful serviciului şi aprobată de către şeful de administraţiei adjunct - colectare.

A mai susţinut recurentul că, deşi nu împărtăşeste opinia primei instanţe referitoare la calificarea naturii juridice a nulităţii instituite de art. 49 Codul de procedură fiscală, respectiv de nulitate procesuală în sensul prevederilor art. 174 C. proc. civ., se impune a se observa că inclusiv cu acest raţionament prima instanţa a greşit. Astfel, în opinia sa, rezultă cu evidenţă, din art. 175 alin. (2) C. proc. civ., faptul că în situaţia nulităţilor exprese, este prezumată vătămarea şi pe cale de consecinţă persoana care o invocă nu are sarcina dovedirii vătămării. Or, art. 49 Codul de procedură fiscală indică o nulitate expresă, iar intimata pârâtă în prezenta cauză nu a răsturnat prezumţia de vătămare.

Condiţia indicării numelui şi a calităţii persoanelor împuternicite ale organului fiscal, precum şi a semnării de către acestea a actului administrativ fiscal este instituită şi de art. 46 din Codul de procedură fiscală.

Recurentul-reclamant a invocat, de asemenea, încălcarea si aplicarea greşită a prevederilor art. 9 Codul de procedură fiscală, a dreptului de a fi ascultat şi a dreptului la apărare.

A arătat că, în privinţa acestui motiv de nelegalitate al Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii prima instanţa reţinut în mod nelegal următoarele: "Deşi omisiunea audierii constituie o excepţie faţă de regula ascultării contribuabilului statuate de art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală (...)".

Incidenţa art. 9 alin. (2) lit. a), dincolo de maniera restrictivă în care trebuie interpretat, presupune şi coroborarea cu art. 46 din Codul de procedură fiscală, ceea ce înseamnă că organul fiscal avea obligaţia motivării pericolului privind constatarea situaţiei fiscale reale, aspect care lipseşte cu desăvârşire din conţinutul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Având în vedere că art. 9 din Codul de procedură fiscală reprezintă o manifestare a dreptului la apărare al destinatarului actului administrativ fiscal, a apreciat că prima instanţa prin soluţia pronunţată a încălcat şi dreptul la apărare, consfinţit prin art. 24 din Constituţia României şi dreptul de a fi ascultat consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.

În fine, recurentul a apreciat că sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 213 şi art. 12 Codul de procedură fiscală.

Astfel, în privinţa îndeplinirii condiţiilor de aplicabilitate ale art. 213 Codul de procedură fiscală prima instanţa realizează o serie de raţionamente contradictorii cu concluzii eronate.

Se impune a se observa că toate acţiunile enunţate de art. 213 alin. (2): sustragerea, ascunderea, risipirea, trebuie să fie realizate în scopul periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării, ceea ce presupune o intenţie calificată.

Existenţa poziţiei subiective, respectiv a relei-credinţe, este esenţială în mărginirea sferei de aplicare a prevederilor art. 213 Codul de procedură fiscală, o ipoteză contrară presupunând posibilitatea organului fiscal de a limita drepturile persoanei în mod cu totul arbitrar.

Or, dacă s-ar accepta raţionamentul primei instanţe, respectiv irelevanţa poziţiei subiective a persoanei faţă de care se instituie aceste măsuri asigurătorii, ar trebui să se accepte şi ipoteza că orice cheltuială realizată de persoana fizică conduce în mod inexorabil la risipirea patrimoniului acesteia.

Trebuie menţionat şi faptul ca intimata-pârâtă nu a făcut dovada poziţiei subiective a reclamantului, respectiv a relei-credinţe, acest aspect fiind de altfel imposibil.

In privinţa faptelor imputate de organul fiscal, respectiv înstrăinările imobiliare din 2012 şi cesiunea părţilor sociale, este de menţionat faptul că prima instanţa a înlăturat înstrăinările din 2012, în mod corect, iar în privinţa cesiunii de părţi sociale a reţinut în mod nelegal, fără acoperire probatorie.

Cu privire la acest aspect, a arătat că înţelege să precizeze că planul de reorganizare al S.C. B. S.R.L. a fost respins în data de 10.07.2020, aspect de altfel reţinut şi de către instanţă, iar cesiunile de părţi sociale reţinute ca fapte de risipire a patrimoniului s-au realizat toate anterior datei de 10.07.2020.

Organul fiscal nu a dovedit relaţia de rudenie a recurentului cu cesionarele, iar prima instanţă a reţinut relaţia de rudenie, cu toate că, aşa cum rezultă din certificatul de divorţ, recurentul a divorţat în anul 2014.

Reţinerea de către prima instanţa a unei posibilităţi a recurentului că va fi urmărit de organul fiscal şi de a anticipa, încă din 2015 de la momentul formulării plângerii penale, că va avea de achitat suma indicată de organul fiscal, vine în contradicţie cu respectarea principiului nevinovăţiei.

