Late-payment penalties excluded from statutory insurance guarantee scope due to independent legal cause

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 25214 din 26.11.2020, solicitând anularea în parte a deciziei contestate şi obligarea intimatului FGA la plata sumei de 4.068,33 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 739 din 12 mai 2021, Curtea de Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A. S.A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esenţă - că hotărârea a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât nu a pus în aplicare considerentele ce reţin că daunele materiale, daunele morale şi penalităţile sunt izvorâte din contractul de asigurare şi reprezintă, astfel, creanţe de asigurare.

Prin respingerea contestaţiei formulate pe motiv că penalităţile de întârziere nu rezultă din contractul de asigurare RCA, instanţa de fond a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 29/2020 şi a încălcat, totodată, şi dispoziţiile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat instanţei de recurs să dea eficienţă juridică dezlegării date prin considerentul de la pct. 124 din decizia amintită şi să reţină că penalităţile de întârziere aferente unei creanţe de asigurare sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA şi reprezintă creanţe de asigurare.

Recurenta a mai susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 şi dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, sunt creanţe de asigurări toate creanţele care rezultă dintr-un contract de asigurare, fiind eronat argumentul contrar reţinut de instanţa de fond că penalităţile de întârziere nu au la bază un contract de asigurare, încălcând prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011, potrivit căruia conţinutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 136/1995.

A invocat dispoziţiile art. 15-37 cuprinse în Titlul III din Normă-Contractul de asigurare, unde sunt menţionate toate drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul contractului de asigurare RCA, şi dispoziţiile art. 26 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi art. 38 din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011.

În opinia recurentei, prin raportate la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurare. Faptul că sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment nu schimbă cu nimic datele problemei, independent de existenţa sau inexistenţa unei culpe, sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA şi reprezintă creanţe de asigurare.

Din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce cuprinde definiţia creanţei de asigurare şi din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanţe în categoria creanţelor de asigurare, şi anume faptul rezultării creanţei din contractul de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se faptul că reprezintă creanţe de asigurare doar acele creanţe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

În continuare, recurenta a arătat că hotărârea recurată fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, întrucât prima instanţă a reţinut că Fondul nu poate fi obligat la plata penalităţilor pentru că nu se înscriu în noţiunea de creanţă de asigurări şi că penalităţile de întârziere nu reprezintă culpa Fondului.

Fondul poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau cheltuieli, ulterior putându-se subroga în drepturile creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală.

Or, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că au fost plătite din culpa unei terţe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă le-ar fi plătit ca urmare a propriei culpe, evident că nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor.

Potrivit art. 2210 C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terţului (în speţă, asigurătorul aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă. Dacă Fondul poate plăti dobânzi aferent despăgubirilor principale, poate plăti şi penalităţi de întârziere.

În acest context, recurenta reclamantă a considerat că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcara principiului accesorium sequitur principale.

4. Apărările intimatului

Intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurenta reclamantă nici măcar formal argumente care să justifice invocarea sa.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudenţa sa că dispoziţiile legale mai sus menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluţia şi argumentarea o nemulţumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la prevederile legislaţiei din materia asigurărilor, Înalta Curte reţine că recurenta reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Decizia FGA nr. 25214 din 26.11.2020, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 5075 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

Prin Decizia 25214 din 26.11.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată pentru suma de 10.196,32 RON, cu privire la debitul principal, şi a respins cererea de plată pentru suma de 4.068,33 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări în sensul dat de Legea nr. 213/2015, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultate din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de recurs reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Contrar celor susţinute de către recurenta reclamantă, penalităţile de întârziere solicitate nu sunt incluse în noţiunea de creanţă de asigurare, în sensul textului de lege anterior citat, acesta referindu-se în mod expres la creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare şi sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta.

Faptul că penalităţile de întârziere au fost prevăzute prin contractul de asigurare nu înseamnă că ele preiau natura juridică a despăgubirilor acordate în baza aceluiaşi contract, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile legale ce definesc noţiunea de creanţă de asigurare trebuie interpretate în mod restrictiv, având în vedere că Legea nr. 213/2015 este un act normativ cu caracter special.

Înalta Curte observă că B. S.A. nu datorează penalităţile de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii de asigurare în neexecutarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci penalităţi de întârziere, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care FGA nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Referitor la invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

Referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În condiţiile în care legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

Având în vedere că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalităţile de întârziere, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 fiind, prin urmare, nefondate.

Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanţa de recurs observă că acestea fac trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit, în sensul că acestea nu sunt recunoscute ca şi creanţe de asigurări, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

Or, aşa cum s-a arăat anterior, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 739 din 12 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2023.