Validity of cross-border merger effective date and retroactive lease amendment in determining VAT deductibility and taxable income.

Şedinţa publică din data de 21 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 5.10.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, emitentă a Deciziei de impunere nr. x/28.06.2017 şi a Deciziei privind modificarea bazei de impozitare nr. F-SB 142/28.06.2017, precum şi pârâta Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor cu sediul în Bucureşti, emitentă a Deciziei nr. 156/28.03.2018 de respingere a contestaţiei administrative, solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună:

- anularea Deciziei nr. F-SB 142/28.06.2017 privind modificarea bazei de impozitare emisă de pârâta AJFP - Sibiu prin care s-a stabilit în sarcina antecesoarei reclamantei, B. S.A. - Copşa Mică, o bază suplimentară impozabilă pentru perioada 22.07.2015 - 31.12.2016, în sumă totală de 6.561.619 RON, reprezentând: venituri neimpozabile în valoare de 745.324 RON, cheltuieli cu amortizarea nedeductibile în valoare de 631.095 RON şi elemente similare veniturilor impozabile (rezerve din reevaluare) în sumă de 2.850.355 RON, aferente echipamentelor tehnologice şi imobilelor puse la dispoziţia C. S.A. în baza contractului de comodat nr. x/03.05.2016; cheltuieli în sumă de 361.464 RON, cu dobânzile şi respectiv, cu pierderea netă din diferenţe de curs valutar aferente împrumutului primit de la o persoană afiliată din Grecia; cheltuieli, în sumă de 1.244 RON, cu amortizarea unor mijloace fixe ce nu au fost folosite în perioada ianuarie - aprilie 2016, respectiv cantina, căminul de băieţi şi căminul de nefamilişti, precum şi elementele similare veniturilor (rezerva din reevaluare) aferente acestora în valoare de 36.928 RON; cheltuieli cu serviciile în sumă de 210.795 RON reprezentând servicii de întreţinere a echipamentelor tehnologice, chirie butelii gaz, prestaţii declaraţii vamale, servicii de transport marfă, consultanţă şi curierat; elemente similare veniturilor (rezerve din reevaluare) în sumă de 2.924.125 RON şi cheltuieli nedeductibile, în sumă de 290.937 RON, cu combustibili, reparaţii auto, piese de schimb, asigurări, protocol, TVA, amenzi, penalităţi, sponsorizări, cheltuieli sociale.

- anularea Deciziei nr. F-SB 141/28.06.2017 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, emisă de pârâta AJFP Sibiu, prin care organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina antecesoarei reclamantei, B. S.A. - Copşa Mică, pentru perioada 01.03.2016 - 31.12.2016, TVA suplimentar în sumă totală de 5.906.484 RON, reprezentând: ajustarea în favoarea statului a TVA dedus în valoare de 637.177 RON aferentă unor bunuri mobile şi imobile puse la dispoziţia S.C. C. cu titlu gratuit; ajustarea în favoarea statului a TVA dedus în valoare de 5.256.659 RON aferentă bunurilor mobile nelivrate ca urmare a încetării activităţii economice de producţie; respingerea dreptului de deducere a TVA în valoare de 12.648 RON aferentă unor servicii de întreţinere a echipamentelor tehnologice, chirie butelii gaz, prestaţii declaraţii vamale, servicii de transport marfă, consultanţă şi curierat care nu sunt efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice.

- anularea Deciziei nr. 156/28.03.2018 de soluţionare a contestaţiei emisă de pârâta DGSC şi comunicată la data de 03.04.2018 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de antecesoarea reclamantei, B. S.A. - Copşa Mică, împotriva Deciziilor nr. F-SB 141/28.06.2017 şi nr. F-SB 142/28.06.2017.

Prin sentinţa nr. 7/2019, Curtea de Apel Alba Iulia a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, care l-a rândul său a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, prin sentinţa nr. 118/2019.

În urma soluţionării conflictului negativ de competenţă, prin Decizia nr. 3586/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, dosarul fiind reînregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 10.12.2019 sub nr. dosar versionat x/2018

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 41 din data de 3 martie 2021, Curtea de Apel Alba - Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu.

A respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac şi de desfiinţare a soluţiei emise de prima instanţă, consecinţa fiind admiterea acţiunii.

În mod greşit a reţinut Curtea de Apel că operaţiunea de fuziune transfrontalieră a produs efectele prevăzute de art. 25115 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 abia începând cu data de 20.06.2018, când ORC-Sibiu a emis Certificatul de radiere a societăţii absorbite B. S.A. (autoarea recurentei-reclamante).

Apreciază că este nelegală poziţia exprimată de organele fiscale faţă de această fuziune transfrontalieră, refuzând să accepte că efectul de absorbire a B. în cadrul D. s-a produs începând cu data de 31.05.2016.

Curtea de Apel a înţeles să îmbrăţişeze argumentele şi interpretarea făcută de către organele fiscale şi a respins argumentele reclamantei, apreciind că societatea absorbită B. S.A. a rămas titulară de drepturi şi obligaţii şi după data de 31.05.2016 deoarece fuziunea transfrontaliera nu a produs efectul de absorbţie la data convenită de părţi în proiectul de fuziune.

A apreciat că raţionamentul primei instanţe este nelegal, deoarece legea nu prevede că efectul de absorbţie a societăţii absorbite se produce doar în momentul în care are loc radierea societăţii respective din Registrul Comerţului. Dimpotrivă, dispoziţiile art. 25115 alin. (2) din Legea 31/1990 prevăd că în materia fuziunilor transfrontaliere prin absorbţie a unei persoane juridice române de către o persoană juridică străină această operaţiune juridică va produce efecte:

a. de la data aleasă de părţi prin proiectul de fuziune (adică 31.05.2016);

b. de la data primirii şi aprobării de către Registrul Comerţului Sibiu a actului administrativ emis de autorităţile competente din Grecia de aprobare a fuziunii (Hotărârea Ministerului Elen al Economiei şi Dezvoltării nr. 125595/29.11.2016, care a fost comunicată din oficiu către ONRC-România de mai multe ori în perioada 2016-2018, dar pe care autorităţile române, din motive independente, au refuzat să o recunoască până la nivelul anului 2018, iar atunci numai ca urmare a demersurilor repetate efectuate de către reprezentanţii societăţii recurente - memorii şi audienţe la Registrul Comerţului - Sibiu).

Aceasta operaţiune de reorganizare prin fuziune are trei momente esenţiale in timp, momente diferite care au fost in mod incorect reinterpretate de către prima instanţa producând consecinţe fiscale profund negative asupra societăţii absorbite ca urmare a refuzului dreptului de deducere al TVA asupra stocurilor achiziţionate în vederea realizării activităţii de producţie pe motive neîntemeiate precum acela ca operaţiunea de fuziune in care B. este societatea absorbita nu s-a finalizat.

Este evident însă că în orice operaţiune de fuziune există o fereastră de timp între (i) momentul în care fuziunea îşi produce efecte prin alegerea datei de către părţile aflate în fuziune în baza proiectului de fuziune potrivit art. 25115 din Legea 31/1990 (în cazul de fată data de 31 mai 2016) şi (iii) momentul radierii din Registrul Comerţului a societăţii absorbite B. la data de 20 iunie 2018.

De altfel, într-o corespondenţă purtată între recurenta-reclamantă A. şi Ministerul Finanţelor Publice din România în legătură cu aspectele fiscale ce fac şi obiectul litigiului de faţă, Ministerul Finanţelor Publice, a răspuns prin intermediul Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Nerezidenti cu Adresa nr. x/14.11.2018, precizând că din punct de vedere al impozitului pe profit şi în raport de prevederileCodului Fiscal, transferul obligaţiilor fiscale (inclusiv cele de raportare) de la B. către D. în două momente ipotetice ar fi putut să se producă "fie la data înregistrării hotărârii ultimei adunări generale care a aprobat operaţiunea (fuziunea transfrontaliera) sau de la alta data stabilita prin acordul pârtilor in cazul in care se stipulează ca operaţiunea va avea efect la o alta data, potrivit legii".