În fine, recurentul a invocat faptul că prima instanţa a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 12 alin. (4) Codul de procedură fiscală, privind buna-credinţă a contribuabilului în prezenta cauză neadministrandu-se nicio probă care să răstoarne buna-credinţă a acestuia în privinţa cesiunilor de părţi sociale.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate. De asemenea, a solicitat respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 21 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în cauză fiind amânată pronunţarea la data de 4 aprilie 2024.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

Conform menţiunilor din Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022 necontestate de reclamant rezultă următoarele:

- în anul 2015, societatea B. S.R.L. a făcut obiectul unei inspecţii fiscale cu privire la impozitul pe profit pentru perioada 01.04.2011-31.03.2014, respectiv cu privire la Taxa pe valoarea adăugată pentru perioada 01.06.2011-30.04.2014, fiind emis Raportul de inspecţie fiscală nr. x/22.07.2015 şi Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/22.07.2015;

- prin Procesul Verbal încheiat la data de 15.07.2015, înregistrat la AJFP Timiş sub nr. x/16.07.2015, organele de inspecţie fiscală au constatat că faptele prezentate pot intra sub incidenţa prevederilor art. 8 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, au calculat un prejudiciu în sumă totală de 16.107.715 RON, şi au identificat persoanele răspunzătoare: dl. A. (administrator din data de 31.08.2012) şi dna. C. (administrator în perioadă 26.10.2009-04.09.2012). Având în vedere faptele consemnate în Procesul-verbal încheiat la data de 15.07.2015, prin adresa nr. x/22.07.2015, a fost înaintată plângerea penală cu acelaşi număr Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, în vederea efectuării cercetărilor ce se impun şi constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale;

- Prin Decizia de impunere nr. x/22.07.2015:

• pentru perioada 01.04.2011-31.03.2014, s-a stabilit un impozit pe profit de plată în sumă de 4.423.570 RON, pentru care au fost calculate dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 1.488.095 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 643.741 RON,

• pentru perioada 01.06.2011-30.04.2014 s-a stabilit TVA suplimentar de plată în sumă de 6.494.812 RON, fiind respinsă la rambursare TVA în sumă de 353.072 RON. Pentru diferenţa de TVA stabilită suplimentar de plată au fost calculate dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 2.247.697 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 905.004 RON;

- S.C. B. S.R.L. a formulat contestaţie împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/22.07.2015, Raportului de Inspecţie fiscală nr. x/22.07.2015 şi Procesului Verbal încheiat la data de 15.07.2015, înregistrat la AJFP Timiş sub nr. x/16.07.2015, solicitând anularea acestora ca fiind netemeinice şi nelegale;

- prin Decizia nr. 513/40/26.01.2016 s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x/22.07.2015 până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, cu respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei formulate împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. x şi declinarea competenţei de soluţionare a capătului de cerere privind Procesul Verbal încheiat la data de 15.07.2015, înregistrat la AJFP Timiş sub nr. x/16.07.2015, către DGRFP Timişoara Administraţia Contribuabili Mijlocii - Activitatea de Inspecţie Fiscală;

- S.C. B. S.R.L. a formulat o acţiune împotriva Deciziei nr. 513/40/26.01.2016, fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara dosarul x/2019 Prin sentinţa din data de 18.03.2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara s-a admis excepţia prescrierii dreptului la acţiune al reclamantei şi s-a respins acţiunea. Astfel, în prezent, soluţionarea contestaţiei este suspendată deoarece latura penală nu a fost soluţionată. Sesizarea penală formulată de organele de control face obiectul dosarului x/2016, aflat în lucru la DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova;

- Prin încheierea nr. 1981/2015/10.12.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în dosar nr. x/2015 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L., în calitate de administrator judiciar fiind desemnat D.;

- conform informaţiilor prezentate în Tabelul preliminar de creanţe al S.C. B. S.R.L. nr. 435/15.02.2016, AJFP Timiş figurează înscrisă cu suma de 1.486.320 RON în grupa creanţelor garantate (valoare garanţie înscrisă în mod provizoriu până la întocmirea evaluării) şi cu suma de 15,395.682 RON în grupa creanţelor bugetare (creanţă bugetară în litigiu);

- conform informaţiilor prezentate în Tabelul definitiv rectificat de creanţe al S.C. B. S.R.L. nr. 2048/14.10.2019, AJFP Timiş figurează înscrisă cu suma de 1.486.320 RON, în grupa creanţelor garantate (valoare garanţie înscrisă în mod provizoriu până la întocmirea evaluării), iar în grupa creanţelor bugetare cu suma de 15.395.882 RON (creanţă bugetară în litigiu) şi cu suma de 222.568 RON (creanţă bugetară înscrisă prin cererea din 28.07.2016). Totalul creanţelor acceptate în tabelul definitiv de creanţe al S.C. B. S.R.L. este în cuantum de 19.589.934 RON, din care domnul A. figurează cu suma de 1.549.497,77 RON;

- administratorul special, domnul A., a propus un plan de reorganizare a activităţii S.C. B. S.R.L., dar acesta nu a fost aprobat, conform Procesului-verbal al adunării creditorilor încheiat la data de 10.07.2020, publicat în BPI nr. 11665/15.07.2020;

- prin încheierea nr. 599/26.05.2022, pronunţată în dosar nr. x/2015, în temeiul art. 145 alin. (1) lit. B) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, Tribunalul Timiş:

• a dispus intrarea în faliment, prin procedura generală, a debitoarei S.C. B. S.R.L., cu sediul în jud. Timiş, în contradictoriu cu creditorii: S.C. E. S.R.L., Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, A., F. - reprezentant al salariaţilor, S.C. G. S.R.L., Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, Cabinet de avocat H., S.C. I. S.A., J.,

• a ridicat dreptul de administrare al administratorilor sociali ai debitoarei, în temeiul art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă nr. 85/2014.

