FGA guarantee ceiling inapplicability to subrogated compensation body lacking insured creditor status

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestaţie împotriva Deciziei nr. 19855/12.04.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A., solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtului la plată sumei de 36.925,18 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 649 din 21 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 19855/12.04.2019 emisă de pârât şi a obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamant cu privire la suma de 36.925,18 RON.

A respins celălalt capăt de cerere ca neîntemeiat.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţei a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pentru motivele de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prioritar, recurentul-pârât a arătat că, deşi instanţa de fond a făcut referire, în mod eronat, la asiguratorul A. S.A., în condiţiile în care decizia FGA şi contestaţia reclamantului au vizat asiguratorul B. S.A., această eroare materială nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte fondul cauzei.

De asemenea, a precizat că, în mod greşit, în considerentele hotărârii atacate, instanţa de fond a făcut referire la Decizia nr. 2034 din 27 august 2015 care priveşte asigurătorul A. S.A., în cauză fiind vorba despre Decizia nr. 1498 din 27 iulie 2016 privind închiderea procedurii de redresare financiară pe bază de plan de redresare, stabilirea stării de insolvenţă, declanşarea procedurii de faliment şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a Societăţii "B." S.A.

În continuare, în susţinerea recursului s-a arătat - în esenţă - că instanţa de fond a reţinut, în mod greşit, existenţa unui raport "de garantare" născut odată cu încheierea contractului de asigurare şi nu de la data publicării deciziei ASF de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi de declarare a stării de insolvenţă a asigurătorului.

Recurentul pârât a subliniat că nu există niciun raport de garantare, FGA plătind în baza legii. Cu alte cuvinte, obligaţia Fondului de Garantare este o obligaţie legală, contractul de asigurare necuprinzând niciun raport de garantare o dată cu încheierea acestuia. Contribuţia datorată Fondului de Garantare din preţul primei de asigurare aparţine asiguratului şi nu asigurătorului, acesta din urmă fiind un simplu colector.

Mai mult, dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod clar că:

"Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător".

Aşadar, instanţa de fond a reţinut, în mod nelegal, că se aplică Legea nr. 213/2015 în ceea ce priveşte procedura necontencioasă în cazul falimentului unui asigurător, dar cu privire la plafonul prevăzut se aplică dispoziţiile Legilor nr. 136/1995 şi nr. 503/2004.

De altfel, prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că plafonul prevăzut de Legea nr. 213/2015 se aplică per creanţă şi nu pe creditor. Deşi această decizie a fost pronunţată în ceea ce priveşte dreptul de regres al asigurătorilor CASCO, aspectele dezlegate se aplică, în opinia recurentului-pârât, şi în prezenta cauză.

Recurentul-pârât a mai susţinut că cererile de plată sunt analizate conform art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, potrivit condiţiilor de asigurare, iar plafonul se aplică în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

FGA are o obligaţie legală de plată şi să protejeze creditorii de asigurare în limita unui plafon ca urmare a declarării stării de faliment a asigurătorului.

De asemenea, recurentul pârât a învederat că instanţa de fond nu a analizat apărările acestuia în ceea ce priveşte instituţia patrimoniului prevăzută şi reglementată de dispoziţiile C. civ.

În ceea ce priveşte conflictul de legi, în opinia recurentului pârât acesta nu există, din conţinutul cererii de chemare in judecată reieşind că se încearcă o aplicare a principiului mitior lex din materia penală în materia civilă. În acest sens, a învederat că în Legea nr. 136/1995 nu există niciun temei legal pentru sesizarea FGA cu o cerere de plată.

De asemenea, a susţinut că poliţa RCA nu a fost emisă în baza dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 ci, în cazul dedus judecăţii, la data producerii evenimentului rutier era în vigoare Ordinul nr. 5/2010 al CSA (Comisia de Supraveghere a Asigurărilor).

Totodată, a subliniat că RCA este o asigurare de răspundere civilă pentru terţi, un contract de tip "forţat", caracter dat de faptul că întreg conţinutul contractului este stabilit de legiuitor, nu de părţi.

Recurentul pârât a precizat că, în prezenta cauză, reclamantul doreşte să se aplice dispoziţiile Legii nr. 136/1995, care nu prevede niciun plafon, deşi acest act normativ nu reglementează modalităţile de plată din disponibilităţile FGA.

