Insurer's claim for penalties and costs against Guarantee Fund rejected as outside guaranteed insurance claims.

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 25154 din 25.11.2020, solicitând anularea în parte a deciziei contestate şi obligarea intimatului FGA la plata sumei de 16.769,09 RON reprezentând penalităţi de întârziere, cheltuieli de judecată şi cheltuieli de executare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 552 din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A. S.A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

În motivarea recursului, s-a arătat - în esenţă - că hotărârea recurată se bazează pe o interpretare eronată a noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi cum a fost interpretată prin Decizia 29/2020 pronunţată de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Potrivit interpretării date de ÎCCJ cu forţă obligatorie după publicarea Deciziei 29/2020, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului. Or, sumele solicitate de A. şi cu privire la care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a refuzat plata decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată în cadrul unui litigiu în care A. îşi exercita dreptul de regres împotriva B.. Mai precis, toate sumele acordate de instanţă prin această hotărâre au fost acordate în favoarea A. tocmai în baza recunoaşterii şi valorificării dreptului său de regres. Aşadar, atât textul legal al art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 cât şi Decizia 29/2020 se suprapun pe situaţia din speţă.

Analizând în detaliu texul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi intenţia legiuitorului faţă de formularea textului, ÎCCJ stipulează expres că în definiţia creanţei de asigurare, cu privire la care subzistă obligaţia de plată în sarcina FGA, se circumscriu atât obligaţiile principale de plată a despăgubirilor, cât şi orice alte obligaţii accesorii acestora, aşa cum este cazul sumelor solicitate în speţa de faţă. Or, aceste considerente pe care se sprijină dispozitivul Deciziei nr. 29/2020 au în mod evident aceeaşi forţă obligatorie ca şi dispozitivul, în temeiul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conţinutul noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este cea adoptată prin sentinţa recurată, este vădit contrară interpretării obligatorii a ÎCCJ şi textului legal.

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut că s-au încălcat prevederile Legii nr. 213/2015, ale Normei ASF 16/2015 şi ale principiilor generale de drept.

A arătat că interpretarea primei instanţe potrivit căreia prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul a stabilit în sarcina FGA doar obligaţia de a achita strict despăgubirea decurgând din producerea riscului asigurat, deoarece doar aceasta ar fi creanţă derivată din contractul de asigurare, în timp ce penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată sau de executare sunt consecinţa atitudinii culpabile a asigurătorului falit şi aceste obligaţii de plată nu sunt preluate de FGA, contravine rolului stabilit de legiuitor pentru FGA, aşa cum rezultă el din Legea nr. 213/2015.

Aşadar, FGA a fost constituit ca schemă de garantare a plăţii creanţelor decurgând din contractele de asigurare. Imediat ce un asigurător intră în faliment, FGA preia în patrimoniul propriu obligaţiile de plată a creanţelor de asigurare ale acestuia, fiind obligat la plată faţă de creditorii de asigurare în locul asigurătorului falit. Singura limitare a acestei obligaţii de plată este cea stabilită prin art. 15 din Legea 213/2015, respectiv suma de plată nu poate depăşi plafonul de garantare care a fost stabilit la suma de 450.000 RON/creditor de asigurare.

Prin urmare, de vreme ce preia obligaţia asigurătorului intrat în faliment, FGA va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare, indiferent daca ele erau despăgubiri propriu-zise, penalităţii sau alte cheltuieli care au natură accesorie faţă de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, în opinia recurentei-reclamnate nu se poate susţine că penalităţile şi cheltuieli de judecată sau executare ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare. În realitate, ele nu au un izvor distinct, de sine stătător, ci se nasc în strânsă legătură cu contractul de asigurare, având o natură accesorie obligaţiei principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. Mai mult, nici legea nu face nicio distincţie expresă între sumele datorate de asigurătorul falit şi preluate de FGA, singura limitare fiind plafonul de garantare.