Prin Referatul nr. x/29.07.2022, emis de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, s-a analizat oportunitatea angajării răspunderii solidare a reclamantului A., fiind demarată procedura de atragere a răspunderii solidare prevăzută la art. 25 şi art. 26 Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015) pentru domnul A., în vederea realizării, în tot a creanţei fiscale în sumă de 17.109.474 RON, reprezentând obligaţiile fiscale datorate bugetului general consolidat de către S.C. B. S.R.L. - în faliment, CUI x.

Conform referatului, din analiza efectuată de organele de executare silită s-au reţinut antecedentele fiscale, precum şi acţiunile întreprinse de domnul A., care anterior şi-a înstrăinat o mare parte din patrimoniu către afiliaţi, doamna K. şi doamna L., rude prin alianţă de gradul 2, respectiv surorile soţiei sale, doamna C..

Astfel, în perioada anterioară, domnul A. a transferat către doamna K. - prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate de Biroul Notarial Public M. prin încheierile nr. 2007/3.07.2012 şi nr. 2008/3.07.2012 - două imobile: apartament situat în mun. Timişoara; casă (137 mp) şi teren (941 mp) situate în localitatea Şag.

În luna iulie 2020, domnul A. a cesionat părţile sociale deţinute la S.C. B., CUI x, către doamna K., care începând cu data 06.07.2020 are calitatea de administrator şi asociat unic al societăţii B.. În conformitate cu informaţiile înscrise în situaţia financiară anuală la 31.12.2019, societatea în cauză figura cu active imobilizate - imobilizări corporale în sumă totală de 1.461.453 RON (terenuri - 781.324 RON, construcţii - 63.972 RON, instalaţii tehnice şi maşini - 535.931 RON şi alte instalaţii, utilaje şi mobilier - 80.226 RON) şi a realizat un profit net în sumă de 94.796 RON.

Tot în luna iulie 2020, domnul A. a cesionat părţile sociale deţinute la S.C. N., CUI x, către doamna L., care începând cu data 08.07.2020 devine asociat cu cotă 80% din părţile sociale ale societăţii N.. De asemenea, începând cu data de 07.07.2020, doamna K., are calitatea de administrator şi asociat cu cotă 20% din părţile sociale ale societăţii N.. În conformitate cu informaţiile înscrise în situaţia financiară anuală ta 31.12.2019, societatea în cauză figura cu active imobilizate - imobilizări corporale în sumă totală de 721.923 RON (terenuri - 4.818 RON, construcţii - 10.031 RON, instalaţii tehnice şi maşini - 537.028 RON şi alte instalaţii, utilaje şi mobilier - 170.046 RON) şi a realizat un profit net în sumă de 153.246 RON.

Conform referatului, s-a concluzionat că există suspiciunea rezonabilă că, în momentul în care va lua cunoştinţă de faptul că este demarată procedura de atragere a răspunderii solidare, domnul A. îşi va înstrăina şi restul patrimoniului către terţe persoane.

În aceste condiţii, s-a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022 .

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. (asociat şi fostul administrator al S.C. B. S.R.L. - în faliment) a solicitat: anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022, emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş; ridicarea măsurii sechestrului asigurător imobiliar, mobiliar şi a popririi asigurătorii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamantul formulând recurs.

2. Analiza criticilor invocate de recurentul-reclamant, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte aminteşte că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Înalta Curte constată că este nefondată critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor pct. 62 al Procedurii aprobate prin Ordinul preşedintelui A.N.A.F nr. 2.546/2016.

Astfel, se constată că în susţinerea acestei critici, recurentul-reclamant a invocat faptul că i-a fost comunicată Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii fără a purta semnătura tuturor organelor competente, iar prima instanţă a apreciat în mod greşit că acest aspect nu conduce la nulitatea actului administrativ, ceea ce a contestat în faţa primei instanţe nefiind doar lipsa avizării actului atacat, ci lipsa semnăturii şi a indicării persoanelor competente să-l emită; au fost nerespectate prevederile pct. 61 şi 62 din OPANAF nr. 2546/2016 faţă de prevederile art. 46 şi 49 Codul de procedură fiscală; este greşit raţionamentul primei instanţe privind calificarea naturii juridice a nulităţii instituite de art. 49 Codul de procedură fiscală, respectiv de nulitate procesuală în sensul prevederilor art. 174 C. proc. civ., în condiţiile în care, în opinia sa, rezultă cu evidenţă, din art. 175 alin. (2) C. proc. civ., faptul că în situaţia nulităţilor exprese, este prezumată vătămarea şi pe cale de consecinţă persoana care o invocă nu are sarcina dovedirii vătămării, intimata-pârâtă nerăsturnând prezumţia de vătămare.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor pct. 62 din Procedura din 5 septembrie 2016 de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente, aprobată prin Ordinul preşedintelui A.N.A.F nr. 2.546/2016, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 9 septembrie 2016, "62. Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, întocmită în două exemplare de către organele prevăzute la pct. 1 lit. b) şi c), după caz, se avizează de şeful de serviciu şi se aprobă de conducătorul acestora prevăzut la pct. 61, odată cu Referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii."

Potrivit pct. 61 din aceeaşi Procedură, "61. Referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii va fi întocmit, într-un singur exemplar, de organele prevăzute la pct. 1 lit. b) şi c), după caz, avizat de şeful de serviciu şi aprobat de conducătorul acestora, respectiv directorul general adjunct - activitatea de administrare a veniturilor statului în cazul DGAMC, şeful de administraţie adjunct - colectare în cazul administraţiilor judeţene ale finanţelor publice, administraţiilor sectoarelor 1-6 ale finanţelor publice şi administraţiilor fiscale pentru contribuabili mijlocii."

