Discrimination via revocation of disability parking spot without reassignment: individualized allocation obligation under disability law vs. generic zoning reserves

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 04.05.2021 sub nr. x/2021, reclamanţii Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea şi Municipiul Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării şi pârâtul A., au solicitat anularea Hotărârii nr. 340 din 07.04.2021 emise de C.N.C.D. prin care acesta a constatat că faptele sesizate reprezintă discriminare în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1), art. 10 lit. a) şi h) din O.G. nr. 137/2000 şi art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 724 din data de 06 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea şi Municipiul Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării şi pârâtul A., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, au declarat recurs reclamanţii Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea şi Municipiul Râmnicu Vâlcea, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate şi anulării Hotărârii nr. 340 din 07.04.2021 emise de C.N.C.D.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenţii-reclamanţi au susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată în urma unei interpretări stricto-sensu a prevederilor legale incidente, fără ca prima instanţă să facă şi o analiză temeinică asupra situaţiei de fapt. În concret, prima instanţă a interpretat dispoziţiile art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 doar parţial, fără a face o interpretare adecvată sintagmei "au nevoie de o astfel de parcare", din finalul articolului. Din economia acestui text de lege, exceptând condiţia persoanei - cu handicap, se desprind două condiţii: să existe o solicitare din partea unei astfel de persoane şi să dovedească necesitatea unui loc de parcare. Prin simpla formulare a cererii nu înseamnă că persoana respectivă are nevoie de un astfel de loc de parcare. În opinia sa, această expresie trebuie interpretată în sensul că, solicitantul are greutăţi de mobilitate sau alte argumente asemenea. Pe de altă parte, legiuitorul nu a insistat în a clarifica sensul acestei sintagme, dar în mod evident, administratorul parcării nu trebuie exclus din cercul celor care apreciază "nevoia".

Mai arată că, din planşele foto depuse la dosar rezultă că parcarea din zona de domiciliu a pârâtului A. deserveşte unui ansamblu format din 3 blocuri, iar în parcarea din zona în care locuieşte pârâtul sunt rezervate şi semnalizate în mod corespunzător 3 locuri de parcare, oricare dintre acestea putând fi folosit de pârât, în baza unei cereri adresate Direcţiei Administrării Domeniului Public. Susţinerile intimatului - pârât A. potrivit cărora "după 10 ani în care s-a bucurat de acest drept . . . . . . . . . .i s-a dispus eliminarea indicatorului de dizabilitate atribuit locului de parcare" sunt nefondate întrucât acest loc de parcare nu era amenajat în parcarea publică din imediata vecinătate a domiciliului pârâtului A., ci era amenajat chiar de către pârât într-un spaţiu neamenajat lângă scările blocului, nefiind destinat spaţiului de parcare si blocând aleea ce asigură circulaţia auto si pietonală în zonă. Mai mult decât atât, în imediată vecinătate a blocului unde domiciliază petentul, sunt amenajate zone de parcare stradală unde sunt rezervate şi corespunzător semnalizate locuri de parcare pntru persoanele cu handicap, în conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 448/2006.

În opinia sa, judecătorul fondului trebuia să dea dovadă de rol activ şi să analizeze cauza şi prin prisma principiului legalităţii având în vedere că reclamanţii au depus la dosarul cauzei înscrisuri care reflectă situaţia reală sub aspectul administrării locurilor de parcare publice. Dispoziţiile art. 3 din Hotărârea Consiliului Local nr. 217 din 18.09.2021, Anexa 7 prevăd că în parcările de reşedinţă, de lângă imobilele de locuit, staţionarea şi parcarea autovehiculelor sunt permise numai pentru proprietarii acestora - persoanele fizice care deţin ecusonul parcare de reşedinţă eliberat de Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea. Sunt exceptate de la aceste prevederi, mijloacele auto aparţinând serviciilor de intervenţie pe perioada executării acestor servicii şi cele aparţinând persoanelor care intra sub incidenţa Legii nr. 448/2006 privind protecţia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările şi completările ulterioare. Aşadar, intimatul-pârât A. avea dreptul de a staţiona şi parca în orice spaţiu de parcare, pentru parcările de reşedinţa fiind interzisă amplasarea de dispozitive de menţinere liberă a locurilor de parcare şi a oricărui tip de indicatoare, marcaje sau înscrisuri în scopul rezervării locurilor de parcare.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare faţă de recursul dedus judecăţii, solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