De asemenea, si în cadrul unei proceduri locale de fuziune dintre doua societăţi romaneşti, după momentul depunerii proiectului de fuziune şi al parcurgerii perioadei de exercitare a dreptului de opoziţie, după aprobarea prin AGA a fuziunii celor doua societăţi implicate si după momentul emiterii hotărârii judecătoreşti de confirmare a fuziunii de către o instanţa din România, abia apoi ONRC emite certificatul de radiere la nivelul societăţii absorbite, însă acest lucru nu echivalează în niciun fel cu faptul ca fuziunea respectiva nu isi produce efecte pana la momentul emiterii certificatului de radiere si in niciun caz nu poate fi acceptata ideea ca societatea absorbita exista, are personalitate juridica si patrimoniu propriu după momentul aprobării fuziunii de către asociaţi, mai ales in condiţiile în care părţile implicate in fuziune stabilesc o data efectiva a fuziunii la o anumita data precizata in proiectul de fuziune conform excepţiei prevăzute de art. 249 lit. b) din aceiaşi Lege 31/1990 in cazul fuziunilor naţionale precum si de art. 2515 alin. (2) din Legea 31/1990 in cazul fuziunilor transfrontaliere.

În plus, pentru a demonstra că intre momentul efectiv al fuziunii si momentul radierii societăţii absorbite (20.06.2018) operaţiunile se considera ca au fost efectuate de către societatea absorbanta.

Trebuie avut în vedere Ordinul nr. 897/2015 în care se specifica in mod clar faptul ca în protocolul de predare-primire se precizează rezultatul înregistrat în contul de profit şi pierdere de către societatea care îşi încetează existenţa ca urmare a fuziunii, în intervalul dintre data la care au fost întocmite situaţiile financiare prevăzute la pct. 5 (de la data efectiva a fuziunii) fi data întocmirii protocolului.

Din normele ordinului amintit reiese că orice operaţiuni înregistrate in evidentele contabile ale societăţii absorbite după momentul efectiv al fuziunii (31 mai 2016) sunt in fapt ale societăţii absorbante iar orice înregistrare, raportare si plată realizata de societatea absorbita in nume propriu este in fapt realizata pe seama si in contul societăţii absorbante care a preluat de iure patrimoniul absorbitei de la data efectiva a fuziunii (31 mai 2016).

A invocat prevederile art. 19 alin. (1) din Codul fiscal şi Normele metodologice date in aplicarea acestui articol.

Astfel, la determinarea rezultatului fiscal, reglementările contabile, inclusiv cele prevăzute in cadrul Ordinului nr. 897/2015 nu pot fi ignorate, acestea reprezentând punctul de la care porneşte determinarea rezultatului fiscal (profit impozabil sau pierdere fiscala) la nivelul fiecărui contribuabil.

Recurenta şi-a întemeiat susţinerile şi pe art. 16 alin. (4) lit. a) punctul 2 din Codul fiscal precizând că începând cu data de 1 iunie 2016 toate obligaţiile fiscale au fost achitate de B. S.A., respectiv declaraţiile fiscale au fost depuse de B. S.A. in numele si in contul D., in calitate de societate absorbanta pana la finalizarea procedurii de radiere din Registrul Comerţului si implicit de înregistrare fiscala din evidentele ANAF a societăţii absorbite B. S.A... Acest lucru nu echivalează insa cu faptul ca obligaţiile fiscale, respectiv declaraţiile fiscale sau raportările contabile depuse de B. S.A. in perioada 1 iunie 2016 si pana la momentul radierii, au aparţinut societăţii absorbite B., toate acestea fiind transferate către D. ca efect al fuziunii transfrontaliere la data de 31 mai 2016 prin protocolul de predare primire.

În mod eronat, s-a reţinut că B. S.A. ar fi continuat să desfăşoare activităţi economice şi ar fi realizat operaţiuni contabile proprii, având un patrimoniu propriu şi după data de 31.05.2016.

Din cauza refuzului Registrului Comerţului-Sibiu de a dispune radierea societăţii absorbite B. S.A. de îndată ce i-au fost comunicate pe cale administrativă Hotărârea Ministerului Elen al Economiei şi Dezvoltării nr. 125595/29.11.2016 potrivit prevederilor art. 251ind. 14 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 31/1990, societatea absorbită a continuat să figureze la organele fiscale din România cu un Codul fiscal propriu atribuit ce nu a fost radiat.

Deşi conform menţiunilor exprese din Proiectul de fuziune transfrontaliere aceasta ar fi trebuit să producă efecte din perspectivă fiscal-contabilă începând cu data de 31.05.2016 iar după această dată toate operaţiunile de înregistrare şi de raportare ar fi trebuit să se desfăşoare în numele şi pe seama societăţii absorbante D., AJFP-Sibiu a refuzat acest lucru, invocând faptul că B. S.A. figurează în continuare cu un Codul fiscal propriu pe care are obligaţia să îl folosească până la momentul radierii efective a societăţii, sub sancţiunea aplicării unor amenzi contravenţionale.

De exemplu, ANAF a notificat B. prin Notificarea din data de 16.04.2018 cu privire la nedepunerea in termen a declaraţiilor fiscale, in care preciza ca pentru anul 2017 nu a depus declaraţia de impozit pe profit aferenta anului 2017, deşi societatea a arătat ca este absorbita incepand cu 31 mai 2016, data efectiva a fuziunii transfrontaliere cu D. in baza Proiectului Comun de Fuziunea Transfrontaliera adoptat de cele doua parti implicate in fuziunea transfrontaliera, făcându-se referire şi la riscul aplicării de amenzi contravenţionale si al stabilirii din oficiu a obligaţiilor de plata.

În acelaşi timp nu i se poate imputa recurentei/autoarei recurentei faptul că radierea societăţii absorbite B. S.A. a fost făcută de către Registrul Comerţului cu o întârziere mai mare de 18 luni, deoarece Hotărârea Ministerului Elen al Economiei şi Dezvoltării nr. 125595/29.11.2016 a fost comunicată pe cale oficială încă din luna decembrie 2016, dar reprezentanţii Registrului Comerţului au refuzat să recunoască efectul legal al acestei Hotărâri, pretinzând să le fie comunicată o Încheiere/Hotărâre emisă de o instanţă judecătorească elenă (deşi în Grecia recunoaşterea fuziunii transfrontaliere se face exclusiv printr-o procedură administrativă derulată la nivelul Ministerului Economiei şi Dezvoltării).

În primele 18 luni de când fusese informat despre aprobarea fuziunii transfrontaliere şi de către forurile competente din Grecia, ORC Sibiu a refuzat să recunoască validitatea şi opozabilitatea Hotărârii nr. 125595/29.11.2016 prin emiterea certificatului de radiere a B., invocând in numeroasele discuţii purtate pe această temă cu reprezentanţii societăţii lipsa unei hotărâri judecătoreşti a unei instanţe din Grecia care sa aprobe fuziunea transfrontaliera.

În acest sens, procedura naţionala domestica din Grecia nu impune obţinerea unei hotărâri judecătoreşti a unei instanţe in cazul unei fuziunii, ci doar o procedura de aprobare a fuziunii printr-o decizie administrativa a Ministerului Economiei şi Dezvoltării din Grecia, asa cum s-a întâmplat de altfel in cazul fuziunii transfrontaliere dintre B. si AoG prin decizia administrativa a Ministerului Economiei din Grecia - Hotărârea nr. 125595/29.11.2016.