Astfel, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, acestea au fost stabilite în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011, iar obligaţia de plată a penalităţilor este o obligaţie care incumbă asigurătorului în baza prevederilor specifice ale contractului de asigurare RCA, astfel încât natura de creanţă de asigurare a obligaţiei de plată a penalităţilor nu poate fi pusă la îndoială.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată şi cele de executare, de vreme ce ele au fost determinate de un litigiu demarat în baza unui contract de asigurare, nu se poate susţine că ar fi distincte de obligaţiile decurgând din contractul de asigurare şi de noţiunea de creanţă de asigurare. Ele au un caracter accesoriu obligaţiilor specifice asigurătorului falit astfel că, în momentul deschiderii procedurii împotriva asigurătorului, ele sunt preluate întocmai de FGA care acţionează ca un garant. Nu există niciun text sau raţionament legal care să-i permită Fondului să refuze achitarea acestor cheltuieli.

Or, interpretarea primei instanţe în sensul că penalităţile şi cheltuielile de judecată şi cele de executare ar trebui să aibă un regim juridic distinct de creanţa principală faţă de care sunt accesorii încalcă principiul de drept accesorium sequitur principale. De asemenea, impunând un regim juridic distinct penalităţilor şi cheltuielilor de judecată şi celor de executare în lipsa vreunei dispoziţii legale exprese care să permită acest lucru, instanţa încalcă principiul: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea 213/2015 şi art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 dovedesc clar care a fost intenţia legiuitorului în definirea întinderii obligaţiei de plată a FGA.

Legea nr. 213/2015 consacră expres dreptul FGA de a se înscrie în tabelul creditorilor cu "orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale." Aşadar, este evident că legiuitorul a plecat de la premisa că Fondul va achita alături de despăgubiri şi orice alte dobânzi sau cheltuieli accesorii, această idee fiind întărită şi de prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 (în vigoare în perioada relevantă) în care se arată că pe de o parte, în noţiunea de creanţe de asigurări intră şi dobânzile şi alte cheltuieli, iar pe de altă parte, legiuitorul a anticipat că Fondul, din disponibilităţile sale, va plăti şi dobânzi şi alte cheltuieli.

4. Apărările intimatului

Intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Decizia FGA nr. 25154 din 25.11.2020, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata următoarelor sume: 22488 RON - despăgubiri, 11131,56 RON - penalităţi de întârziere; 1216,40 RON - cheltuieli de judecată şi 4421,13 RON, cheltuieli de executare silită.

Prin Decizia nr. 25154 din 25.11.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată pentru suma de 22488 RON, reprezentând despăgubirea solicitată, şi a respins cererea de plată pentru suma de 16769,09 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, cheltuieli de judecată şi cheltuieli de executare silită.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că fundamentul suportării penalităţile de întârziere, a cheltuielilor de judecată şi a cheltuielilor de executare rămâne culpa procesuală decurgând din atitudinea părţii care a ocazionat declanşarea declanşarea demersului judiciar şi a procedurii de executare silită. Aceste cheltuieli nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultate din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A..

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de recurs reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Contrar celor susţinute de către recurenta reclamantă, penalităţile de întârziere solicitate nu sunt incluse în noţiunea de creanţă de asigurare, în sensul textului de lege anterior citat, acesta referindu-se în mod expres la creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare şi sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta.

Faptul că penalităţile de întârziere au fost prevăzute prin contractul de asigurare nu înseamnă că ele preiau natura juridică a despăgubirilor acordate în baza aceluiaşi contract, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile legale ce definesc noţiunea de creanţă de asigurare trebuie interpretate în mod restrictiv, având în vedere că Legea nr. 213/2015 este un act normativ cu caracter special.

Înalta Curte observă că B. S.A. nu datorează penalităţile de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii de asigurare în neexecutarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci penalităţi de întârziere, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care FGA nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Referitor la invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

Referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În condiţiile în care legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

Instanţa de recurs observă că recurenta reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în care intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, ci B. S.A..

Prin urmare, asigurătorul poate datora cheltuieli de judecată şi cheltuieli de executare ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului şi a procedurii de executare silită, şi nu în baza contractului de asigurare încheiat de reclamantă.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 552 din 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2023.