Astfel, a învederat că, prin Legea nr. 136/1995 s-a constituit Fondul de garantare a asiguraţilor, la art. 60 din acest act normativ (la data intrării în vigoare a legii) statuându-se următoarele:

"În vederea protejării asiguraţilor, prin contribuţia asigurătorilor, se constituie Fondul de protejare a asiguraţilor destinat plăţilor de despăgubiri şi sume asigurate în caz de faliment al societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor. Fondul se va constitui şi se va administra de către Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare din Ministerul Finanţelor, care va stabili anual o cotă procentuală ce se va aplica asupra volumului de prime brute încasate de societăţile de asigurare, de asigurare-reasigurare şi de reasigurare şi va elabora norme privind utilizarea acestuia", art. 60 din Legea nr. 136/1995 la data intrării în vigoare.

Tot prin Legea nr. 136/1995 s-a constituit şi Fondul de protecţie a victimelor străzii - reclamantul din prezenta cauză - la art. 61 statuându-se următoarele:

"În vederea protejării victimelor accidentelor de circulaţie auto, soldate cu vătămări corporale sau decese, în care autorul a rămas neidentificat şi autovehiculul este neasigurat, se constituie Fondul de protecţie a victimelor străzii. Acest fond se va constitui şi se va administra de către Biroul asigurătorilor de autovehicule, care va stabili o cotă procentuală ce se va aplica asupra volumului de prime brute încasate pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto de către societăţile autorizate şi va elabora norme privind utilizarea fondului, cu avizul Ministerului Finanţelor".

Cu toate acestea, atât Fondul de garantare a asiguraţilor, cât şi Fondul de protecţie a victimelor străzii, sunt organizate, funcţionează şi efectuează plăţi în baza altor dispoziţii legale.

Astfel, primele acte care reglementau efectuarea plăţilor de către FGA au fost Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări şi Ordinul nr. 10/2009 al CSA pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de garantare. De asemenea, Fondul de protecţie a victimelor străzii funcţionează în baza Ordinului nr. 1/2008, a Legii nr. 32/2000 (abrogată) şi a Legii nr. 237/2015.

Aşadar, Legea nr. 136/1995 nu prevedea niciun plafon pentru plăţile pe care le efectua FGA întrucât nu reglementa organizarea şi funcţionarea FGA, ci asigurările şi reasigurările în România.

De altfel, nici Legea nr. 503/2004 şi Ordinul nr. 10/2009 al CSA nu prevedeau niciun plafon însă, dispoziţiile acestor acte normative s-au aplicat falimentului altor societăţi de asigurare (C., D., E., etc. 0).

În plus, recurentul pârât a subliniat că, deşi intimatul reclamant a invocat conflictul de lege în timp, întrucât doreşte aplicarea unei norme legale care nu prevede un plafon, totuşi acesta şi-a întemeiat cererea de plată formulată pe dispoziţiile din Legea nr. 213/2015.

În continuare, recurentul pârât a prezentat evoluţia legislativă în domeniu, respectiv: Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile în Romania (art. 60 din acest act fiind dispoziţia legală supusă interpretării), Legea nr. 503/2004, Ordinul nr. 10 din 21 iulie 2009 al CSA pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de garantare, Legea nr. 85/2014 şi Legea nr. 213/2015.

Din analiza acestor texte legale, rezultă că legiuitorul a prevăzut, succesiv, două modalităţi diferite de plată a despăgubirilor: cea iniţială, din Legea nr. 503/2004 şi Ordinul 10/2009 al CSA, care definea creanţa de asigurare şi creditorul de asigurare şi stabilea plata despăgubirilor către creditorii de asigurare (dacă deţineau o creanţă de asigurare) şi cea ulterioară, din alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, prima reglementare nu conţine norme de limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi achitate creditorilor de asigurare (indiferent de numărul creanţelor de asigurare), în timp ce a doua reglementare, raportându-se la creditorul de asigurare, limitează cuantumul maxim al despăgubirilor ce pot fi achitate la 450.000 RON pe un creditor de asigurare.

Legiuitorul nu a prevăzut nicio dispoziţie expresă în cadrul Legii nr. 213/2015 în sensul că dispozitiile acestei legi rămân aplicabile contractelor de asigurare încheiate de asiguratorul falit, anterior intrării în vigoare a legii, astfel că legiuitorul a înţeles să nu creeze o situaţie de ultraactivitate a legii, respectiv, de excepţie ce trebuie analizată ca atare, fără raportare la prevederile ulterioare.

Aşadar, din analiza textelor legale menţionate rezultă că titularul cererii de plată adresată FGA, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este întotdeauna creditorul de asigurare, iar conform dispoziţiilor din Legea nr. 213/2015 şi Norma nr. 16/2015 a ASF, despăgubirile ce pot fi acordate creditorilor de asigurare se fac prin raportare la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 450.000 RON pe un creditor de asigurare.