Astfel, lipsa de experienţa si diligenta a ORC-Sibiu in a radia la timp pe B. din evidentele Registrului Comerţului nu poate fi imputata în niciun fel recurentei si in niciun caz interpretata in sensul in care fuziunea nu si-a produs efectele decât la momentul finalizării acesteia prin emiterea certificatului de radiere la nivelul B. la data de 20.06.2018, fapt care a atras o serie de efecte fiscale profund negative asupra Societăţii din motive neimputabile părţilor implicate in fuziunea transfrontaliera.

De fapt, radierea societăţii la data de 20.06.2018 (care ar fi trebui să se efectueze din oficiu în anul 2016 de către ORC-Sibiu, după ce luase act de comunicarea primită din partea Ministerului Economiei şi Dezvoltării din Grecia a Hotărârii nr. 125595/29.11.2016) s-a datorat tot ca urmare a unor alte demersuri efectuate de recurentă, care a depus o cerere de radiere a B., determinând ORC-Sibiu să tranşeze această situaţie în conformitate cu dispoziţiile legale şi să finalizeze procedura de fuziune transfrontalieră prin emiterea certificatului de radiere, astfel cum se prevede la art. 25114 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, în mod greşit a reţinut prima instanţă că efectele fuziunii transfrontaliere s-au produs abia la momentul în care s-a finalizat procedura de fuziune, care ar fi coincis cu momentul emiterii certificatului de radiere la data de 20.06.2018 a societăţii absorbite B. S.A..

În mod greşit a respins Curtea de Apel criticile reclamantei referitoare la modul în care organele fiscale au reclasificat veniturile impozabile ale B. şi au dispus şi ajustarea TVA deductibilă, aferentă echipamentelor închiriate de B. către C. în baza Contractului de comodat nr. x/03.05.2016, care ulterior a fost modificat de părţi într-un contract de închiriere, prin Actul adiţional nr. x/2017 (acestea agreând ca modificarea să producă efecte retroactiv, începând cu data de 01.05.2016).

Argumentaţia primei instanţe este rezultatul unui raţionament juridic greşit, făcându-se o gravă confuzie între data la care Actul adiţional nr. x/31.01.2017 a început să producă efectele preconizate de către părţi (15.05.2016) şi momentul în care a devenit opozabilă data Actului adiţional (31.01.2017) faţă de terţi, existând prevederi legale diferite pentru:

a. Opozabilitatea efectelor contractului - art. 1281 din C. civ.;

b. Opozabilitatea datei contractului - art. 278 din C. proc. civ.

Părţile contractante (B. şi C.) nu au antedatat Actul adiţional şi nu au propus organelor fiscale sau instanţei de contencios administrativ să constate că Actul adiţional ar fi fost încheiat/semnat la o dată anterioară decât aceea menţionată în înscris. Aşadar, data încheierii Actului adiţional (31.01.2017) nu a fost niciodată o problemă litigioasă între părţi, organele fiscale fiind de acord că Actul adiţional a fost semnat la data de 31.01.2017, astfel încât în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 278 C. proc. civ. invocate de către instanţa de fond.

Problema de drept dedusă judecăţii a fost aceea de a se stabili dacă modificarea retroactivă a raportului juridic încheiat iniţial (comodat) prin înlocuirea cu un raport juridic diferit (închiriere) îndeplineşte condiţiile de validitate pentru a fi opozabilă şi organelor fiscale şi dacă noul raport juridic îi conferă dreptul locatorului B. la deducerea TVA (ajustata in sens negativ ca fiind de plata către bugetului statului de către ANAF) in suma de 637.177 RON aferentă chiriei facturate şi încasate pentru perioada mai 2016 - ianuarie 2017.

În cauza de faţă, obiectul contractului de închiriere nu a presupus îndeplinirea unor cerinţe de formă speciale, astfel încât, în baza principiului libertăţii contractuale, cele două societăţi aveau dreptul deplin să încheie la data de 31.01.2017 o nouă convenţie sub forma unui act sub semnătură privată, prin care comodatarul/locatarul C. S.A. a acceptat să achite chirie comodantului/locatorului pentru întreaga perioadă în care s-a bucurat de dreptul de folosinţă a bunurilor puse la dispoziţia sa prin Contractul de comodat nr. x/03.05.2016.

În baza acestei noi înţelegeri, recunoscute şi de către organele fiscale, locatorul B. a emis tot la data de 31.01.2017 şi o factură fiscală pentru încasarea chiriei aferente intervalului 15 mai 2016 - 31 ianuarie 2017, care a fost achitată de către locatară.

Scopul primordial urmărit de către cele două societăţi contractante a fost acela de a asigura continuarea activităţii de producţie pe platforma industrială Copşa Mică, după ce autorităţile abilitate comunicaseră la începutul lunii mai 2016 refuzul de a emite avizele de mediu prevăzute de lege necesare pentru B. S.A. pentru a desfăşura această activitate, iar stabilirea preţului de închiriere era o chestiune accesorie la momentul respectiv, dar care nu putea fi neglijată de părţi.

C. S.A. (persoană juridica afiliată cu B.) deţinea în mod valabil toate avizele de mediu, astfel încât s-a luat într-un mod coordonat această decizie de a pune de îndată la dispoziţia titularei avizelor de mediu toate echipamentele necesare în activitatea de producţie.

Faptul că transferul dreptului de folosinţă asupra unor mijloace fixe s-a făcut iniţial cu titlu gratuit nu trebuie să conducă la concluzia că intenţia B. S.A. a fost de a înceta să mai desfăşoare activităţi economice taxabile in legătura cu acele mijloace fixe in mod specific, care să îi dea dreptul la deducerea cheltuielilor şi a TVA aferente achiziţiei acelor mijloace fixe si a cheltuielilor de întreţinere a acestora.

Pornind de la recunoaşterea greşită a efectelor Contractului de comodat/de închiriere abia după data de 31.01.2017, prima instanţă a respins şi celelalte critici de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind de acord întrutotul cu modul în care intimata-pârâtă AJFP-Sibiu a interpretat natura juridică a raporturilor juridice dintre locatoarea B. şi locatara C. S.A..

Se relevă, totodată, modul contradictoriu în care Curtea de Apel s-a poziţionat faţă de concludenta probei cu raportul de expertiză judiciară în specialitatea fiscalitate efectuat în cauză, refuzând să ia în considerare această probă care a fost discutată şi încuviinţată în mod legal, fiind încălcate dispoziţiile art. 264 din C. proc. civ. referitoare la analizarea şi interpretarea tuturor probelor administrate în procesul civil.

Instanţa a fost cea care a încuviinţat efectuarea unei expertize judiciare în specialitatea fiscalitate, considerând că este o probă utilă.

Soluţia de respingere ca nefondată a cererii de chemare in judecată apare ca nelegală şi prin încălcarea regulilor procesuale şi a dreptului nostru la apărare: instanţa de contencios mai întâi a admis proba cu expertiză judiciară solicitată de reclamantă (presupunându-se aşadar că va fi o probă utilă şi concludentă pentru aflarea adevărului, opinia unui specialist autorizat într-un domeniu), pentru ca apoi să aleagă în mod deliberat să ignore răspunsurile expertului judiciar pentru simplul fapt că obiectivele încuviinţate de instanţă la un termen de judecată anterior fuseseră propuse de către reclamantă.

În mod greşit a concluzionat prima instanţă că la data de 01.05.2016 (când B. a transferat folosinţa echipamentelor către C.) societatea absorbită a încetat într-un mod definitiv şi absolut să mai desfăşoare activităţi economice in legătura cu aceste echipamente care să îi mai dea dreptul la deducerea TVA, îndeosebi pentru stocurile de materii prime în legătură cu care îşi exercitase dreptul de deducere a TVA, aceste stocuri nefiind de altfel puse la dispoziţia societăţii C. de către B..

