Suspension of financial enforcement: material competence of economic inspection over non-subsidized public transport operators

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2023 la data de 3 mai 2023, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, suspendarea executării dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF 989 din 21 martie 2023, în temeiul art. 14 din Legea 554/2004.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 151/2023 din 15 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de suspendare formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei şi, în urma rejudecării, admiterea cererii de suspendare.

În motivarea recursului, a arătat că în mod eronat a reţinut instanţa de fond că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat.

Astfel, recurenta a invocat necompetenţa materială a organelor de inspecţie economică-financiară în efectuarea controlului, arătând că nu face parte din categoria entităţilor cărora le sunt acordate sume de la bugetul de stat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi.

A apreciat recurenta că raţionamentul în temeiul căruia prima instanţă a statuat în sensul competenţei inspecţiei economico-financiare de efectuare a verificării este incorect, consecinţa acestei împrejurări fiind pronunţarea unei hotărâri nelegale.

A susţinut recurenta că instanţa de fond nu a răspuns argumentului esenţial invocat de reclamantă în dovedirea necompetenţei inspecţiei economico-financiare, respectiv faptul că sumele încasate de la bugetul de stat nu reprezintă subvenţii pentru operatorul de transport, ci sunt simple venituri pentru acesta.

Recurenta a apreciat că nelegalitatea soluţiei pronunţate derivă din faptul că instanţa a apelat la o ficţiune juridică - crearea unei categorii inexistente de beneficiari de subvenţii, respectiv categoria "beneficiarilor indirecţi", definiţi ca fiind "cei care se bucură finalmente de alocări în schimbul unui serviciu prestat".

Caracterul greşit al interpretării de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 este evident: deşi transferurile de la bugetul de stat care atrag competenţa de verificare a inspecţiei economico-financiare au o prezentare exemplificativă în art. 3 pct. 6, teza finală a aceluiaşi text de lege impune condiţia suplimentară ca sumele în cauză să fie acordate de la bugetul de stat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi.

A mai arătat recurenta că organul de inspecţie economico-financiară nu a prezentat nicio dovadă cu privire la pretinsa neconcordanţă dintre numerele dosarelor de pensie înscrise în cele 289455 cupoane talon decontate în intervalul 2015-2019 şi plaja de numere utilizate de Casa Naţională de Pensii Publice.

A indicat recurenta jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor cauze identice din perspectiva motivelor invocate în susţinerea cererii de suspendare.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

În motivare, a arătat intimata că în mod corect a constatat prima instanţă că reclamanta nu a dovedit existenţa cerinţelor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv nu a demonstrat existenţa unui caz bine justificat şi a pagubei iminente.

În ceea ce priveşte motivarea reclamantei referitoare la necompetenţa materială a organelor de inspecţie economico-financiară în efectuarea controlului, a menţionat intimata că în mod corect a reţinut instanţa de fond că acest argument nu poate fi primit, întrucât textele de lege invocate chiar de reclamantă nu susţin, prima facie, o astel de concluzie.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, a arătat intimata că în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu este îndeplinită în cauză.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat suspendarea executării dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF 989 din 21 martie 2023, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Soluţionând cauza, curtea de apel a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată, reţinând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Astfel, pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiţii cumulative, şi anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumţia de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii pagubei.

Recurenta-reclamantă a invocat vădita nelegalitate a actului administrativ contestat ce rezultă din lipsa competenţei materiale a organelor de inspecţie economico-financiară de a efectua controlul finalizat prin Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF 989 din 21 martie 2023, motivat de faptul că, în calitatea sa de agent economic prestator de servicii de transport rutier în favoarea persoanelor prevăzute de Legea nr. 147/2000 (pensionari şi soţul/soţia acestora), societăţii nu îi sunt alocate de la bugetul de stat sume "pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi" şi, prin urmare, nu face parte din categoria operatorilor economici supuşi inspecţiei economice financiare.

În contextul arătat, Înalta Curte apreciază că asupra legalităţii actului a cărui suspendare se cere se poate reţine că planează un dubiu privind competenţa pârâtei în efectuarea inspecţiei, modul în care a fost aceasta efectuată, cu consecinţele materializate în Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF 989 din 21 martie 2023 emisă în baza prevederilor art. 22 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011.

Totodată, aspectele invocate de recurenta-reclamantă, atât din prisma competenţei materiale a pârâtului cât şi din prisma calităţii sale de subiect activ al verificărilor materializate în dispoziţia în litigiu, reprezintă chestiuni ce impun mai întâi o analiză aprofundată pe fond, analiză pe care Înalta Curte nu o poate efectua, dar care, având în vedere efectul său, de potenţială inaplicabilitate a O.U.G. nr. 94/2011 ce a stat la baza emiterii actului în litigiu, justifică suspendarea temporară a executării actului afectat de dubiu.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat.

Raportat la argumentele recurentei-reclamante şi la înscrisurile depuse de aceasta privind activitatea pe care o desfăşoară, Înalta Curte apreciază întrunită în cauză şi condiţia pagubei iminente, atât din prisma prejudiciului material viitor şi previzibil la care este expusă prin executarea silită a sumei imputate, dar şi din prisma perturbării previzibile grave a funcţionării unui serviciu public, în contextul în care reclamanta asigură serviciul public de transport interjudeţean.

Astfel, în prezenţa actului executoriu în litigiu, recurenta-reclamantă este expusă imposibilităţii de a participa la licitaţii, riscă blocarea disponibilităţilor băneşti, intrarea în incapacitate de plată şi faliment, salariaţii societăţii vor rămâne vulnerabili pe piaţa muncii ca urmare a imposibilităţii plăţii salariilor, iar activitatea de transport public de persoane pe care reclamanta o desfăşoară va deveni imposibil de efectuat, cu consecinţa retragerii licenţelor de transport deţinute.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte contrar opiniei exprimate de judecătorul fondului, constată că sunt întrunite prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru suspendarea executării actului administrativ contestat, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 151/2023 din 15 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite cererea şi va suspenda executarea dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF 989 din 21 martie 2023 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 151/2023 din 15 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite cererea.

Suspendă executarea dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF 989 din 21 martie 2023 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 28 martie 2024.