4.2. Deşi legal citat, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a înregistrat întâmpinare la dosarul cauzei.

5. Procedura de soluţionare a cererii de recurs

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 12.01.2023, s-a fixat termen de judecată la data de 17.01.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de nelegalitate invocat şi de apărările formulate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Din circumstanţele particulare ale cauzei rezultă că reclamanţii Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea şi Municipiul Râmnicu Vâlcea au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în anularea Hotărârii nr. 340 din 07.04.2021 emise de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care U.A.T. Râmnicu Vâlcea a fost sancţionată cu amendă în sumă de 3000 RON, reţinându-se în sarcina sa fapta de discriminare prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. a) şi h) din O.G. nr. 137/2000 şi art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, reţinând în esenţă, că sunt întrunite cumulativ toate cerinţele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, respectiv că fapta reclamanţilor de a elimina indicatorul de dizabilitate atribuit locului de parcare de rezidenţă al pârâtului reprezintă un tratament discriminatoriu în sensul legii, în condiţiile în care unui alt vecin, aflat într-o situaţie similară cu cea a pârâtului, nu i s-a eliminat indicatorul aferent locului de parcare de rezidenţă, atribuit acestuia în baza dizabilităţii fiului său minor.

Soluţia pronunţată de prima instanţă a fost criticată pentru nelegalitate de către reclamanţii Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea şi Municipiul Râmnicu Vâlcea, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate.

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispoziţiilor citate, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

În atare situaţie, criticile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt şi de drept prin neexercitarea rolului activ de către prima instanţă sau la interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

În continuare, analizând sentinţa recurată din perspectiva motivului de casare indicat, în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident situaţiei de fapt, Înalta Curte constată că dezlegarea pe care judecătorul fondului a dat-o acestora este judicioasă şi se impune a fi menţinută.

Pentru a statua astfel, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap "în spaţiile de parcare ale domeniului public şi cât mai aproape de domiciliu administratorul acestora repartizează locuri de parcare gratuită persoanelor cu handicap care au solicitat şi au nevoie de astfel de parcare".

Din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă că persoanele cu handicap au dreptul de a li se atribui atribui un loc de parcare individualizat, la cerere, sub condiţia de a avea nevoie de un astfel de loc. Cu alte cuvinte, persoana solicitantă trebuie să fie o persoană cu dizabilităţi şi să deţină/folosească un autovehicul, pentru care este necesar un loc de parcare. Acestea sunt singure criterii impuse de cadrul legislativ antereferit, astfel că nu se poate reţine că starea de nevoie se apreciază în raport de situaţia locurilor de parcare rezervate persoanelor cu handicap într-o anumită zonă sau de gradul de mobilitate a persoanei solicitante, astfel cum pretind recurenţii-reclamanţi.

Înalta Curte mai observă şi că obligaţiile instituite prin art. 65 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 448/2006 sunt distincte şi nu se exclud reciproc. În concret, art. 65 alin (1) din Legea nr. 448/2006 se referă la spaţiile de parcare de pe lângă clădirile de utilitate publică, precum şi la parcările organizate, în timp ce art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 are în vedere spaţiile de parcare ale domeniului public. Drept urmare, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora aceştia şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 raportat la faptul că, în zona în care locuieşte intimatul A. au fost rezervate trei locuri pentru persoanele cu handicap, în condiţiile în care dispoziţiile legale menţionate se referă la o atribuire individualizată, la cererea persoanelor cu handicap şi nu o atribuire generică. Nici delimitarea locurilor de parcare pentru persoanele cu handicap conform art. 65 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 nu echivalează cu îndeplinirea obligaţiei prevăzută de art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006.

