Scope of insurance guarantee fund: exclusion of late penalties and litigation costs from "insurance claims" under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 22 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.A. a contestat Decizia nr. 26257/12.04.2021 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicitând anularea în parte a acesteia şi, în consecinţă, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumelor de 1.087,55 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 825,33 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 11705/2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea acestui litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 357 din 28 februarie 2022, a respins contestaţia formulată de reclamanta A. S.A., împotriva deciziei nr. 26257/12.04.2021 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material aplicabile spetei, deoarece toate categoriile de sume solicitate prin cererea de plată adresată Fondului sunt sume izvorâte din, şi acoperite de contractul de asigurare RCA.

În opinia recurentei, nu există niciun argument pentru care să se poată face distincţie între aceste categorii de sume, toate reglementate în cuprinsul Capitolului III, Titlul I din Norma CSA - Contractul de asigurare.

Argumentul prin care se susţine că penalităţile sunt sancţiuni aplicate asigurătorului, şi că din acest motiv ele nu ar avea acoperire în contractul de asigurare este lipsit de orice sens.

Acoperirea sau neacoperirea prin poliţă ţine de conţinutul contractului de asigurare, de clauzele acestuia, iar nu de împărţirea sumelor în debit principal, penalităţi şi cheltuieli de judecată.

Odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere îşi au izvorul în contractul de asigurare RCA, conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 au natura juridică a unor creanţe de asigurare.

Această concluzie a fost confirmată inclusiv prin Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurenta consideră că este netemeinic argumentul prin care se susţine că obligaţia de garantare ce incumbă Fondului ar privi doar creanţele de asigurare reprezentând "despăgubiri/indemnizaţii" şi "prime".

Într-o interpretare forţată a prevederilor Legii nr. 213/2015, s-a reţinut că obligaţia de garantare ar privi doar creanţele de asigurare reprezentând "despăgubiri/indemnizaţii" şi "prime", iar nu orice creanţă de asigurare.

Sub un prim aspect, recurenta arată că această interpretare este forţată şi că ea contravine însuşi scopului pentru care Fondul a fost înfiinţat - acela de a garanta pe creditorii de asigurare, fără ca legea să facă distincţie între diferitele creanţe de asigurări deţinute de aceştia.

Sub un al doilea aspect, se arată că nu există niciun argument de text pe baza căruia să se poată concluziona că Fondul garantează exclusiv acele creanţe de asigurare reprezentând "despăgubiri/indemnizaţii" şi "prime".

Sub un al treilea aspect, se apreciază că orice eventuală neclaritate rezultată din maniera de redactare a prevederilor Legii nr. 213/2015 ar trebui interpretată în beneficiul justiţiabililor.

Or, dacă la art. 2 alin. (3) şi la art. 4 alin. (1) lit. a) teză finală din Legea nr. 213/2015 nu este exclusă expres plata creanţelor de asigurare reprezentând penalităţi şi cheltuieli de judecată, la art. 18 alin. (2)din aceeaşi lege se prevede expres faptul că Fondul poate plăti din resursele sale inclusiv dobânzi şi cheltuieli de judecată.

Având în vedere toate aceste considerente, recurenta apreciază că se impune ca situaţia neclară generată din maniera evident defectuoasă de elaborare a Legii nr. 213/21095, să fie interpretată în beneficiul justiţiabililor, iar nu în beneficiul statului şi a autorităţilor care se fac vinovate de culpă în redactarea defectuoasă a legii.

În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că obiectul dosarului îl reprezintă numai pretenţiile care au fost respinse la plată prin decizia administrativă, anume penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată.

În soluţionarea pe fond a cererii de plată nr. x/15.03.2016, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis Decizia nr. 26257/12.04.2021 prin care a admis cererea de plată pentru suma de 2.861,98 RON reprezentând despăgubirea achitată de asigurătorul A. S.A. către asiguratul său CASCO (debit principal) şi a respins cererea de plată pentru suma de 1.912,88 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

În motivarea soluţiei parţiale de respingere a cererii de plată, s-a consemnat faptul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţe de asigurări conform art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, adică creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă.

Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta ca urmare a încetării contractelor de asigurare. De asemenea, au fost amintite dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 care stabilesc rolul Fondului de garant al plăţii de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

S-a mai arătat că sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale, penalităţi şi cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare care ulterior a intrat în faliment nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind diferită. Totodată, raportat la dispoziţiile art. 2214 din C. civ., despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea nr. 213/2015 ca şi lege specială nu a prevăzut o garanţie legală în ceea ce priveşte daunele interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar creditorii nu pot pretinde stabilirea în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nefiind succesor universal sau cu titlu universal.

Recurenta-reclamantă susţine că decizia emisă este nelegală deoarece emitentul a nesocotit dezlegarea dată în drept de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 29/2020, a încălcat dispoziţiile Titlului III din Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi a ignorat natura juridică de creanţă de asigurări a sumelor refuzate la plată.

Aceste critici de nelegalitate au fost apreciate ca nefondate şi au fost înlăturate de instanţa de fond, soluţie pe care Înalta Curte o împărtăşeşte.

Astfel, în mod neîntemeiat recurenta apreciază ca fiind incidente în prezenta cauză dispoziţiile Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020 (pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept), penalităţile de întârziere nefiind creanţe de asigurări.

Conform dispoziţiilor legale Fondul nu are obligaţia de a acoperi toate tipurile de creanţe, ci doar creanţele de asigurări, categorie definită în mod expres de dispoziţiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: "creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă, se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Pentru recuperarea creanţelor care nu se încadrează în categoria creanţelor de asigurări, creditorii au posibilitatea de a urma procedura insolvenţei şi a formula cerere de înscriere la masa credală.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţti de întârziere stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, care ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1350 C. civ..

Prin urmare, obligaţia plăţii penalităţilor de întârziere/cheltuielilor de judecată incumbă exclusiv societăţii de asigurare, ca o consecinţă a inacţiunii sale de a achita despăgubirile la termen, respectiv a culpei sale procesuale, asigurătorul fiind cel care a căzut în pretenţii conform art. 453 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei nr. 24/2019, Fondul, este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare, scopul Fondului fiind de a proteja interesele creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, permiţând acestora să obţină despăgubiri/indemnizaţii, rezultate din contractele de asigurări facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii cu asigurătorul în faliment, în cazul falimentului unui asigurător, însă numai în condiţiile şi limitele impuse de legea de înfiinţare a Fondului.

Astfel fiind, în mod corect s-a reţinut că sumele solicitate de recurenta-reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a susţinut pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Asigurătorul din asigurarea facultativă, care se subrogă în drepturile asiguratului său, nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanţei sale câtă vreme are dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 357 din 28 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.