Din această perspectivă, recurentul pârât a susţinut că argumentele prezentate de reclamant nu au relevantă în analiza problemei de drept vizând întinderea despăgubirilor cuvenite unui creditor de asigurare în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, în condiţiile în care aceste argumente se bazează pe modalitatea de plată a despăgubirilor reglementate de acest act normativ.

Recurentul pârât a subliniat că intimatul reclamant este unic creditor de asigurare şi nu unic creditor de asigurare pentru fiecare creanţă de asigurare, deoarece fiecare persoana fizică sau juridică de drept privat sau publică, cu scop lucrativ sau nu are un singur patrimoniu.

Or, în cazul dedus judecăţii, recurentul pârât FGA a respins cererea de plată formulată de intimatul reclamant ca urmare a faptului că acesta, în calitate de unic creditor de asigurare, astfel cum este definit de Legea nr. 213/2015, a depăşit plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În patrimoniul intimatului reclamant, în urma efectuării plăţii indemnizaţiilor ca organism de compensare (obligaţie legală) intră drepturi de regres care se contopesc în patrimoniul unic, acesta devenind unic creditor împotriva celor răspunzători de producerea evenimentului şi împotriva asiguratorului RCA.

În cazul dedus judecăţii, intimatul reclamant deţine un portofoliu de drepturi de regres dobândite ca urmare a plăţii despăgubirilor conform art. 13 din Norma din 2008 privind Fondul de protecţie a victimelor străzii. Aceste drepturi de regres fac parte integrantă din patrimoniul reclamantului, nu din patrimoniul celor îndreptăţiţi de a fi despăgubiţi de către reclamant, care este un organism de despăgubire, înfiinţat prin lege. Cu alte cuvinte, reclamantul a dobândit dreptul de regres pentru un numar X de despăgubiri acordate, care-i dau dreptul de a se îndrepta împotriva celor vinovaţi de producerea daunei şi toate aceste drepturi au intrat în patrimoniul reclamantului care formează o universalitate juridică.

În baza acestor motive, FGA a apreciat că reclamantul este unic creditor de asigurare pentru toate drepturile de regres aferente despăgubirilor plătite şi nu devine unic creditor pentru fiecare despăgubire achitată, dreptul de regres nefiind, oricum, o creanţă de asigurare potrivit definiţiei date art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Recurentul pârât a precizat că sunt nefondate susţinerile intimatului reclamant potrivit cărora i s-a aplicat un tratament discriminatoriu în privinţa plafonului de garantare, ca urmare a tratării sale ca unic creditor, indiferent de numărul de creanţe deţinute, faţă de alţi creditori de asigurare, persoane fizice sau juridice, ale căror creanţe nu sunt rezultatul subrogarii. Astfel, recurentul a susţinut că, inclusiv persoanele fizice pot deţine mai multe creanţe de asigurări, generate în baza unor poliţe diferite, sau în urma unor evenimente diferite petrecute pe timpul valabilităţii aceleiaşi poliţe de asigurare, dar şi aceştia vor fi trataţi ca unici creditori de asigurare, cărora li se aplică plafonul de garantare prevăzut de lege.

Această reglementare asigură, în opinia recurentului pârât, un tratament echitabil şi egal al tuturor celor prejudiciaţi prin intrarea în faliment al unui asigurator.

Necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurator, ci reprezintă un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăţi de asigurare în faliment.

Recurentul pârât a mai susţinut că atât Comisia Europeana, cât şi Fondul Monetar International au confirmat oportunitatea introducerii unui plafon maxim al despăgubirii plătite din disponibilităţile Fondului, în scopul asigurării protecţiei de baza a deţinătorilor de poliţe de asigurare.

În final, recurentul a invocat şi dispozitiile art. 1350 din C. civ., arătând că nu are absolut nici un raport contractual cu creditorii de asigurare, în condiţiile în care FGA nu preia riscul neexecutării contractului de catre asigurator.

Fondul de Garantare a Asiguratilor nu are nici o obligaţie comună cu reclamantul, drepturile şi obligaţiile celor două persoane juridice distincte neavând aceeasi cauză.

Recurentul a arătat pentru diferenţa dintre sumele achitate, în calitate de Organism de despăgubire şi de compensare şi plafonul maxim acordat de FGA, reclamantul are posibilitatea de a se înscrie la masa credală a asiguratorului falit, potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 19855/12.04.2019 şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata sumei de sumei de 336.925,18 RON.