Conform pct. 1 din aceeaşi Procedură, "1. Organele fiscale competente pentru dispunerea măsurilor asigurătorii sunt următoarele:

a) organ de control - organ de control competent, potrivit legii, al Direcţiei generale antifraudă fiscală, Direcţiei Generale a Vămilor, Direcţiei generale control venituri persoane fizice, Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice şi organelor fiscale subordonate acestora;

b) organ de executare - organ de executare competent, potrivit legii, al Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice şi organelor fiscale teritoriale subordonate acestora, după caz;

c) organul fiscal competent în administrarea debitorului, în cazul atragerii răspunderii solidare a persoanelor răspunzătoare care sunt în administrarea altor organe fiscale centrale;"

În raport de aceste prevederi legale, în privinţa competenţei de emitere a actului, se constată că aceasta revine organul fiscal competent în administrarea debitorului S.C. B. S.R.L., conform pct. 1 lit. c) din Procedura aprobată prin Ordinul nr. 2.546/2016, nefiind incidente dispoziţiilor de la lit. b) a pct. 1, nefiind încă declanşată executarea silită împotriva reclamantului, iar executarea silită faţă de debitoarea S.C. B. S.R.L. este suspendată prin efectul art. 75 al Legii nr. 85/2014.

Astfel, textul se referă la competenţa organelor fiscale (în speţă organul emitent fiind Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş), iar nu a compartimentelor interne ale acestora, a căror organizare nu poate afecta regulile de competenţă, astfel cum sunt reglementate de art. 29 şi 30 Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), iar recurentul-reclamant nu contestă competenţa de emitere a Deciziei nr. 18449/30.09.2022, ci modul de avizare şi aprobare.

În această privinţă, se constată că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022 - exemplarul depus în copie de autoritatea pârâtă este semnat de persoana care l-a întocmit, domnul O., este avizat de "Şef serviciu P." şi este semnat spre aprobare de "Şef administraţie adjunct colectare persoane juridice", domnul Q..

Este adevărat că exemplarul comunicat reclamantului a fost semnat exclusiv de Şef administraţie adjunct colectare persoane juridice (domnul Q.), însă, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că acest fapt nu afectează legalitatea actului o comunicare către contribuabil a unui exemplar semnat exclusiv de persoana împuternicită a organului fiscal. Nulitatea intervine pentru nerespectarea unor cerinţe impuse de lege la momentul emiterii actului juridic sau anterior emiterii acestuia, iar nu pentru modul, posibil defectuos, al comunicării acestui act către destinatar.

Prin urmare, având în vedere cerinţele procedurale ale pct. 62 din Procedura aprobată prin Ordinul nr. 2.546/2016, instanţa de recurs constată că acestea au fost respectate, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022 fiind avizată de "Şef serviciu P." şi semnată spre aprobare de "Şef administraţie adjunct colectare persoane juridice", domnul Q.. Din organigrama depusă la dosar la ultimul termen de judecată în dosarul de fond rezultă că Serviciul Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii este în subordinea Serviciului Administraţie Adjunct Colectare Persoane Juridice, şeful acestui din urmă serviciu fiind aşadar, conducătorul competent să semneze actul în cauză, astfel că nu pot fi primite susţinerile recurentului cu privire la acest aspect.

De altfel, sancţiunea nulităţii actului administrativ fiscal intervine în condiţiile art. 49 Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), iar nerespectarea cerinţei de avizare nu este prevăzută de art. 49 alin. (1) Codul de procedură fiscală printre cazurile de nulitate ale actului.

Inalta Curte aminteşte că, potrivit art. 49 alin. (1) Codul de procedură fiscală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 295/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1266 din 21 decembrie 2020, "(1) Actul administrativ fiscal este nul în oricare din următoarele situaţii:(...)

b) nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 46 alin. (6), precum şi organul fiscal emitent;

În privinţa altor cerinţe procedurale, art. 49 alin. (3) Codul de procedură fiscală prevede că "(3) Actele administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale decât cele prevăzute la alin. (1) sunt anulabile. Prevederile art. 50 sunt aplicabile în mod corespunzător.", articolul 50 alin. (1) statuând că "(1) Actul administrativ fiscal poate fi anulat, desfiinţat sau modificat de către organul fiscal competent în condiţiile prezentului cod."

Pe de altă parte, instanţa de recurs observă că, potrivit art. 3 alin. (2) Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), "Unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile C. civ. şi ale C. proc. civ., republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţi publice şi contribuabili/plătitori.".

În raport cu aceste reglementări, se reţine că actul administrativ fiscal este supus regimului nulităţii reglementat de Codul de procedură fiscală, iar în cazul în care reglementările acestui act normativ sunt incomplete, acesta se completează cu reglementarea cuprinsă în C. proc. civ.

Date fiind aceste reglementări, instanţa reţine că actul administrativ fiscal poate fi desfiinţat, respectiv anulat în condiţiile prevăzute de art. 49 şi 50 Codul de procedură fiscală, care nu prevăd expres anularea pentru încălcarea formalităţii de avizare a actului.

De asemenea, conform art. 3 alin. (2) Codul de procedură fiscală, instanţa de recurs reţine aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010), potrivit cărora "actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia".

În aceste condiţii, nerespectarea dispoziţiilor procedurale nu poate fi admisă ca o condiţie suficientă în anularea actelor emise cu nerespectarea legii, dacă nu se dovedeşte atât vătămarea, cât şi imposibilitatea remedierii acestei vătămări prin alte mijloace decât desfiinţarea acelui act.