Nu este de acord cu ceea ce a reţinut prima instanţă referitor la baza impozabila în sumă de 6.200.155 RON şi TVA în suma de 5.906.484 RON, validând raţionamentul organelor de inspecţie fiscală care au stabilit obligaţii fiscale suplimentare întrucât societatea a alocat bunuri/servicii pentru operaţiuni care nu dau drept de deducere şi nu sunt efectuate în scopul desfăşurării activităţi economice, reţinând că societatea şi-a încetat activitatea de producţie la data de 31 mai 2016 şi a închiriat cu titlu gratuit toate bunurile mobile şi imobile societăţii C. S.A..

Acest argument de nelegalitate a Deciziilor fiscale contestate prin acţiune are un caracter independent, de sine stătător faţă de celălalt argument principal constând în nerecunoaşterea efectelor fuziunii transfrontaliere începând cu data de 31.05.2016.

Mai concret, indiferent dacă B. S.A. ar fi trecut sau nu ar fi trecut prin procesul de fuziune transfrontalieră şi chiar dacă nu s-ar fi dizolvat ca efect al absorbţiei şi ar mai fi existat şi în prezent, este nelegal să se considere că prin simpla încetare a activităţii de producţie la data de 01.05.2016 societatea a pierdut dreptul la deducerea TVA aferent stocurilor de materii prime pe care le avea în patrimoniu la data respectivă şi/sau deducerea TVA în legătura cu mijloacele fixe sau cu echipamentele tehnologice.

Curtea de Apel, la fel ca pârâta AJFP-Sibiu, a considerat că, încetând activitatea de producţie la 01.05.2016, B. avea obligaţia să ajusteze suma de TVA pentru care fusese exercitat în amonte dreptul de deducere TVA cu o sumă de 5.256.659 RON, aferentă stocurilor de materii prime pe care le avea în patrimoniu la data încetării activităţii de producţie.

Dreptul de deducere prevăzut de Directiva de TVA reprezintă un principiu fundamental al sistemului comun al TVA, care, in principiu, nu poate fi limitat. De asemenea, regimul deducerilor urmăreşte sa degreveze in întregime întreprinzătorul de sarcina TVA datorata sau achitata in cadrul tuturor activităţilor sale economice. Sistemul comun al TVA garantează, prin urmare, neutralitatea in ceea ce priveşte sarcina fiscala corespunzătoare tuturor activităţilor economice.

Curtea de Apel nu a indicat nici măcar o dispoziţie legală in baza căreia să se poată considera că la nivelul B. se impunea pierderea dreptului de deducere a TVA, mai ales in cazul stocurilor de materii prime achiziţionate de societatea absorbita si care, ulterior fuziunii transfrontaliere, au fost vândute de către societatea absorbanta, D., fiind evident astfel ca aceste stocuri au fost alocate unei operaţiuni taxabile din punct de vedere al TVA atât din prisma activităţilor de producţie iniţiale pentru care au fost achiziţionate, cat si prin prisma vânzărilor acestor stocuri de materii prime ulterior fuziunii transfrontaliere de către societatea absorbanta D..

Mai mult decât atât, din perspectiva mecanismului de funcţionare a TVA încetarea temporara a activităţii de producţie a unei persoane impozabile, cum s-a întâmplat in cazul de fata pentru B. cu câteva săptămâni înainte de data efectiva a fuziunii prin absorbţie cu D., nu reprezintă vreun eveniment care sa genereze pierderea dreptului de deducere a TVA aferenta bunurilor mobile (stocurile de materii prime achiziţionate) aflate in patrimoniul persoanei impozabile la momentul încetării temporare a activităţii de producţie. În acest sens, operaţiunea de trecerea in conservare sau chiar casarea mijloacelor fixe ce sunt bunuri care prin natura lor se folosesc pe o perioada îndelungata de timp reprezentând active cu un ciclu lung de viaţa nu atrage pierderea sau ajustarea dreptului de deducere a TVA aferenta achiziţiei acestor mijloace fixe sau bunuri de capital in cazul întreruperii temporare a unei activităţii de producţie si atunci este cu atât mai mult de neînţeles de ce o eventuala încetare temporara a activităţii de producţie ar trebuie sa genereze o pierdere a dreptului de deducere asupra stocurilor de materii prime achiziţionate de societatea absorbita B..

În cazul mijloacelor fixe care reprezintă din punct de vedere contabil active cu un ciclu de viaţa economica mult mai mare decât al stocurilor, legislaţia in materie de TVA nu impune obligaţia ajustării TVA (in sensul plaţii unei părţi din TVA dedusa la achiziţia de mijloace fixe către bugetul de stat) la momentul trecerii in conservare sau al casării acestor mijloace fixe. Cu privire la obligaţia de ajustare a TVA dedusă in cazul bunurile de capital (i.e. mijloacelor fixe), a invocat prevederile art. 305 alin. (4) din Codul fiscal.

Legislaţia naţionala nu prevede obligaţia ajustării TVA deduse iniţial la achiziţia bunurilor de capital in cazul trecerii in conservare a acestor bunuri, aceasta situaţie neîncadrându-se printre cazurile care impun ajustarea taxei pe valoarea adăugata dedusa la momentul achiziţiei bunurilor de capital.

Adresa nr. x/20.03.2017, emisa de către Ministerul Finanţelor Publice - DGRFP - Administraţia Fiscal pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti - Serviciul Asistenta pentru Contribuabili, potrivit căreia in cazul trecerii in conservare a unor bunuri de capital ce nu sunt folosite pentru alte scopuri decât activităţile economice si nici in operaţiuni care nu dau drept de deducere, "trecerea in conservare a bunurilor de capital, nu constituite, in principiu, un eveniment de natura a genera obligaţia de ajustare a taxei deduse iniţial la achiziţia respectivelor bunuri, conform prevederilor art. 305 alin. (4) din Codul fiscal".

Jurisprudenţa CJUE a instituit de asemenea câteva principii de interpretare a acestor articole în Hotărârile din cauzele C-550/11 - PIGI, C-257/11 - Gran Via Moinesti, C 184/04 - Uudenkaupungin kaupunki, Centralan Property, TETS Haskovo, GUE C-400/98 - Breitsohl si Cauza C-110/94 Intercommunale voor zeewaterontzilting (INZO)

A precizat că nu exista niciun temei legal sau argument care sa determine ajustarea TVA dedusă, aferentă stocurilor aflate in patrimoniul persoanei impozabile la momentul întreruperii activităţii economice de producţie, mai ales in contextul in care bunurile mobile in discuţie, respectiv stocurile de materii prime deţinute de B. au fost vândute de către societatea absorbanta D. ulterior ca urmare a operaţiunii de fuziune transfrontaliera.

În cauză, se poate aplica raţionamentul pe care l-a folosit şi CJUE în cauzele amintite mai sus, in sensul ca daca se poate ca deducerea TVA sa fie exercitata chiar de la momentul existentei intenţiei de a efectua o activitate economica, fara a se mai aştepta exercitarea efectiva a acesteia, atunci nu este niciun dubiu ca in cazul achiziţiei de stocuri de materii prime se exercita dreptul de deducere al TVA avându-se in vedere utilizarea acestor stocuri in cadrul activităţii de producţie si deci implicit legătura directa intre achiziţia de materii prime si operaţiunile taxabile determinate de vânzarea produselor finite rezultate in urma activităţii de producţie chiar daca aceasta activitate de producţie a fost suspendata pentru o perioada de timp, din motive obiective.

Prin urmare, deşi B. a încetat activitatea de producţie din motive care nu ţin de voinţa sa, este evident ca bunurile mobile nelivrate (stocurile de materii prime) pana la acel moment au fost alocate unor operaţiuni care dau drept de deducere din punct de vedere al TVA, întrucât intenţia B. a fost de a utiliza materiile prime pentru obţinerea de venituri fie din comercializarea produselor finite rezultate in urma procesului de producţie, fie din vânzarea ulterioara a acestor stocuri către terţi de către societatea absorbanta urmare a procesului de fuziune transfrontaliera.

