Synagogue restitution claim upheld as commission misread claim object and ignored ownership proof

Şedinţa publică din data de 22 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, anularea Deciziei nr. 1199/28.02.2020 emisă de pârât şi, în principal, să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x - 11 (actual 5 - 7), corespondent cu str. x, fostă proprietate evreiască preluată abuziv de către statul român şi restituirea în natură a acestui imobil, iar, în subsidiar, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură, a solicitat constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul anterior menţionat şi acordarea despăgubirilor pentru acesta.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1611 din 9 noiembrie 2021, a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor Aparţinând Minorităţilor Naţionale din România, a anulat decizia nr. 1199/28.02.2020 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, a obligat pârâta să emită o decizie prin care să constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Bucureşti str. x, 11 corespondent cu str. x, cu adresa actuală str. x, 7 corespondent cu str. x şi să dispună restituirea către reclamantă a acestui imobil, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 9.916,66 RON cu titlul de cheltuieli de judecată (din care 6.916,66 RON reprezentând onorariu avocat si 3.000 RON onorariu provizoriu expert) şi a majorat onorariul expertului cu suma de 2.000 RON, onorariul expertului urmând a fi achitat de reclamantă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa a interpretat şi a aplicat în mod eronat prevederile art. 1-3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Normele metodologice corespunzătoare art. 4 din ordonanţă.

Potrivit alin. (4) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, în toate cazurile, cererile de restituire a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, instituită în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau retrocedare. Actele doveditoare ale drepturilor solicitate se depun în termenul util stabilit de comisie.

Astfel, schimbarea destinaţiei unui imobil presupune schimbarea obiectului cererii de retrocedare şi, drept urmare, în mod corect a apreciat Comisia specială de retrocedare că pentru astfel de precizări ca cele comunicate prin adresa nr. x/25.02.2014 era necesară întocmirea, la momentul potrivit, a unei noi cereri.

În opinia recurentei, în mod greşit a înţeles instanţa de fond obligaţia Comisiei speciale de retrocedare de a analiza documentaţia aflată la dosarul aferent cererii nr. x/27.09.2004, întrucât această obligaţie nu presupune reconstituirea vechiului amplasament al imobilului solicitat, în baza unor planuri de situaţie, întrucât este necesar avizul unui expert autorizat de A.N.C.P.I. şi drept urmare, nefiind investită în acest sens, Comisia specială de retrocedare nu poate întocmi astfel de rapoarte şi nici nu poate face aprecieri asupra amplasamentelor imobilelor solicitate de către minorităţile naţionale, în lipsa unor înscrisuri doveditoare, emise de experţi şi de instituţiile statul român.

Decizia este corect motivată, argumentele care stau la baza respingerii cererii fiind invocate în tot cuprinsul acesteia şi, totodată, niciun alt motiv de respingere nu a fost formulat în cadrul întâmpinării.

Comisia specială de retrocedare s-a pronunţat asupra cererii iniţiale, ca urmare a analizării cererii nr. x/27.09.2004. Reclamanta a încercat, în mod nepermis, să schimbe obiectul cererii iniţiale şi, drept urmare, în mod corect a constatat Comisia specială de retrocedare lipsa de la dosar a unor înscrisuri din care să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, dovada preluării abuzive a acestuia de la solicitantă, de către statul român, în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 83/1999, republicată, precum şi lipsa notelor de reconstituire solicitate.

Astfel, primul motiv de respingere este lipsa dovezii dreptului de proprietate, cel de-al doilea este lipsa dovezii preluării abuzive a imobilului, de la solicitantă, de către statul român, în perioada de referinţă a legii, respectiv 06.09.1940-22.12.1989, iar cel de-al treilea vine în completare, subliniind faptul că, nu numai că nu a depus înscrisurile esenţiale prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999, dar nu a depus nici notele de reconstituire a vechiului amplasament.

Imobilul în cauză, Sinagoga "B.", a fost solicitat şi prin cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003, depusă în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respinsă de către Comisia specială, prin Decizia nr. 5521/21.04.2016.