Reţinând aplicabilitatea în cauză a art. 175 alin. (1) C. proc. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010), instanţa de control judiciar subliniază că orice pretinsă nelegalitate a actului atacat atrage nulitatea acestui act numai în măsura în care nerespectarea legii a determinat vătămarea drepturilor reclamantului, iar această vătămare nu poate fi remediată decât prin desfiinţarea actului respectiv.

În speţă, astfel cum s-a reţinut anterior, au fost respectate dispoziţiile pct. 62 din Procedura aprobată prin Ordinul nr. 2.546/2016, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022 fiind avizată de "Şef serviciu P." şi semnată spre aprobare de "Şef administraţie adjunct colectare persoane juridice", domnul Q. şi nu s-ar putea reţine existenţa unui motiv de nulitate în condiţiile prevăzute de art. 49 şi 50 Codul de procedură fiscală, întrucât nerespectarea cerinţei de avizare nu este prevăzută de art. 49 alin. (1) Codul de procedură fiscală printre cazurile de nulitate ale actului şi nici nu a fost probată vreo vătămare adusă drepturilor procesuale ale reclamantului printr-o avizare pretins eronată a deciziei respective, aceasta fiind semnată de persoana împuternicită a organelor fiscale, interpretarea dată de reclamant dispoziţiilor art. 174-175 C. proc. civ. în sensul că vătămarea este prezumată fiind eronată.

Înalta Curte nu poate reţine nici critica încălcării prevederilor art. 9 Codul de procedură fiscală, subsumat căreia recurentul-reclamant a invocat nemotivarea pericolului care să determine încadrarea situaţiei la excepţia potrivit căreia decizia se poate lua şi în lipsa audierii contribuabilului, în opinia sa, în condiţiile în care audierea contribuabilului reprezintă o obligaţie expresă a organului fiscal, cazurile în care organul fiscal poate să nu procedeze la o astfel de procedură trebuie interpretate strict, în speţă fiind vorba despre situaţia în care organul fiscal a emis o decizie de instituire a măsurilor asigurătorii anterior emiterii titlului de creanţă.

Instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), "(1) Înaintea luării deciziei, organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului/plătitorului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei".

Potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) Codul de procedură fiscală, "(2) Organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când: a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege; (...)"

Astfel cum a susţinut şi recurentul, se constată că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş a emis decizia de instituire a măsurilor asigurătorii anterior emiterii titlului de creanţă, respectiv anterior emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare a reclamantului A. pentru obligaţiile restante ale S.C. B. S.R.L. - procedură permisă de art. 213 alin. (3) şi (7) Codul de procedură fiscală.

Deşi omisiunea audierii constituie o excepţie faţă de regula ascultării contribuabilului statuate de art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală - ceea ce implică principiul interpretării restrictive a cazurilor de exceptare de la regula audierii - instanţa de recurs observă că art. 9 alin. (2) lit. a) permite omisiunea audierii când "întârzierea în luarea deciziei determină un pericol (…) pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege.". Textul nu distinge cu privire la natura sau caracteristicile măsurilor care ar putea fi dispuse şi care ar putea fi puse în pericol în cazul audierii contribuabilului. Prin urmare, pericolul menţionat de art. 9 alin. (2) lit. a) poate viza şi ipoteza prevăzută de art. 231 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

În aceste condiţii, autoritatea pârâtă a justificat incidenţa acestui text prin pericolul înstrăinării bunurilor sale de către reclamant în momentul aflării informaţiei că este subiectul unei eventuale măsuri de stabilire a răspunderii solidare a reclamantului A. pentru obligaţiile restante ale S.C. B. S.R.L.

Astfel, în mod corect prima instanţă a considerat întemeiată această afirmaţie, în contextul în care nici reclamantul nu a contestat faptul că a înstrăinat o serie din bunurile proprietatea domniei sale după ce S.C. B. S.R.L. a format obiectul inspecţiei fiscale şi s-au stabilit în sarcina acesteia obligaţii fiscale care au determinat deschiderea procedurii insolvenţei începând din 10.12.2015 şi intrarea în faliment a societăţii în data de 26.05.2022.

Este de principiu că înstrăinarea unor bunuri urmăribile de către persona cu privire la care există posibilitatea emiterii în viitor a unei decizii de atragere a răspunderii solidare constituie un motiv întemeiat pentru a se reţine existenţa unui pericol de creare sau de amplificare a stării de insolvabilitate, iar omisiunea audierii se justifică de necesitatea caracterului inopinat al instituirii măsurilor asiguratorii.

Or, astfel cum a susţinut şi intimata-pârâtă, şi a confirmat şi judecătorul fondului, raţiunea instituirii excepţiei de la audierea preliminară a contribuabilului conform art. 9 alin. (2) lit. a) Codul de procedură fiscală este dată de faptul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este luată tocmai în scopul evitării risipirii patrimoniului şi/sau a îngreunării executării silite de către contribuabil. Dacă ar fi obligatorie audierea contribuabilului înainte de luarea măsurii, ar da acestuia posibilitatea ca, în perioada dintre data la care fost chemat la audiere şi data audierii, să îşi înstrăineze bunurile. Această procedură este o procedură de prevenire, astfel că nu este oportună chemarea la audiere a contribuabilului, deoarece ar lipsi de conţinut întreaga procedură.