Astfel, dreptul de deducere a TVA a fost dobândit de către societate la momentul in care bunurile au fost achiziţionate si el rămâne dobândit, conform principiului neutralităţii impozitării din punct de vedere al TVA, chiar daca bunurile nu sunt utilizate in continuare pentru o perioada de timp, dar sunt menţinute in patrimoniu cu intenţia utilizării in cadrul activităţii economice viitoare sau pentru a fi vândute.

A făcut referiri recurenta - reclamantă la tratamentul fiscal diferit pe care pârâta AJFP-Sibiu l-a aplicat într-o situaţie similară şi societăţii C. S.A., cu ocazia controlului fiscal derulat în perioada 2019-2021.

Prin simetrie, a susţinut că instanţa de fond avea posibilitatea să recunoască şi pentru recurenta-reclamantă că dreptul de deducere a TVA a fost dobândit la momentul in care bunurile au fost achiziţionate si el se păstrează, conform principiului neutralităţii impozitării din punct de vedere al TVA, chiar daca bunurile achiziţionate nu sunt utilizate pentru o anumita perioada de timp, dar sunt menţinute in patrimoniu cu intenţia utilizării in cadrul activităţii economice viitoare sau pentru a fi vândute.

În mod greşit a stabilit Curtea de Apel că valoarea chiriei în cuantum de 745.324 RON (aferentă perioadei 15.05.2016 - 31.12.2016) nu reprezintă venit impozabil aferent anului 2016, ci pentru anul 2017.

Totodată, s-a constatat că începând cu luna mai 2016 B. S.A. nu a mai desfăşurat activitate de producţie, iar echipamentele tehnologice au fost puse la dispoziţia C. S.A. cu titlu gratuit, întrucât Actul adiţional nr. x/31.01.2017 nu se aplica retroactiv, rezultă că veniturile in suma de 745.324 RON aferente facturii fiscale nr. x/31.01.2017 nu sunt impozabile la stabilirea rezultatului fiscal pentru anul 2016, acestea fiind venituri ale anului 2017, dată de la care contractul de închiriere produce efecte în mod legal" - parag. 1-2, pag. 39 din sentinţă.

A contestat raţionamentul primei instanţe potrivit căruia chiria aferentă perioadei mai - decembrie 2016 nu poate fi considerată un venit aferent anului impozabil 2016, ci anului 2017 deoarece acesta nu ţine cont de raportul de afiliere dintre locator şi locatar.

La data de 03.05.2016, când s-a semnat contractul de comodat, ambele părţi contractante erau persoane afiliate, aparţinând unui grup mai mare de firme naţionale şi internaţionale, fiind aplicabile regulile fiscale imperative care interzic prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri între persoanele afiliate la preţuri/costuri care să nu se încadreze în valoarea pieţei.

Aşadar, darea în folosinţă a echipamentelor deţinute de comodant către comodatar nu se putea face cu titlu gratuit, deoarece pe o piaţă concurenţială această operaţiune de cedare a dreptului de folosinţă între două entităţi independente se presupune că se face întotdeauna şi în schimbul unei chirii.

În ipoteza în care părţile nu ar fi stabilit în mod corect şi un preţ al cedării dreptului de folosinţă, orice inspecţie fiscală ulterioară avea toate şansele să constate că transmiterea cu titlu gratuit către C. S.A. a dreptului de folosinţă asupra echipamentelor tehnologice din patrimoniul B. S.A. încălca principiile fiscale, situaţie în care organele de control aveau dreptul să ajusteze retroactiv valoarea acestei tranzacţii (fie că ar fi fost gratuită, fie la o chirie sub preţul pieţei) la valoarea mediană din intervalul intercuartilar specific acestei categorii de operaţiuni economice (închirierea de acelaşi echipamente între persoane juridice independente).

Prin această operaţiune de ajustare a preţurilor de transfer, organele fiscale aveau obligaţia să reconsidere la nivelul comodantei/locatoarei B. şi valoarea veniturilor şi a bazei impozabile începând cu anul fiscal în care a luat naştere raportul juridic dintre cele două societăţi (03.05.2016).

Mai mult de atât, normele fiscale dau dreptul organelor fiscale ca în afara obligaţiilor principale recalculate retroactiv pentru anul 2016 (impozit pe profit şi TVA) să calculeze şi obligaţii accesorii pentru aceste sume calculate suplimentar, prin refuzul de a recunoaşte dreptul de a transmite dreptul de folosinţă a echipamentelor cu titlu gratuit sau la un preţ mai mic decât preţul practicat pe piaţă pentru livrări de bunuri similare între societăţi independente.

Or, prin actul adiţional încheiat între cele două părţi contractante, acestea nu au făcut altceva decât să regleze o situaţie juridică insuficient de clară, fără a mai aştepta o intervenţie ulterioară a organelor fiscale prin care să fie obligate societăţile la ajustarea chiriei în mod retroactiv (prin transformarea folosinţei gratuite într-o folosinţă contra unui preţ).

B. a încheiat iniţial contractul de comodat echipamente nr. x/03.05.2016 întrucât la momentul respectiv nu se cunoştea preţul mediu pentru plumb de la Bursa de Metale din Londra, necesar pentru a determina o formulă de calcul a chiriei adecvată pentru natura activităţii productive în scopul căreia urmau să fie utilizate echipamentele respective. Astfel, la momentul încheierii contractului de comodat această modalitate contractuală a reprezentat o variantă pragmatică de a permite C. utilizeze echipamentele tehnologice deţinute de B., pentru a fi utilizate în procesul de producţie, părţile având în vedere de la bun început intenţia de a stabili o formulă de calcul adecvată a valorii chiriei lunare la momentul în care aveau toate datele necesare în acest scop, având în vedere specificul activităţii de producţie desfăşurată.

În baza actului adiţional nr. x/2017, B. a emis la data de 31.01.2017 factura seria x nr. x - 2017 pentru chiria echipamentelor, conform Contract nr. x/03.05.2016 si Act adiţional nr. x/2017 pentru perioada mai - decembrie 2016, în valoare totala de 886.935,77 RON, din care 745.324,18 RON baza impozabila, la care se adaugă TVA in suma de 141.611,59 RON. Factura respectiva a fost declarata în decontul de TVA al lunii ianuarie 2017 in luna ianuarie 2017 intervenind exigibilitatea serviciului de închiriere din punct de vedere al TVA (la momentul stabilit contractual pentru plata chiriei), iar venitul din chirii a fost recunoscut la nivelul anului 2016 de către B. S.R.L. potrivit principiul contabil de independenta a exerciţiilor financiare potrivit căruia veniturile si cheltuielile se înregistrează la nivelul exerciţiului financiar la care acestea se refera si nu in cadrul exerciţiului financiar in care se plătesc/încasează.

Organele de inspecţie fiscala nu au ţinut cont de principiile fiscale legate de exigibilitatea TVA aferente serviciilor de închiriere si nici de principiile contabile instituite de Reglementările contabile aplicabile situaţiei de fata si au procedat la recalcularea rezultatului fiscal, considerând neimpozabile la calculul rezultatului fiscal al anului 2016 veniturile din chirii in suma de 745.324 RON, deşi aceasta valoare reprezintă preţul agreat de părţi pentru dreptul de utilizare a bunurilor în perioada ianuarie - decembrie 2016, conform clauzelor agreate în baza actului adiţional nr. x/2017 şi, implicit, constituie un venit al anului 2016.

Curtea de Apel a respins criticile reclamantei şi cu privire la refuzul pârâtei AJFP Sibiu de a recunoaşte dreptul de deducere a cheltuielilor in valoare de 631.095 RON făcute de B. S.A. cu amortizarea echipamentelor date în folosinţă către C. S.A. prin Contractul de comodat nr. x/03.05.2016, modificat prin Actul adiţional nr. x/31.01.2017.