Decizia a fost contestată, cauza formând obiectul dosarului nr. x/2016, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 4198/22.12.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1887/19.05.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea C.S.R la plata cheltuielilor de judecată, recurenta solicită respingerea sau, în cazul în care instanţa va trece peste această solicitarea, să procedeze la diminuarea acestora.

Astfel fiind, recurenta solicită reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată şi să se constate că nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu şi cu atât mai mult o faptă ilicită a acesteia, săvârşită cu vinovăţie şi, în consecinţă, respingerea cererii privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 27.04.2004, A. s-a adresat pârâtei în baza O.U.G. nr. 83/1999 cu cererea de restituire a imobilului fostă proprietate evreiască preluată în mod abuziv de Statul Român situată în Bucureşti, adresa anterioară zona Hala Unirii - str. x în apropiere de C. şi adresa actuală zona Hala Unirii -str. x în apropiere de C.. Cererea precizează tipul imobilului ca fiind sinagogă, şi, de asemenea, conţine precizarea "B.".

Ulterior, A. a înregistrat la pârâtă sub nr. x/25.02.2014, referitor la cererea de retrocedare nr. x/27.04.2004, înscrisuri doveditoare, însoţite de precizarea potrivit căreia "obiectul solicitării îl reprezintă imobilul D. şi E. situat în Bucureşti, str. x, fosta Sf. Vineri nr. 9-11, atât la momentul constituirii (anul 1927), cât şi în perioada persecuţiilor rasiale împotriva comunităţii evreieşti."

Prin Decizia nr. 1199 din 28.02.2020 Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor Aparţinând Minorităţilor Naţionale din România a respins cererea de retrocedare nr. x/27.04.2004 formulată de reclamantă motivat de faptul că "solicitanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada proprietăţii asupra imobilului, acte din care să reiasă dovada preluării abuzive a acestuia în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 83/1999, respectiv în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, şi nici note de reconstituire a vechiului amplasament al imobilului solicitat."

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, aceasta fiind admisă, soluţie pe care Înalta Curte o împărtăşeşte.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe de admitere a acţiunii şi de anulare a deciziei contestate este temeinică şi legală, fundamentată atât pe prevederile legale incidente cât şi pe probele administrate în cauză.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut că indicaţiile din cererea iniţială şi cererea precizatoare nu se exclud, ci dimpotrivă se completează, prima se referă la unul dintre scopurile în care imobilul a fost folosit, respectiv acela de sinagogă, fiind indicat numele conducătorului spiritual al acesteia, respectiv rabinul B., iar cea de-a doua la proprietarul imobilului, care a fost D. si E., aşa cum rezultă din actele de proprietate depuse.

De asemenea, temeinic s-a reţinut faptul că unul dintre scopurile menţionate în Statutul D. şi E. era şi acela de "instrucţiune" a persoanelor de rit mozaic, aceasta confirmând faptul că o parte din imobil avea destinaţia de sinagogă, astfel cum rezultă şi din declaraţia martorului audiat în cauză, care a arătat că în perioada interbelică în imobilul din str. x exista o sinagogă, cunoscută sub numele rabinului, respectiv B..

Astfel fiind, în mod corect a reţinut prima instanţă că, prin cererea de retrocedare s-a indicat adresa imobilului - incompletă întrucât nu avea suficiente informaţii la acel moment - iar prin precizările din cuprinsul Adresei nr. x/25.02.2014, s-au complinit lipsurile din cererea de retrocedare şi, în raport de informaţiile dobândite de la autorităţi, ulterior formulării cererii, a indicat adresa completă, respectiv Bucureşti, str. x, corespondent cu str. x.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că, în cauză, Comisia Specială de Retrocedare ar fi trebuit să aibă în vedere toate aspectele referitoare la adresa imobilului şi nu la denumirea sa, şi să analizeze temeinicia cererii prin raportare la locul situării imobilului şi nu prin raportare la denumirea acestuia.