Prin urmare nu se poate susţine că este nejustificată măsura de a nu fi invitat recurentul şă-şi exprime punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei, astfel cum încearcă acesta să inducă prin memoriul de recurs.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate referitor la lipsa motivării în fapt a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/30.09.2022, Înalta Curte constată că este nefondată critica formulată.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (2) lit. e) şi f) Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), "actul administrativ emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: (...) e) motivele de fapt; f) temeiul de drept", acestea transpunând în materie fiscală obligaţia autorităţilor publice stabilită prin art. 31 alin. (2) din Constituţia României, în sensul că "autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.", precum şi principiul "dreptului la bună administrare" reglementat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene potrivit cu care: (1) "orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii. (2) Acest drept include în principal:(...) (c) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile."

Aşa fiind, în condiţiile în care autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora, ţinând seama şi de faptul că deciziile acestor autorităţi sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate susţine că este permisă absenţa motivării explicite a actului administrativ atacat.

Motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Ea reprezintă o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

În raport cu aceste consideraţii teoretice, se constată că Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/30.09.2022îndeplineşte cerinţele unei motivări în fapt, în condiţiile în care în cuprinsul său (la pagina 7 din decizie, dosar dosar fond) s-au menţionat toate aspectele concrete cu privire la următoarele fapte: în perioada anterioară, domnul Jupînu a transferat către doamna K., două imobile; în luna iulie 2020, domnul A. a cesionat părţile sociale deţinute la S.C. B., CUI x, către doamna K.; tot în luna iulie 2020, domnul A. a cesionat părţile sociale deţinute la S.C. N., CUI x, către doamna L..

Aşa cum în mod corect a apreciat şi prima instanţă, nu s-ar putea reţine absenţa unei motivări, această motivare putând fi criticabilă sub aspectul raţionamentelor din cuprinsul ei, putând fi apreciată ca neîntemeiată sau incompletă, însă aceste aspecte vizează temeinicia măsurii dispuse, iar nu lipsa motivării.

Prin urmare, domnului A. i s-au oferit suficiente informaţii cu privire la temeiurile faptice ale emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022, sens în care instanţa reţine lipsa de suport a criticii privind absenţa motivării în fapt a actului contestat.

În fine, Înalta Curte constată că este nefondată şi critica prin care recurentul-reclamant a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 213 şi art. 12 Codul de procedură fiscală, subsumat căreia a susţinut următoarele: intimata-pârâtă nu a făcut dovada poziţiei subiective a reclamantului, respectiv a relei-credinţe; în privinţa cesiunii de părţi sociale instanţa a făcut reţineri nelegale, fără acoperire probatorie, în condiţiile în care, planul de reorganizare al S.C. B. S.R.L. a fost respins în data de 10.07.2020, iar cesiunile de părţi sociale reţinute ca fapte de risipire a patrimoniului s-au realizat toate anterior datei de 10.07.2020; nu a fost dovedită nici relaţia de rudenie a recurentului cu cesionarele, prima instanţă a reţinând relaţia de rudenie, cu toate că recurentul a divorţat în anul 2014; au fost încălcate şi prevederile art. 12 alin. (4) Codul de procedură fiscală, privind buna-credinţă a contribuabilului, prezumţia nefiind răsturnată.

Înalta Curte constată că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.09.2022, este întemeiată pe dispoziţiile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015).

Potrivit acestor prevederi legale "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite."

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că textul legal priveşte existenţa unui pericol ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Noţiunea de "pericol" implică o stare de primejdie, de ameninţare la adresa valorii ocrotite, iar nu un rezultat concret în sensul vătămării acestei valori. Pe de altă parte, textul se referă la o serie de acţiuni cu o anumită urmare, şi anume la sustragerea, ascunderea sau risipirea patrimoniului debitorului. De aceea, identificarea stării de pericol trebuie să se raporteze la acele fapte ale debitorului prin care acesta se sustrage, îşi ascunde ori îşi risipeşte patrimoniul, cu urmările prevăzute de text - şi anume periclitarea sau îngreunarea în mod considerabil a colectării obligaţiilor fiscale ale debitorului.

Referitor la pretinsa cerinţă a existenţei unei rele credinţe a debitorului, se mai observă că textul art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală vizează conduita debitorului, respectiv faptele voluntare ale acestuia prin care se sustrage, îşi ascunde sau risipeşte patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Deşi unele din aceste fapte denotă o intenţie calificată prin scopul sustragerii de la executare (cum sunt acţiunile de sustragere şi de ascundere a patrimoniului), nu se poate reţine necesitatea dovedirii relei credinţe în cazul risipirii patrimoniului - ipoteză în care este indiferentă atitudinea psihică a debitorului, fiind relevant numai rezultatul vătămător, constând în risipirea activelor patrimoniale.

Astfel, ceea ce art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală impune este constatarea rezultatului obiectiv, materializat în periclitarea sau îngreunarea în mod considerabil a colectării.

În aceste condiţii, împărtăşind opinia judecătorului fondului, Înalta Curte constată că organele fiscale au prezentat argumente din care pare să rezulte că faptele reclamantului - de înstrăinare a unor părţi sociale şi a unor imobile - au drept consecinţă periclitarea sau îngreunarea în mod considerabil a colectării, prin urmarea înlocuirii unor bunuri identificabile cu sume de bani aflate exclusiv la dispoziţia reclamantului şi uşor de sustras de la executarea silită.