Este greşit raţionamentul juridic al primei instanţe, care a pornit de la ipoteza falsă că fuziunea prin absorbţie a produs efecte abia la momentul emiterii certificatului de radiere de către ORC-Sibiu la 20.06.2018 (aceasta fiind doar o operaţiune administrativă care s-a încheiat cu o întârziere de 18 luni faţă de momentul la care această instituţie avea obligaţia să dispună din oficiu radierea B.).

Judecătorul de primă instanţă nu a răspuns şi celei de-a doua critici invocate de reclamantă cu caracter subsidiar, prin care s-a solicitat să se constate că, independent de procesul de fuziune transfrontalieră, chiar şi în ipoteza în care B. ar mai fi putut fi titulară de drepturi şi obligaţii proprii după data de 31.05.2016, ar fi avut dreptul de deducere a cheltuielilor cu amortizarea echipamentelor, având în vedere că prin închirierea acestora către C. S.A. B. a desfăşurat activităţi comerciale generatoare de venituri taxabile la nivelul anului 2016.

Având in vedere faptul că in baza actului adiţional nr. x/2017 părţile au agreat ca perioada de închiriere a echipamentelor să înceapă la data de 15 mai 2016, recurenta a înregistrat in evidentele contabile aferente anului 2016, mai exact la data de 31.12.2016, venituri din chirii in valoare de 745.324,18 RON, in baza principiului independentei exerciţiului, asa cum este el prevăzut de reglementările contabile in vigoare (pct. 53 paragrafele (1) si (2) din Secţiunea 2.4 din Ordinul nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementarilor contabile privind situaţiile financiare individuale si situaţiile financiare consolidate).

În acest caz, Curtea de Apel ar fi trebui să observe că organele de inspecţie fiscala au apreciat in mod eronat că Societatea nu avea drept de deducere a cheltuielilor cu amortizarea echipamentelor tehnologice, considerând ca aceste bunuri au fost puse la dispoziţia societăţii C. cu titlu gratuit.

Referitor la tratarea cheltuielilor cu amortizarea echipamentelor închiriate de B. către C. ca fiind nedeductibile la calculul impozitului pe profit, ‚ dispoziţiile Codul fiscal prevăd ca regula generala privind deductibilitatea cheltuielilor din perspectiva impozitului pe profit ca acestea trebuie sa fie efectuate in scopul desfăşurării activităţii economice, in temeiul dispoziţiilor art. 25 din Codul fiscal.

In plus, la art. 25 alin. (3) lit. i) din Codul fiscal este menţionat faptul ca amortizarea este deductibila la calculul impozitului pe profit in limita prevederilor art. 28 din Codul fiscal.

În mod greşit a respins Curtea de Apel şi criticile reclamantei referitoare la refuzul organelor fiscale de a recunoaşte dreptul la deducerea cheltuielilor cu amortizarea echipamentelor tehnologice din patrimoniul B. pentru suma de 3.841.450 RON, însuşindu-şi argumentele organelor fiscale în sensul că prin încetarea activităţii de producţie la data de 01.05.2016 societatea a încetat să mai desfăşoare activităţi economice cu scopul realizării de venituri, pierzând dreptul la deducerea unor asemenea cheltuieli.

Dreptul de deducere al acestor cheltuieli nu putea să se piardă prin simplul fapt că la data de 01.05.2016 B. S.A. a întrerupt activitatea de producţie, în condiţiile în care ulterior echipamentele în cauză au fost închiriate către C. S.A., generând în felul acesta un venit sub forma chiriei convenite între părţi.

La fel ca şi în materia deducerii TVA, asa cum rezulta din jurisprudenţa europeana, criteriul determinant pentru posibilitatea deducerii este modul in care sunt utilizate sau in care se preconizează sa fie utilizate aceste bunuri sau servicii, astfel încât aceasta utilizare determina deducerea iniţiala la care are dreptul persoana impozabila si nivelul unor eventuale ajustări.

Prin urmare, obligaţia de ajustare intervine numai atunci când bunurile sunt utilizate pentru alte scopuri decât activităţile economice, iar atâta vreme cat persoana impozabila utilizează bunurile respective in folosul unor operaţiuni care să genereze venituri impozabile, aceasta işi păstrează dreptul de deducere exercitat, fara a fi obligata sa işi ajusteze baza impozabilă.

În mod greşit a respins Curtea de Apel şi criticile reclamantei referitoare la nelegalitatea refuzului pârâtei AJFP-Sibiu de a recunoaşte dreptul la deducerea cheltuielilor in suma de 210.795 RON (cu serviciile de întreţinere a echipamentelor tehnologice, chirie, butelii gaz, declaraţii vamale, servicii de transport marfa, consultanta si curierat, înregistrate in perioada mai 2016 - decembrie 2016), a cheltuielilor in suma totala de 290.937 RON (cu combustibilul, reparaţiile auto, piese de schimb, asigurări, protocol, TVA, amenzi, penalităţi de întârziere, sponsorizări, cheltuieli sociale) precum şi a TVA în sumă de 12.648 RON (aferenta serviciilor de întreţinere a echipamentelor tehnologice, chirie, butelii gaz, declaraţii vamale, servicii de transport marfa, consultanta si curierat înregistrate in perioada mai - decembrie 2016).

Analizând activitatea desfăşurata de B. in perioada mai 2016- decembrie 2016, rezultă faptul ca aceasta a desfăşurat activitate de închiriere a echipamentelor tehnologice si imobilelor către C. S.A. in baza actului adiţional nr. x/2017 din 31.01.2017 la contractul nr. x/03.05.2016 încheiat intre aceste doua societăţi, generând venituri impozabile din închirieri in perioada mai - decembrie 2016, astfel incat cheltuielile cu serviciile înregistrate in aceeaşi perioada sunt deductibile la calcul rezultatului fiscal, in baza regulii generale de deductibile instituita prin art. 25 alin. (1) din Codul fiscal, conform căreia pentru determinarea rezultatului fiscal sunt considerate cheltuieli deductibile cheltuielile efectuate in scopul desfăşurării activităţii economice.

În ceea ce priveşte dreptul de deducere a TVA in suma de 12.648 RON aferenta serviciilor de întreţinere a echipamentelor tehnologice, chirie, butelii gaz, declaraţii vamale, servicii de transport marfa, consultanta si curierat înregistrate in perioada mai - decembrie 2016, având in vedere activitatea economica desfăşurata de B. de închiriere a echipamentelor tehnologice si imobilelor către C. S.A. in baza actului adiţional nr. x/2017 la contractul nr. x/03.05.2016, rezulta ca serviciile înregistrate de B. in aceasta perioada au fost efectuate in scopul unor operaţiuni taxabile pentru care B. a colectat TVA.

A invocat prevederile art. 297 alin. (4) din Codul fiscal şi a susţinut că B. a utilizat serviciile in activitatea sa economica (activităţi de închiriere, transfer in cadrul unei operaţiuni de fuziune) si nu in folos personal al personalului propriu sau in alte scopuri care nu ii dădeau drept de deducere.

Este nelegală şi soluţia primei instanţe prin care a respins criticile reclamante referitoare la greşita încadrare de către pârâta AJFP-Sibiu a rezervei din reevaluare in suma de 5.811.408 RON in categoria elementelor similare veniturilor.

În concret, prima instanţă a împărtăşit optica organelor fiscale, în sensul că perioada de raportare aferentă anului 2016 ar fi fost până la 31.12.2016 şi că B. ar fi avut obligaţii declarative şi după data de 31.05.2016.