Prin decizia contestată, FGA a reţinut că, în privinţa reclamantului, deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată, în sensul anulării deciziei atacate, şi a obligat pârâtul la analizarea pe fond a cererii de plată formulate de reclamantă. Judecătorul fondului a reţinut că în speţă nu se aplică Legea nr. 213/2015, ci Legea nr. 136/1995, întrucât încheierea raportului de asigurare şi evenimentul rutier au intervenit anterior Legii nr. 213/2015, iar dispoziţiile Legii nr. 136/1995 nu prevăd un plafon maxim al sumelor pe care Fondul are obligaţia de a le plăti creditorilor de asigurări.

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, Înalta Curte reţine că art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor dispune că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare." Aşadar, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, conform art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia pârâtului de a achita sumele solicitate.

Între FGA şi recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine FGA neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 1498/27.07.2016 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (02.08.2016), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (16.02.2017) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamant (06.05.2019).

Contrar reţinerilor primei instanţe, cererea de plată nu poate fi analizată în raport cu dispoziţiile Legii nr. 136/1995, actul normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii.

În acest context, Înalta Curte constată că Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, al cărui continuator este intimatul reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, nu face parte din categoria creditorilor de asigurări şi nici nu deţine o creanţă de asigurări aptă de valorificare din disponibilităţile FGA.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5.

În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege.

Conform prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a)-b) din Legea nr. 213/2015:

(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;

b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

De asemenea, potrivit art. 20 din aceleaşi Norme, din Anexa 1, Norme privind Fondul de protecţie a victimelor străzii, la Ordinul CSA nr. 1 din 4 martie 2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de protecţie a victimelor străzii, "(1) Fondul intervine, în calitate de organism de compensare, pentru soluţionarea unui caz de daună în următoarele situaţii:

a) dacă vehiculul vinovat de producerea accidentului era asigurat R.C.A., dar societatea de asigurare sau reprezentantul de despăgubiri al acesteia nu a despăgubit persoanele păgubite sau nu a transmis acestora un răspuns motivat în termen de 3 luni de la avizarea daunei ori dacă societatea de asigurare nu şi-a desemnat un reprezentant de despăgubiri;

b) dacă vehiculul vinovat de producerea accidentului nu poate fi identificat sau dacă societatea de asigurare nu poate fi identificată într-un termen de două luni de la data producerii accidentului;

c) dacă vehiculul vinovat de producerea accidentului era exceptat de la obligativitatea asigurării R.C.A. în statul din Spaţiul Economic European în care avea locul obişnuit de staţionare.

(2) Persoanele juridice care s-au subrogat în drepturile persoanelor păgubite nu pot să depună cereri de despăgubire la organismul de compensare".

Prin raportare la situaţia de fapt reţinută şi la textele legale anterior expuse, instanţa de recurs observă că reclamantul nu este nici persoană asigurată (neaflându-se în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare), nici beneficiar al asigurării (nefiind desemnată drept terţă persoană îndreptăţită la încasarea despăgubirii, desemnare legală sau convenţională) şi nici persoana păgubită (nefiind persoana ce a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie). Prin urmare, reclamantul nu face parte din categoria creditorilor de asigurări şi nici nu deţine o creanţă de asigurări care să fie achitată din disponibilităţile FGA.

Subrogarea în drepturile persoane prejudiciate potrivit Ordinului CSA nr. 1/2008 în contra societăţii de asigurare prezintă relevanţă doar în raportul nemijlocit cu aceasta din urmă, fără a dobândi şi calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Instanţa de recurs constată că suma solicitată de intimatul reclamant nu reprezintă creanţă de asigurare, astfel încât recurentul pârât să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, reclamantul având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Raportat la considerentele expuse mai sus, cu majoritate, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs este fondat, motiv pentru care în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va dispune admiterea acestuia, cu consecinţa casării hotărârii recurate, iar în rejudecare va dispune respingerea acţiunii formulate de reclamantul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 649 din 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată.

Respinge acţiunea formulată de reclamantul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2023.

Cu opinia separată a doamnei judecător F. în sensul:

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 649 din 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Am formulat opinie separată pentru următoarele considerente:

Având în vedere interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin dispozitivul deciziei nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 509/15 iun. 2020, raportat la textul sesizării formulate de secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, se reţine că, ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptăţită la plata unor sume de bani (indemnizaţie sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanţa sa reprezintă creanţă de asigurare şi va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON.

În consecinţă, se consideră creanţe de asigurări, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, inclusiv creanţele izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment.