Totodată, nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitoare la invocarea HCL nr. 217/18.09.2021, anexa nr. 7, acestea neputând conduce la concluzia că a fost îndeplinită obligaţia instituită prin art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006, câtă vreme respectivul act se referă în mod generic la dreptul persoanelor cu handicap de parcare autovehiculele în parcările de reşedinţă fără a avea un ecuson.

Din economia textelor legale prezentate anterior nu rezultă vreo cauză de exonerare a autorităţilor publice de la îndeplinirea obligaţiei de a asigura un loc de parcare unei persoane cu dizabilităţi. Or, în litigiul pendinte, deşi intimatul-pârât, persoană cu dizabilităţi, a beneficiat timp de 10 ani de un loc de parcare rezervat, acordat la solicitarea acestuia, conform art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006, recurenţii-reclamanţi au procedat la ridicarea semnului de dizabilitate şi desfiinţarea acelui loc de parcare, pe motiv că bloca aleea ce asigura circulaţia auto şi pietonală în zonă, fără a lua măsuri pentru alocarea unui nou loc de parcare, în imediata apropiere a imobilului. Accesibilitatea este un factor esenţial de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor persoanelor cu handicap, egalizarea şanselor presupunând organizarea libertăţii de mişcare şi de acces în anumite spaţii pentru această categorie a persoanelor cu dizabilităţi. Or, recurenţii-reclamanţi au aplicat pârâtului un tratament diferenţiat, în condiţiile în care, lângă locul său de parcare există un alt indicator nedemontat pentru un loc de parcare rezervat tot în baza art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006.

Trebuie subliniat că, potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

- existenţa unui tratament diferenţiat manifestat, prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţa (existenţa unor persoane sau situaţii aflate in poziţii comparabile);

- existenţa unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, precum: rasa, naţionalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea ca virusul HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată precum şi orice alt criteriu;

- tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege;

- tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop, să nu fie adecvate şi necesare.

Aşa cum rezultă din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective şi rezonabile, sau ea se poate reţine atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, a unor persoane aflate în situaţii comparabile sau aflate în situaţii diferite, necomparabile.

Dispoziţiile art. 20 alin. (6) din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare stipulează că persoana interesată va prezenta în faţa C.N.C.D. fapte pe baza cărora să poată fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.

Aşa fiind, prin raportare la dispoziţiile legale şi la consideraţiile antereferite, precum şi la înscrisurile ataşate la dosarul cauzei, instanţa de recurs constată că, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că, în litigiul pendinte, există un criteriu interzis, anume faptul că intimatul-pârât are o dizabilitate, fiind nevoit să se deplaseze cât mai aproape de imobil, şi că între acest criteriu şi tratamentul diferenţiat exista o legătură de cauzalitate. În concret, fapta reclamanţilor de a elimina indicatorul de dizabilitate atribuit locului de parcare de rezidenţă al pârâtului şi refuzul de a-i aloca intimatului-pârât un loc de parcare rezervat şi marcat, în condiţiile în care unui alt vecin, aflat în situaţie similară cu a sa, cu loc de parcare de rezidenţă atribuit în baza dizabilităţii fiului său minor, nu i s-a eliminat indicatorul, reprezintă un tratament discriminatoriu pe criteriul dizabilităţii, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului de acces la toate locurile şi serviciile destinate folosinţei publice fără ca tratamentul diferenţiat să fie justificat obiectiv de un scop legitim.

În acest context, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, apreciază că recurenţii-reclamanţi au săvârşit o faptă de discriminare, tratând situaţii diferite într-un mod similar, în mod cumulativ, fără a avea o justificare obiectivă şi rezonabilă, cerinţele prevăzute art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, pentru a se reţine un tratament de deosebire, restricţie, excludere, deosebire, preferinţă între persoane care se află în situaţii comparabile şi care sunt tratate diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege şi care au ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

În concluzie, faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţiile nulităţii recursurilor şi va respinge recursul formulat de reclamanţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea şi Municipiul Râmnicu Vâlcea împotriva sentinţei civile nr. 724 din data de 06 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.