Claimant loses appeal over Guarantee Fund compensation barred by 90-day preclusive deadline.

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţei la data de 27.01.2020 reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 22219/08.01.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicitând anularea acesteia ca nelegală si nefondată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1139 din 11.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1139 din 11.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a susţinut că prin cererea de chemare în judecată a contestat Decizia FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR nr. 2221/08.01.2020, cu precizarea că aceasta este nelegală şi netemeinică.

Sumele de bani solicitate spre acordare de către recurent rezultă în urma accidentului de circulaţie care s-a soldat cu avarierea autoturismului marca x cu nr. de înmatriculare x vinovat de producerea accidentului fiind posesorul autovehiculului marca y cu nr. x, sume solicitate în baza poliţei de asigurare y.

În soluţionarea dosarului de daună înregistrat pe rolul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR cererea de plată a recurentului a fost respinsă ca fiind tardiv introdusă motiv pentru care s-a adresat instanţei de judecată pentru a obliga pârâtul la plata sumelor de bani.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de plată înregistrată pe rolul FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR sub nr. x/07.10.2019, petentul a solicitat plata daunelor materiale în cuantum de 6.084,06 RON si cheltuieli de judecata in cuantum de 1.349,09 RON stabilite în dosarul procesual nr. x/2017 de Tribunalul Constanta prin decizia civila 16/08.01.2018, respectiv Curtea de Apel Constanta prin decizia civila 296/23.05.2019. In temeiul cererii de plata FGA a deschis dosarul de dauna nr. unic FGA x.

În cadrul procedurii administrative necontencioase, FGA a analizat cererea de plată a reclamantului înregistrată cu nr. x/07.10.2019, iar Comisia Specială de la data de 02.12.2019 a dispus respingerea integrală a cererii de plată ca tardiv formulată.

Cu privire la motivele de drept invocate în decizia contestată ce fac obiectul prezentului dosar procesual pârâtul a menţionat dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Pe această cale a menţionat faptul că, deschiderea procedurii de faliment împotriva B.. S.A. s-a făcut prin Hotărârea intermediară nr. 132 pronunţată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017, termen de la care încep a se calcula cele 90 zile (pentru creanţele născute anterior rămânerii definitive), conform prevederilor mai sus menţionate.

Din înscrisurile identificate la dosarul de daună rezultă faptul că, decizia civila nr. 16/08.01.2018, pronunţată de Judecătoria Constanta in dosarul nr. x/2017 a rămas definitivă la data de 23.05.2019 conform Deciziei nr. 296 pronunţate de Curtea de Apel Constanta.

Reţine Înalta Curte faptul că între FGA şi recurentul-reclaman există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ. Cadrul normativ ce prevede obligaţia de garantare ce revine intimatului nu poate fi considerat per se ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurentul-reclamant nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data producerii riscului asigurat, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului şi dacă creditorul de asigurare a depus cererea de plată.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea contractului/poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurentul-reclamant şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

De asemenea, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui raport la momentul producerii riscului asigurat.

Concluzionând, Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit în mod corect că legea aplicabilă în speţă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A., fiind depusă cererea de plată de către reclamant.

În ceea ce priveşte termenul de depunere a cererii de plată, Înalta Curte va respinge criticile reclamantului, ca nefondate, constatând că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, anterior citate, precum şi a art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit căruia:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Aşadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Înalta Curte constată că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, care începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.

În cazul recurentului - reclamant, acest drept de creanţă s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, şi anume la data la care a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă respectiv la data de 23.05.2019.

În contextul celor anterior arătate, este nefondat argumentul recurentului-reclamant în sensul că nu putea formula cererea înăuntrul termenului de 90 de zile prevăzut de lege câtă vreme acesta se află în ipoteza expres prevăzută de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) teza a III-a din Norma ASF nr. 16/2015, a naşterii dreptului de creanţă ulterior declarării falimentului asigurătorului, termenul de 90 de zile calculându-se de la data de 23.05.2019, data stabilirii pe cale definitivă, prin hotărâre judecătorească, a existenţei dreptului de creanţă şi a cuantumului acestuia.

În ceea ce priveşte susţinerile conform cărora recurentul-reclamant s-a aflat în imposibilitatea de a formula cererea de plată în lipsa unei copii legalizate a deciziei definitive pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, Înalta Curte le consideră neîntemeiate, în condiţiile în care titlul de creanţă este reprezentat de sentinţa civilă nr. 2127/14.12.2016 şi decizia civilă nr. 16/08.01.2018 ce au rămas definitive prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 296/23.05.2019, ce putea fi legalizată şi depusă la FGA împreună cu cererea de plată, fără a fi necesară motivarea şi comunicarea soluţiei (pentru care se putea depune, eventual, un certificat de grefă), în raport de prevederile art. 552 alin. (1) şi art. 553 alin. (3) C. proc. pen.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1139 din 11 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2023.