Se observă că domnul A. nu are calitatea de debitor, nefiind stabilită în sarcina domniei obligaţia de a răspunde în solidar cu debitoarea S.C. B. S.R.L. pentru obligaţiile fiscale ale acesteia din urmă. Totuşi, art. 213 alin. (3) şi (7) Codul de procedură fiscală permit luarea măsurilor asigurătorii şi înainte de emiterea titlului de creanţă, caz în care acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii, termen ce poate fi prelungit în condiţiile art. 213 alin. (7). Prin urmare, lipsa calităţii reclamantului de debitor nu determină nulitatea deciziei contestate.

În continuare, se observă că organele fiscale au făcut referire la o serie de operaţiuni prin care reclamantul:

- a transferat către doamna K. în luna iulie 2012 două imobile: un imobil constând în apartament situat în mun. Timişoara, precum şi un al doilea imobil constând în casă (137 mp) şi teren (941 mp) situate în localitatea Şag, cu precizarea că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor menţionate anterior s-a realizat concomitent (la aceeaşi dată - 3.07.2012) de către domnul A. către doamna K. - prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate de Biroul Notarial Public M. prin încheierile nr. 2007/3.07.2012 şi nr. 2008/3.07.2012.

- a cesionat părţile sociale deţinute la S.C. B. către doamna K. în luna iulie 2020, care începând cu data 06.07.2020 are calitatea de administrator şi asociat unic al societăţii B., iar în conformitate cu informaţiile înscrise în situaţia financiară anuală la 31.12.2019, societatea în cauză figura cu active imobilizate - imobilizări corporale în sumă totală de 1.461.453 RON (terenuri - 781.324 RON, construcţii - 63.972 RON, instalaţii tehnice şi maşini - 535.931 RON şi alte instalaţii, utilaje şi mobilier - 80.226 RON) şi a realizat un profit net în sumă de 94.796 RON.

- tot în luna iulie 2020 a cesionat părţile sociale deţinute la S.C. N. către doamna L., care începând cu data 08.07.2020 devine asociat cu cotă 80% din părţile sociale ale societăţii N.. De asemenea, începând cu data de 07.07.2020, doamna K. are calitatea de administrator şi asociat cu cotă 20% din părţile sociale ale societăţii N.. În conformitate cu informaţiile înscrise în situaţia financiară anuală la 31.12.2019, societatea în cauză figura cu active imobilizate - imobilizări corporale în sumă totală de 721.923 RON (terenuri - 4.818 RON, construcţii - 10,031 RON, instalaţii tehnice şi maşini - 537.028 RON şi alte instalaţii, utilaje şi mobilier - 170.046 RON) şi a realizat un profit net în sumă de 153.246 RON.

În acest context, instanţa de recurs constată că încă din anul 2015, organele fiscale au sesizat organele de urmărire penală, afirmând săvârşirea de către reclamant a infracţiunii de evaziune fiscală. Astfel, prin Procesul Verbal încheiat la data de 15.07.2015, înregistrat la A.J.F.P. Timiş sub nr. x/16.07.2015, organele de inspecţie fiscală au constatat că faptele prezentate pot intra sub incidenţa prevederilor art. 8, alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 şi art. 9, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, au calculat un prejudiciu în sumă totală de 16.107.715 RON, şi au identificat persoanele răspunzătoare: dl. A. (administrator din data de 31.08.2012) şi dna. C. (administrator în perioadă 26.10.2009-04.09.2012).

Totodată, având în vedere faptele consemnate în Procesul Verbal încheiat la data de 15.07.2015, prin adresa nr. x/22.07.2015, a fost înaintată plângerea penală cu acelaşi număr Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, în vederea efectuării cercetărilor ce se impun şi constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Or, în acest proces penal organele fiscale s-au constituit parte civilă formulând pretenţii faţă de reclamant.

Prin urmare, în mod corect a concluzionat prima instanţă că, din acest moment, domnul A. putea în mod rezonabil să realizeze - începând din luna iulie 2015 - existenţa unui risc de a fi obligat la plata obligaţiilor fiscale ale debitoarei S.C. B. S.R.L., prin constituirea organelor fiscale ca parte civilă în procesul penal.

În ceea ce priveşte situaţia debitoarei S.C. B. S.R.L., supusă procedurii insolvenţei de la finalul anului 2015, din actele dosarului rezultă că prin încheierea nr. 1981/2015/10.12.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în dosar nr. x/2015 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L., iar pârâta A.J.F.P. Timiş figurează înscrisă în Tabelul definitiv rectificat de creanţe al S.C. B. S.R.L. cu suma de 1.486.320 RON, în grupa creanţelor garantate (valoare garanţie înscrisă în mod provizoriu până la întocmirea evaluării), iar în grupa creanţelor bugetare cu suma de 15.395.882 RON (creanţă bugetară în litigiu) şi cu suma de 222.568 RON (creanţă bugetară înscrisă prin cererea din 28.07.2016).

Totodată, prin încheierea nr. 599/26.05.2022, pronunţată în dosar nr. x/2015, în temeiul art. 145 alin. (1) lit. B) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, Tribunalul Timiş: a dispus intrarea în faliment, prin procedura generală, a debitoarei S.C. B. S.R.L., cu sediul în jud. Timiş, în contradictoriu cu creditorii: S.C. E. S.R.L., Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, A., F. - reprezentant al salariaţilor, S.C. G. S.R.L., Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, Cabinet de avocat H., S.C. I. S.A., J.; a ridicat dreptul de administrare al administratorilor sociali ai debitoarei, în temeiul art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă nr. 85/2014.