În ceea ce priveşte noţiunea de "creditor de asigurare", reglementată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, instanţa reţine că aceasta include persoana îndreptăţită a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare, fie că este persoana asigurată, fie că este beneficiarul asigurării, fie că este persoana păgubită. Totodată, legea stipulează clar că poate fi creditor de asigurare atât persoana fizică, cât şi persoana juridică, fără a face diferenţă între domeniul în care activează persoana juridică.

În cazul subrogaţiei în drepturile persoanei păgubite, fiind vorba despre un transfer, creanţa se mută în patrimoniul plătitorului, fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanţa trece în patrimoniul subrogatului, cu toate accesoriile şi garanţiile sale. Prin efectul subrogaţiei, acesta dobândeşte toate drepturile şi, implicit, calitatea creditorului plătit. Drept urmare, va dobândi inclusiv dreptul la dezdăunare de la Fondul de garantare a asiguraţilor, pe care fiecare dintre persoanele despăgubite l-ar fi avut, în temeiul legii, în absenţa plăţii despăgubirii de către F.P.V.S. (B.A.A.R.).

Relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 potrivit căruia "după rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului şi/sau ale societăţii de asigurare, în limita sumelor plătite".

Prin executarea operaţiunii de compensare la cererea unei alte instituţii de profil unionale, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii devine prin efectul subrogaţiei o persoană îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, îndeplinind astfel condiţia unui creditor de asigurare.

Subrogaţia personală, alături de cesiunea de creanţă, reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de creanţă, întâlnită în materia obligaţiilor. Subrogaţia constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o terţă persoană care plăteşte datoria creditorului şi care astfel devine noul creditor al debitorului. Persoana care plăteşte datoria altuia (solvensul) îşi rezervă dreptul de a fi plătit de debitor, exceptând cazul când a dorit să-l gratifice.

În raportul juridic iniţial, Fondul de Garantare a Asiguraţilor era ţinut, în măsura legalei sale învestiri şi în virtutea obligaţiei legale de garantare a plăţii despăgubirilor, la acoperirea daunei provocate unui terţ de un asigurat RCA la o societate de asigurare în faliment. Împrejurarea că despăgubirile au fost achitate de unul sau mai multe organisme de compensare, în lanţ, nu a dus la stingerea obligaţiei primordiale şi nici la schimbarea naturii ei, ci numai la înlocuirea creditorului de asigurare iniţial de un alt creditor de asigurare, ultimul plătitor al creanţei, prin efectul operaţiunii juridice anterior descrise.

Prin urmare, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, având ca succesor pe Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menţionate în precedent, criticile recurentului-pârât fiind neîntemeiate.

Cât timp recurentul Fondul de garantare a asiguraţilor a recunoscut reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită la protecţie, ca urmare a insolvenţei asigurătorului RCA, inclusiv pentru sumele plătite celor prejudiciaţi prin faptele ilicite, nu poate exista nicio justificare pentru ca tratamentul să fie distinct celui acordat persoanelor prejudiciate în mod direct, în măsura în care acestea s-ar fi adresat Fondului de garantare.

Spre deosebire de procedura falimentului, procedura administrativă de plată a despăgubirilor instrumentată de Fondul de garantare a asiguraţilor presupune recunoaşterea existenţei unor creanţe derivate fiecare din poliţe RCA distincte, tocmai din necesitatea ca incidenţa plafonului de garantare să fie evidenţiată pe creanţă de asigurare, şi nu pe creditor de asigurare.

În ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a plafonului de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deşi este necontestat că legiuitorul s-a exprimat în sensul instituirii "unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", organismul de compensare are calitatea de creditor de asigurare pentru fiecare asigurat în drepturile căruia se subrogă şi nu poate fi considerat unic creditor, prin însumarea valorii creanţelor dobândite în mod succesiv prin subrogarea în fiecare drept distinct al celor despăgubiţi, întrucât această interpretare nu reflectă situaţia juridică reală vizată de legiuitor.

În raport de acest context juridic, se impune interpretarea conform căreia, prin norma menţionată, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din raţiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraţilor, doar suma de bani plătită din acest fond pentru fiecare creanţă de asigurări în parte, fără a se putea susţine, în lipsa unei dispoziţii legale neechivoce, limitarea tuturor creanţelor de asigurări pe considerentul unicităţii de creditor.

În concluzie, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 priveşte fiecare creanţă deţinută de organismul de compensare ca urmare a subrogării în numele persoanei despăgubite, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Astfel fiind, spre deosebire de opinia majoritară, apreciez că susţinerile şi criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.