Prin urmare, în mod temeinic a reţinut prima instanţa nelegalitatea deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare din perspectiva interpretării greşite date de către aceasta obiectului cererii de retrocedare, în condiţiile în care, pe de o parte, prin Adresa nr. x/25.02.2014 nu s-a solicitat un alt imobil decât cel indicat iniţial prin cerere, ci doar s-a indicat adresa exactă şi completă a acestuia, iar pe de altă parte, recurenta s-a raportat în mod greşit la o menţiune cu totul nerelevantă din cererea de retrocedare, respectiv denumirea imobilului, şi a ignorat singurul element de identificare ce putea fi avut în vedere, respectiv adresa acestuia.

Astfel, în ceea ce priveşte priveşte dreptul de proprietate asupra imobilului, în mod corect a reţinut prima instanţă că acesta a aparţinut "D. şi E.", intrând în patrimoniul acestei entităţi încă de la data înfiinţării, ca şi aport în natură al membrilor fondatori care, la rândul lor, au dobândit dreptul de proprietate în baza Ordonanţei de adjudecare nr. 7271/1910.

Ulterior, în baza Procesului-verbal din data de 29.11.1944 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, dreptul de proprietate al "D. si E." asupra imobilului din str. x - 11, corespondent în str. x a fost înscris în Cartea funciară.

Preluarea imobilului, a fost una abuzivă şi s-a realizat în baza Deciziei nr. 218/16.02.1960, emisă în aplicarea Decretului nr. 92/1950, imobilul regăsindu-se la poziţiile 46, 47 si 53 din Anexa la această Decizie.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, Înalta Curte constată că la dosarul de retrocedare existau înscrisuri doveditoare din perspectiva amplasamentului si situaţiei juridice a imobilului, respectiv planuri topografice pe care este evidenţiat imobilul solicitat, adrese comunicate de autorităţile publice referitoare la situaţia juridica a imobilului, adrese comunicate de autorităţile publice referitoare la istoricul de număr poştal al imobilului.

Pe de altă parte, în faţa primei instanţe a fost administrată proba cu expertiza topo cadastrală, care a identificat imobilul, inclusiv din perspectiva amplasamentului acestuia.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că datorită faptului că acţiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, a avut ca obiect un alt act administrativ, cu totul diferit de cel din prezenta cauză, precum si faptul că acel litigiu s-a purtat cu o altă autoritate publică, diferită de cea din litigiul de faţă, iar aspectele puse în discuţie au fost, desigur, diferite, soluţia dispusă de instanţele judecătoreşti în dosarul nr. x/2016 nu prezintă vreo relevanţă în prezenta cauză.

Prin urmare, instanţa de fond temeinic şi legal reţinând că reclamanta a probat că imobilul din Bucureşti str. x, 11 corespondent cu str. x, cu adresa actuală str. x, 7 corespondent cu str. x, compus din terenul identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică realizat de expertul tehnic judiciar F., şi două construcţii, o construcţie situată la adresa din str. x, având S+P+4E+M, şi cealaltă construcţie situată la adresa din str. x, având S+P+2Et+M, a fost proprietatea D. şi E. şi a fost preluată în mod abuziv de statul român, în baza Decretului nr. 92/1950, pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1, 2, 3 din O.U.G. nr. 83/1999 pentru a fi restituit imobilul către reclamanta A., a anulat decizia nr. 1199/28.02.2020 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România şi a obligat pârâta să emită o decizie prin care să constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Bucureşti str. x, 11 corespondent cu str. x, cu adresa actuală str. x, 7 corespondent cu str. x şi să dispună restituirea către reclamantă a acestui imobil.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitată de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, în aplicarea deciziei anterior enunţate, instanţa de control judiciar nu se poate pronunţa asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată acordate unei părţi de către instanţa de fond.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Faţă de soluţia pronunţată, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată sumă de 6.581,37 către intimata-reclamantă

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobiliare care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România împotriva sentinţei civile nr. 1611 din 9 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 6.581,37 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.