În ceea ce priveşte înstrăinările părţilor sociale, se constată că acestea au survenit la începutul lunii iulie 2020, în contextul respingerii planului de reorganizare a activităţii S.C. B. S.R.L. - plan formulat de reclamant, care nu a fost aprobat, conform Procesului-verbal al adunării creditorilor încheiat la data de 10.07.2020, publicat în BPI nr. 11665/15.07.2020.

Astfel, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine existenţa unei legături între respingerea planului de reorganizare şi înstrăinările părţilor sociale deţinute de domnul A., raportat la momentul survenirii acestor înstrăinări, dar şi la faptul că ele au fost făcute către surorile soţiei reclamantului, ceea ce face credibilă presupunerea că aceste operaţiuni nu au avut drept scop obţinerea unor foloase materiale, cu atât mai mult cu cât nu s-a probat încasarea vreunor sume de bani de către reclamant pentru aceste înstrăinări.

Este adevărat că organele fiscale nu au precizat dacă aceste înstrăinări au avut caracter oneros sau gratuit, iar reclamantul a susţinut că dacă suntem în prezenţa unul transfer cu titlu oneros operează subrogaţia reală cu titlu particular, patrimoniul persoanei nefiind sărăcit, păstrându-şi valoarea, modificându-se doar elementele patrimoniale, respectiv înlocuirea unor bunuri imobile cu bunuri mobile (banii).

Referitor la acest aspect, este de subliniat că în vreme ce părţile sociale sunt supuse unor evidenţe oficiale cum sunt cele ale Oficiului Registrului Comerţului - care permit urmărirea acestor bunuri şi valorificarea lor într-un mod relativ formalizat - banii obţinuţi ca preţ al vânzării sunt bunuri prin excelenţă circulante, a căror declarare şi depozitare nu sunt obligatorii, ceea ce implică faptul că înlocuirea unor părţi sociale cu preţul acestora implică o îngreunare evidentă a colectării eventualelor creanţe fiscale stabilite în sarcina reclamantului. organele fiscale nu pot urmări banii pe care reclamantul nu îi depune într-un cont bancar şi nu au competenţa de a proceda la efectuarea de percheziţii, după cum nu există vreo reglementare învederată de reclamant care să îl oblige pe acesta să nu cheltuiască respectivele sume astfel cum doreşte.

Este adevărat şi faptul că la momentul realizării cesiunilor de părţi sociale, reclamantul nu avea niciun raport de natură fiscală cu pârâta din prezentul dosar, raportat la obligaţia fiscală ce face obiectul măsurilor asigurătorii, instanţa admiţând şi argumentul că reclamantul nu putea anticipa în anul 2020 faptul că asupra patrimoniului său va urma să se instituie măsuri asigurătorii peste 2 ani - în anul 2022. Cu toate acestea, astfel cum a susţinut şi recurentul prin memoriul de recurs, înstrăinările s-au făcut în momentul respingerii planului de reorganizare a activităţii debitoarei S.C. B. S.R.L., că toate aceste înstrăinări s-a făcut către surorile soţiei reclamantului şi nu s-a dovedit plata efectivă a preţului acestor tranzacţii. Or, aceste coincidenţe sunt de natură a crea suspiciunea că reclamantul încearcă să diminueze sfera bunurilor urmăribile din patrimoniul domniei sale, dar fără a le scoate din averea extinsă a familiei domniei sale, ceea ce art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală urmăreşte a combate prin instituirea de măsuri asigurătorii.

De asemenea, este de subliniat şi faptul că textul art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală nu interzice în sine orice fel de tranzacţie şi nici nu o condiţionează de existenţa unei intenţii vădit nelegale. Astfel, art. 213 alin. (2) vizează acele operaţiuni prin care se diminuează patrimoniul cu un bun având o valoare semnificativă în raport cu întreg patrimoniul debitorului şi care pot constitui o ameninţare de natură a periclita sau îngreuna în mod considerabil colectarea obligaţiilor fiscale eventual stabilite în sarcina debitorului.

În privinţa cesiunilor de părţi sociale realizate de către recurentul-reclamant, în mod corect instanţa de fond a admis că redarea situaţiei financiare a celor două societăţi nu are semnificaţia distribuirii unor dividende către proprietarii părţilor sociale, dar părţile sociale au o valoare care depinde şi de imobilizările deţinute de către societăţi şi pot fi, de asemenea, supuse vânzării sau dau un drept de control, chiar indirect, asupra operaţiunilor economice ale respectivelor societăţi, inclusiv cu privire la eventualele înstrăinări de active. De aceea, nu s-ar putea reţine lipsa de valoare a părţilor sociale cesionate de reclamant în anul 2020.

În fine, în ceea ce priveşte înstrăinarea unor bunuri imobile, Înalta Curte constată că este adevărat că s-a efectuat la un interval de timp înainte de angajarea răspunderii solidare a reclamantului prin decizia contestată, însă modul în care s-a realizat înstrăinarea, dovedeşte tot o intenţie de zădărnicire a unor acţiuni de angajare a răspunderii patrimoniale. În acest sens, relevant este faptul că recurentul-reclamant a transferat în aceeaşi zi - 03.07.2012 -, către aceeaşi persoană - K. (rudă prin alianţă de gradul 2, respectiv sora soţiei sale, doamna C.) -, două imobile, respectiv apartament situat în mun. Timişoara şi casă (137 mp) şi teren (941 mp) situate în localitatea Şag, astfel cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare autentificate de Biroul Notarial Public M. prin încheierile nr. 2007/3.07.2012 şi nr. 2008/3.07.2012.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 522 din 6 decembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.