Retroactive salary recalculation barred by statute of limitations where administrative act acknowledges right without waiving prescription

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18.04.2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, au solicitat în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 7 Anexa V din Legea nr. 153/2017, revocarea/modificarea în parte a Deciziei nr. 147 din 08.12.2021 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, respectiv a art. 2 din actul administrativ menţionat mai sus, în sensul recalculării şi acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016 şi nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripţiei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1776 din 12 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 18.04.2019 ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea reclamanţilor ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs reclamanţii, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenţii au arătat că au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi personal conex din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele şi Parchetului de pe lângă Judecătoria Pogoanele, iar prin Decizia nr. 147 din 08.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti s-a decis să beneficieze de salarii de bază brute lunare stabilite prin raportare la VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.01.2018, însă aceştia apreciază că se impunea începând cu data de 01.08.2016.

Referitor la cuantumul VRS de 605,225 RON, au învederat faptul că la nivel naţional au fost pronunţate o serie de sentinţe judecătoreşti rămase definitive prin care au fost obligaţi pârâţii - curţi de apel/parchete de pe lângă curţi de apel să plătească reclamanţilor - personal auxiliar de specialitate şi conex diferenţele salariale calculate prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi drepturile salariale efectiv încasate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală aferentă calculată începând cu data naşterii dreptului şi până la plata efectivă.

Mai mult, la nivelul unor ordonatori principali de credite din sistemul justiţiei au fost emise acte administrative, cum ar fi Ordinul nr. 224/29.10.2020 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus ca începând cu data de 01.08.2016, salarizarea personalului auxiliar de specialitate al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să se facă prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON; Dispoziţia nr. 102/02.04.2021 emisă de Secretariatul General al Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a stabilit salarizarea membrilor CSM, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul aparatului propriu al Consiliului, a judecătorilor şi procurorilor detaşaţi în cadrul aparatului propriu al Consiliului, directorilor şi directorilor adjuncţi ai INM şi SNG precum şi a specialiştilor în domeniul informaticii din cadrul aparatului propriu al Consiliului, prin acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016; Decizia nr. 273/30.12.2020 a Preşedintelui Curţii de Apel Constanţa prin care s-a stabilit salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor din circumscripţie prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016; Decizia nr. 76/DE/26.02.2021 a Preşedintelui Curţii de Apel Târgu Mureş prin care s-a stabilit salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor din circumscripţie prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

Ca atare, se poate observa cu uşurinţă faptul că la nivelul familiei ocupaţională "Justiţie" există la acest moment personal auxiliar de specialitate care este salarizat corespunzător unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016.

Recurenţii au invocat şi Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 8/08 februarie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2020, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 337 din 02 aprilie 2021, Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În opinia recurenţilor, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice.

Este de observat faptul că, deşi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti se raportează şi în Decizia nr. 147/08.12.2021, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, la existenţa unor acte administrative şi hotărâri judecătoreşti ce recunosc aplicarea VRS 605,225 RON de la data de 01.08.2016, nu observă că, raportat la data emiterii acestor acte administrative, instituţiile emiţătoare nu reţin incidenţa vreunui termen de prescripţie, dar care, însă, pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti există şi se aplică.

Cu privire la reţinerea incidenţei termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 171 Codul muncii, recurenţii consideră că acesta nu este aplicabil, având în vedere că reglementarea din art. 171 Codul muncii vizează prescripţia dreptului la acţiune a drepturilor salariale, adică a dreptului celui interesat de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru plata drepturilor salariale restante, nicidecum nu vizează situaţia în care se află recurenţii de a se adresa ordonatorului de credite care stabileşte şi plăteşte salariile.

Au mai arătat recurenţii că data când au cunoscut sau după împrejurări trebuia să cunoască naşterea dreptului (art. 2523 C. civ.) sau data naşterii dreptului la acţiune (art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii) este reprezentată de data pronunţării primei hotărâri judecătoreşti prin care a fost recunoscut dreptul de a beneficia de plata indemnizaţiei prin raportare la VRS 605,225 RON, în favoarea altor salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie, respectiv sentinţa civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 286/24.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

În consecinţă, chiar şi în ipoteza admiterii prin absurd a aplicării art. 2523 din C. civ. şi/sau art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii, iar nu a dispoziţiilor art. 27 din O.G. nr. 137/2000, termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani nu se aplică, recurenţii neavând nicio posibilitate reală şi efectivă de a formula o astfel de cerere anterior momentului indicat în cele de mai sus, neputându-li-se imputa pasivitatea care să atragă ca şi sancţiune prescripţia datorită faptului că nici chiar destinatarii textului de lege, respectiv art. III din O.U.G. nr. 20/2016, în concret consilierii de probaţiune, nu au beneficiat de recalcularea şi plata indemnizaţiei de încadrare cu luarea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON decât ulterior admiterii primei hotărâri judecătoreşti.

