Appeal against annulment of radio broadcasting compliance order dismissed; positive effect of res judicata upheld

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National al Audiovizualului, anularea Deciziei CNA nr. 568/28.09.2017 prin care s-a dispus intrarea în legalitate a postului de radio B. până la data de 01.01.2018, în sensul că radiodifuzorii care deţin licenţa radio naţională au obligaţia de a difuza acelaşi program, incluzându-se şi publicitatea, în toata zona geografică în care emit, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 212 din 17 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului.

A fost anulată Decizia nr. 568/28.09.2017, emisă de pârât.

În baza art. 451 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 11.117 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în tot a sentinţei atacate şi respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect, iar în subsidiar reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond a suspendat judecarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Din motivarea măsurii suspendării rezultă că instanţa de fond a apreciat că dezlegarea cauzei depinde de existenţa sau inexistenţa dreptului reclamantei de a mai solicita anularea deciziei nr. 568/2017, drept care făcea obiectul dosarului nr. x/2017

Sentinţa civilă nr. 2234/2018 a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de CNA, iar în acest context, se consideră că decizia nu a existat niciodată.

Mai mult, potrivit art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.

Prin urmare, recurentul a apreciat că sentinţa nr. 2234/2018 se bucură de autoritate de lucru judecat şi în raport de reclamantă, iar instanţa de fond ar fi trebuit să respingă acţiunea ca rămasă fără obiect.

Cu privire la cheltuielile de judecată, a arătat recurentul că acordarea acestora s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., suma acordată fiind excesivă în raport de activitatea prestată de avocaţii reclamantei.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin sentinţa ce face obiectul recursului, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă şi anulată Decizia nr. 568/28.09.2017, emisă de pârât. Totodată, în baza art. 451 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 11.117 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În acest context, recurentul-pârât justifică un interes actual în susţinerea recursului, în vederea obţinerii unei soluţii de admitere a acestuia, de casare a sentinţei atacate şi de respingere a cererii de chemare în judecată, aspect faţă de care Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes a recursului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat.

Prima critică a recurentului priveşte faptul că instanţa de fond ar fi trebuit să respingă acţiunea ca rămasă fără obiect, având în vedere că, în opinia sa, sentinţa nr. 2234/2018 se bucură de autoritate de lucru judecat şi în raport de reclamanta din prezenta cauză. Astfel, a apreciat acesta, judecătorul fondului a reţinut în mod eronat că "Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.", întrucât acţiunea a rămas fără obiect, având în vedere că decizia contestată, care era aplicabilă şi reclamantei, a fost deja anulată definitiv de o altă instanţă.

Înalta Curte reţine că această critică este nefondată şi că în mod corect instanţa de fond a constatat că, întrucât decizia contestată în cauză a fost deja anulată în mod definitiv într-un alt dosar, respectiv nr. x/2017, în cadrul unui litigiu declanşat de alt reclamant, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, respectiv în cauza de faţă.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curtea reţine că autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul, astfel încât nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Lucrul judecat atrage deci exclusivitatea, ceea ce face ca un nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză să nu mai fie cu putinţă.

În privinţa efectului pozitiv, Înalta Curtea reţine că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi, astfel încât să nu se nesocotească ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional. Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuţie în cadrul celor două procese.

Astfel, instituţia puterii lucrului judecat, care este cel mai important efect al hotărârilor judecătoreşti, are la bază două reguli fundamentale şi anume: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată; soluţia cuprinsă în hotărâre, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre.

Astfel, instanta nu poate, statuând asupra obiectului unei cereri, să contrazică cele statornicite printr-o hotărâre anterioară, afirmând un drept negat sau negând un drept afirmat.

În speţa de faţă, plecând de la situaţia de fapt expusă şi având în vedere dispoziţiile legale menţionate, instanţa de fond a constatat că solicitarea reclamantei este întemeiată, întrucât decizia contestată instituie o obligaţie ce adaugă la lege şi care astfel îi conferă caracter excesiv, urmând a fi anulată.

Totodată, în altă ordine de idei, judecătorul fondului a reţinut că decizia contestată a fost deja anulată în mod definitiv într-un alt dosar, respectiv nr. x/2017, în cadrul unui litigiu declanşat de alt reclamant, aşa încât a apreciat că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile recurentului-pârât în sensul că instanţa de fond ar fi trebuit să respingă acţiunea ca rămasă fără obiect întrucât sentinţa nr. 2234/11.05.2018 se bucură, în opinia recurentului, de autoritate de lucru judecat şi în raport de reclamanta din prezenta cauză.

Totodată, sunt nefondate şi criticile privind opozabilitatea sentinţei menţionate anterior, faţă de care a reţinut instanţa de fond efectul pozitiv al lucrului judecat, întrucât aceasta priveşte altă parte reclamantă, iar potrivit dispoziţiilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., "(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora."

Referitor la criticile privind onorariul cuvenit avocaţilor reclamantei, Înalta Curte reţine că asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor s-a pronunţat Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În motivarea soluţiei astfel dispuse, Înalta Curte a reţinut că:

"proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate".

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanţelor de judecată prin decizia anterior menţionată, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de recurentul-pârât, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei civile nr. 212 din 17 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

În condiţiile art. 453 din C. proc. civ., va obliga recurentul Consiliul Naţional al Audiovizualului la plata către intimata A. S.A. a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes în formularea recursului.

Respinge recursul declarat de Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei civile nr. 212 din 17 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

Obligă recurentul Consiliul Naţional al Audiovizualului la plata către intimata A. S.A. a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.).

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 28 martie 2024.