În concluzie, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care au solicitat revocarea/modificarea în parte a Deciziei nr. 147 din 08.12.2021 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, respectiv a art. 2 din actul administrativ menţionat mai sus, în sensul recalculării şi acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016, iar nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripţiei.

Soluţionând cauza, prima instanţă a respins acţiunea reclamanţilor, ca nefondată, reţinând, în esenţă, că actele administrative contestate au fost emise cu respectarea prevederilor legale, inclusiv a celor care reglementează prescripţia dreptului la acţiune.

Reclamanţii au contestat sentinţa de fond, formulând critici ce pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Contrar alegaţiilor recurenţilor şi în acord cu opinia instanţei de fond, al cărei raţionament logico-juridic îl împărtăşeşte, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acţiunii recurenţilor-reclamanţi.

Aspectele deduse judecăţii şi asupra cărora instanţa a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinţei exprimate de emitentul deciziei contestate cu privire la momentul de la care acesta recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, precum şi cu privire la efectele aceste recunoaşteri asupra cursului prescripţiei.

Cu alte cuvinte, instanţa a fost învestită să verifice dacă prin art. 1 al actului contestat, emitentul a recunoscut sau nu în favoarea reclamanţilor dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, şi dacă această recunoaştere are sau nu valoarea unei renunţări la prescripţie, astfel cum pretinde partea reclamantă.

Aşadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actele administrative contestate cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.

Din conţinutul deciziei contestate rezultă că aceasta prevede două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin chiar decizia atacată, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În speţă este de observat că reclamanţii nu au indicat o hotărâre judecătorească executorie, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data menţionată, astfel că în această ipoteză le sunt aplicabile prevederile art. 4 şi art. 6 din decizia contestată, intimatul-pârât stabilind în acest sens că salarizarea se va face avându-se în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, însă în condiţiile detaliate prin decizie, relativ la persoanele care deţin hotărâri judecătoreşti şi la cele care nu deţin astfel de hotărâri.

Sub un prim aspect, recurenţii invocă nelegalitatea deciziei în ceea ce priveşte acordarea drepturilor salariale aferente valorii de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON pentru ultimii 3 ani, apreciind că pârâtul a întrerupt prescripţia prin recunoaşterea dreptului efectuată la articolul 1.

Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Cât priveşte renunţarea la prescripţie, se reţine că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit", şi că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie." Însă, este necesar a se distinge în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii.

În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenţei recunoaşterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speţa dedusă judecăţii, este de observat că data de 01.08.2016, menţionată la art. 1 din decizie, excedează termenului de prescripţie avut în vedere în actul administrativ în discuţie, vizând o perioadă cu depăşirea acestui termen, anterioară datei de 08.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

În consecinţă, teza susţinută de recurenţii-reclamanţi cu privire la "recunoaşterea dreptului" nu se bazează pe un posibil act de recunoaştere în cursul termenului de prescripţie, ci pe un potenţial act de renunţare emis după împlinirea acestui termen.

Aşa cum reiese din conţinutul art. 2508 C. civ., renunţarea la prescripţie este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deşi este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanţilor trebuia realizată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit articolului 4 din actul contestat.

De altfel, inclusiv în hotărârile judecătoreşti în executarea cărora intimatul-pârât a fost obligat să dispună achitarea drepturilor salariale recunoscute titularilor acestora prin acordarea unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, instanţele sesizate cu acest tip de cereri au reţinut incidenţa termenului de prescripţie, admiţându-le în parte, cu luarea în considerare a acestui termen de 3 ani anteriori înregistrării acţiunilor.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voinţa reală a acestuia de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii deciziei contestate, nu se poate susţine cu suficient temei că limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din ordin ar fi nelegală, cum pretind recurenţii.

Dimpotrivă, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenţia intimatului-pârât debitor de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.

În egală măsură, reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.

În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti la care fac trimitere recurenţii, acestea reprezintă decizii de speţă ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativităţii efectelor judecătoreşti, doar părţile litigante, drepturile şi obligaţiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terţelor persoane, străine de acest litigiu.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a cadrului legal incident, iar argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea soluţiei criticate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei de fond atacate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. împotriva sentinţei civile nr. 1776 din 12 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. împotriva sentinţei civile nr. 1776 din 12 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 28 martie 2024.