Soluţia este greşită, deoarece judecătorul fondului a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 19 şi art. 26 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, deşi dispoziţia legală ce reglementează în mod corect situaţia juridică a B. se regăsea în prevederile art. 16 alin. (4) lit. a) pct. 2, din Legea 227/2015 privind Codul fiscal.

Pentru toate cele de mai sus, a solicitat admiterea recursului şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ. rap. la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, casarea sentinţei civile nr. 41/03.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, şi, în rejudecare, să se admită în parte acţiunea.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate în cauza de faţă aceasta fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Intimata - pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile atacate pe motiv că aceasta este expresia interpretării şi aplicării corecte a legii în cauză.

5. Cererea de renunţare la judecata

Prin cererea înregistrată la dosarul cauzei la data de 11 octombrie 2023, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat instanţei să ia act, în condiţiile art. 406 C. proc. civ., de renunţarea în parte la judecarea cererii de chemare în judecată, respectiv renunţarea la acţiunea în anulare împotriva Deciziei nr. 142/28.06.2017.

Astfel, recurenta - reclamantă a precizat că nu mai insistă în soluţionarea capătului de cerere cu obiectul anterior menţionat.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la cererea de renunţare la judecata şi cu privire la recursul formulat

Potrivit art. 406 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă".

Dispoziţiile art. 406 alin. (5) şi alin. (6) din C. proc. civ. cuprind reglementări privitoare la situaţia formulării cererii de renunţare la judecată în căile de atac:

"(5) Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.

(6) Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă."

În cauză, Înalta Curte constată că manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la judecata, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al recurentei-reclamante, care nu este supus cenzurii Înaltei Curţi, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 din C. proc. civ.. Astfel, legea recunoaşte reclamantului dreptul de a renunţa la cererea pe care a introdus-o fără a fi obligat să justifice motivele care au stat la baza deciziei sale. Renunţarea la judecată apare, aşadar, ca un act de procedură de dispoziţie, unilateral, specific reclamantului, prin care acesta îşi exprimă, în mod vădit, intenţia de a nu mai continua procesul început.

Înalta Curte, faţă de formularea cererii de renunţare la judecată în faza procesuală a recursului, respectiv ulterior primului termen la care părţile au fost legal citate în litigiul pendinte, în raport de prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. civ., constată că există acordul expres al intimatei - pârâte Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu la renunţare, care, prin notele scrise depuse la dosar la data de 24 noiembrie 2023, a solicitat să se ia act de manifestarea de voinţă a recurentei-reclamante.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, făcând aplicarea art. 406 alin. (5) şi alin. (6) din C. proc. civ., republicat, va lua act de cererea de renunţare la judecată formulată de recurenta-reclamantă şi va anula sentinţa civilă nr. 41/2021 din 3 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal în limita renunţării la judecată.

Asupra căii de atac cu care mai rămâne învestită instanţa de control judiciar, respectiv recurs împotriva sentinţei civile de la fondul cauzei nr. 41/2021 prin care a fost respinsă cererea de anulare a Deciziei nr. 141/28.06.2017 privind obligaţiile principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, prin care organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina antecesoarei reclamantei pentru perioada 01.03.2016-31.12.2016 TVA suplimentar în sumă de 5.906.484 RON, Înalta Curte se va pronunţa în cele ce urmează.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

B. S.A. (numită în continuare societatea B.) a fost înfiinţată la data de 21.07.2015, ca urmare a operaţiunii de divizare parţială a societăţii C. S.A., efectiv realizată la data de 31 decembrie 2015, operaţiune de divizare la care B. S.A. a participat în calitate de societate beneficiară, conform Proiectului de Divizare Parţială, încheiat între C., în calitate de societate divizată şi B. S.A., în calitate de societate beneficiară, autentificat sub nr. x/11.11.2015 de către BNP E..

Această societate a făcut obiectul inspecţiei fiscale din partea intimatei - pârâtAdministraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu în perioada 20.04.2017 - 28.06.2017, fiind verificate activităţile şi operaţiunile desfăşurate de societate în perioada 22.07.2015 - 31.12.2016.

În urma controlului efectuat, au fost întocmite actele fiscale care fac obiectul prezentei cauze şi anume:

- Decizia nr. F-SB 142/28.06.2017 privind modificarea bazei de impozitare prin care s-a stabilit în sarcina societăţii B. S.A. - Copşa Mică, o bază suplimentară impozabilă pentru perioada 22.07.2015 - 31.12.2016, in suma totala de 6.561.619 RON, în privinţa căreia s-a formulat cerere de renunţare la judecată

- Decizia nr. F-SB 141/28.06.2017 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare prin care organele de inspecţie fiscala au stabilit în sarcina aceleiaşi societăţi B. S.A. - Copşa Mică, pentru perioada 01.03.2016 - 31.12.2016, TVA suplimentara in suma totala de 5.906.484 RON, reprezentând:

- ajustarea în favoarea statului a TVA dedusă în valoare de 637.177 RON aferentă unor bunuri mobile şi imobile puse la dispoziţia C. cu titlu gratuit;

- ajustarea în favoarea statului a TVA dedusă în valoare de 5.256.659 RON aferentă bunurilor mobile nelivrate ca urmare a încetării activităţii economice de producţie;

- respingerea dreptului de deducere a TVA în valoare de 12.648 RON aferentă unor servicii de întreţinere a echipamentelor tehnologice, chirie butelii gaz, prestaţii declaraţii vamale, servicii de transport marfa, consultanta si curierat care nu sunt efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice.

Reclamanta a formulat contestaţie administrativă împotriva deciziilor de impunere, care a fost respinsă prin Decizia nr. 156/28.03.2018 de soluţionare a contestaţiei emisă de pârâta Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF.

Împotriva actelor administrative fiscale şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei, reclamanta a formulat prezenta acţiune în anulare, solicitând desfiinţarea actelor emise de organele fiscale apreciind caracterul nelegal al acestora.

Prima instanţă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată, reţinând că nu există motive de nelegalitate ale actelor administrativ fiscale atacate, organele fiscale făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 19, art. 25 - 28, art. 297, art. 304, art. 305 Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, coroborat cu prevederile H.G. nr. 1/2016 privind Normele de aplicare a Codul fiscal cu modificările si completările ulterioare. Organele fiscale au plecat de la premisa corectă că data la care s-a realizat în mod real fuziunea transfrontalieră nu este data de 31 mai 2016, în luna mai 2016, fiind parcurs doar primul pas al operaţiunii complexe de fuziune transfrontalieră - întocmirea unui Proiect comun de fuziune - care trebuia urmat de obţinerea unor aprobări/autorizări atât de la autorităţile elene cât şi de la cele române, în vederea finalizării sale, care nu a avut loc până la data finalizării inspecţiei fiscale şi anume până la 28.06.2017.

Pe parcursul procesual al dosarului, mai precis în faza căii de atac a recursului, reclamanta a formulat cerere de renunţare la judecata acţiunii având ca obiect anularea Deciziei nr. F-SB 142/28.06.2017 privind modificarea bazei de impozitare.

În cadrul recursului formulat, reclamanta S.C. A. S.A. a invocat motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, solicitând casarea sentinţei civile atacate, iar pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea Deciziei nr. 141/28.06.2017.

Prioritar, înainte de a proceda la analiza motivelor de casare, în raport de multitudinea criticilor aduse în recurs, se impune a fi verificat modul în care prima instanţă a soluţionat chestiunea referitoare la faptul că recurenta B. a fost supusă unui proces de fuziune transfrontalieră prin absorbţie, societatea reclamantă şi organul fiscal având opţiuni diferite asupra momentului la care s-a încheiat în mod efectiv procedura de fuziune transfrontalieră.

În speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

"Art. 251 indice 4

(1) Fuziunea transfrontalieră, în sensul prezentei legi, este operaţiunea prin care:

a) una sau mai multe societăţi, dintre care cel puţin două sunt guvernate de legislaţia a două state membre diferite, sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi în schimbul repartizării către acţionarii/asociaţii societăţii sau societăţilor absorbite de acţiuni/părţi sociale la societatea absorbantă şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor/părţilor sociale astfel repartizate; sau

b) mai multe societăţi, dintre care cel puţin două sunt guvernate de legislaţia a două state membre diferite, sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării către acţionarii/asociaţii lor de acţiuni/părţi sociale la societatea nou-înfiinţată şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor/părţilor sociale astfel repartizate;

c) o societate este dizolvată fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului său unei alte societăţi care deţine totalitatea acţiunilor sale/părţilor sociale sau a altor titluri conferind drepturi de vot în adunarea generală."

Art. 251 indice 14

3) Oficiul registrului comerţului unde este înmatriculată societatea absorbantă sau societatea nou-înfiinţată va notifica de îndată, pe cheltuiala societăţii, realizarea fuziunii autorităţilor similare din statele membre în care sunt înmatriculate societăţile participante la fuziune, în vederea radierii acestora.

4) Oficiul registrul comerţului unde sunt înmatriculate societăţile absorbite - persoane juridice române - radiază din registrul comerţului aceste societăţi, în temeiul notificării comunicate de autoritatea similară din statul membru a cărui naţionalitate o deţine societatea absorbantă sau societatea nou-înfiinţată."

Art. 251 indice 15

2) Fuziunea produce efecte:

b) în cazul fuziunii prin absorbţie, de la data înregistrării în registrul comerţului a actului modificator al actului constitutiv, cu excepţia cazului în care, prin acordul părţilor, se stipulează că operaţiunea va avea efect la o altă dată, care nu poate fi însă ulterioară încheierii exerciţiului financiar curent al societăţii absorbante sau societăţilor beneficiare şi nici anterioară încheierii ultimului exerciţiu financiar încheiat al societăţii sau societăţilor care îşi transferă patrimoniul, şi controlul judecătorului-delegat prevăzut de art. 251 indice 13 alin. (1).

Relevanţă prezintă în cauză momentul închiderii ultimului exerciţiu financiar al societăţii care îşi transferă patrimoniul, în speţă al recurentei - reclamante.

Or, astfel cum în mod corect a observat instanţa de fond, reclamanta a continuat să funcţioneze ulterior datei de 01.06.2016, la care s-a raportat ca moment al finalizării fuziunii prin absorbţie.

Astfel, faţă de împrejurarea că după data de 01.06.2016, B. S.A. a înregistrat cheltuieli cu amortizarea aferenta echipamentelor tehnologice si bunurilor imobile, a înregistrat venituri din diferenţe de curs valutar si cheltuieli din diferenţe de curs valutar, respectiv cheltuieli cu dobânzile, a înregistrat pentru anul 2016 elemente similare veniturilor (rezerve din reevaluare) si cheltuieli cu combustibilii, reparaţiile auto, piese de schimb, asigurări, protocol, amenzi, penalităţi, sponsorizări, a depus deconturi de TVA, a solicitat şi a beneficiat de rambursări de TVA, etc., în mod corect, au apreciat organele fiscale că data de 31.05.2016 nu este data la care s-a realizat fuziunea transfrontalieră, nefiind data încheierii ultimului exerciţiu financiar al societăţii absorbite.

Acest raţionament al organelor fiscale, care a fost îmbrăţişat de prima instanţă cu o motivare pertinentă, este validat şi de Înalta Curte în urma propriului demers de analiză a legalităţii sentinţei civile recurate.

Totodată, se impune a lămuri şi critica recurentei prin care se învederează instanţei de control judiciar faptul ca instanţa a înlăturat nemotivat concluziile raportului de expertiza pe care a încuviinţat-o în cauză cu obiectivele propuse de recurenta - reclamantă, subsumată cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că această critică referitoare la modalitatea de evaluare a concluziilor raportului de expertiză nu poate fi primită de instanţa de recurs, întrucât stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond, iar instanţei de recurs nu îi este permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, modificarea situaţiei de fapt sau reaprecierea probatoriului cauzei.

În modalitatea de motivare a luării în considerare de către prima instanţă a variantei propuse de expert, Înalta Curte nu poate identifica o omisiune esenţială a argumentaţiei, iar explicitarea în detaliu a elementelor de fapt evaluate prin prisma probatoriului ce au format convingerea instanţei în sensul neluării în considerare a concluziilor acestuia nu reprezintă un element impus de lege; formarea convingerii intime a judecătorului cu privire la necesitatea completării probatoriului nu poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs.

Înalta Curte reţine că evaluarea probatoriului reprezintă un aspect de fapt, ce nu poate face obiectul recursului, cât timp nu se constată o lipsă totală de motivare; din cele deja antamate, se constată că prima instanţă a motivat corespunzător soluţia adoptată atât din perspectiva faptică, cât şi juridică.

Înalta Curte constată că acuzaţia nemotivării presupune lipsa totală a considerentelor sau lipsa într-o aşa măsură încât nu se poate explica într-o maniera rezonabilă soluţia dată prin dispozitiv.

În plus, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Deşi prin argumentele aduse pe această cale recurenta a invocat greşita interpretare şi aplicare a legii, această critică, în raport de considerentele anterior expuse, nu se confirmă, aşadar, acest motiv de recurs invocat de reclamantă este nefondat.

Faţă de argumentaţia anterioară, Înalta Curte va mai reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a fost indicat în mod formal de către recurenta - reclamantă, toate criticile dezvoltate de S.C. A. S.A. fiind circumscrise motivului de casare ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel că analiza instanţei de control judiciar se va efectua doar din perspectiva aspectului interpretării/aplicării greşite a legii în cauză.

Procedând, în continuare, la analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenta - reclamantă a mai invocat şi încălcarea la emiterea soluţiei pe fondul cauzei a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor legale care reglementează ajustarea în favoarea statului a TVA dedusă şi a celor privind dreptul de deducere a TVA.

În ceea ce priveşte ajustarea TVA deductibila in suma de 637.177 RON aferenta echipamentelor închiriate cu titlu gratuit de B. S.A către C. S.A., reclamanta susţine ca actul adiţional nr. x/31.01.2017 produce efecte de la data de 15.05.2016 şi dispune ajustarea unor operaţiuni taxabile, iar organele de inspecţie fiscală, în mod eronat, au procedat la ajustarea TVA aferenta echipamentelor tehnologice puse la dispoziţia C. S.A..

Referitor la criticile formulate, în mod corect instanţa de fond a respins ca neîntemeiata o astfel de susţinere în condiţiile in care actul adiţional produce efecte doar pentru viitor de la data încheierii sale, iar nu efecte retroactive. Plata unor sume cu titlu de chirii începând cu anul 2017 nu poate produce efecte retroactive şi nu poate influenţa exerciţiul fiscal din anii anteriori. În plus, nu poate fi ignorat nici faptul că B. S.A. nu are ca obiect de activitate închirierea de bunuri imobile si mobile si nici nu a depus în temeiul art. 292 alin. (3) Codul fiscal Notificare privind opţiunea de taxare a operaţiunilor prevăzute la alin. (2) lit. e) al textului legal anterior menţionat.

Concluzionând, în mod legal organul fiscal a procedat la ajustarea taxei deductibile, bunul fiind pus la dispoziţie terţului cu titlu gratuit până la modificarea contractului de comodat în contract de închiriere.

În ceea ce priveşte obligaţia de ajustare a TVA aferenta bunurilor mobile, altele decât bunurile de capital aflate pe stoc la data de 31.05.2016, pentru suma de 5.256.659 RON, recurenta - reclamantă a afirmat că TVA trebuie să rămână neutră atunci când bunurile/serviciile au fost dobândite şi neutilizate, ajustarea TVA fiind dispusă în mod incorect şi netemeinic de organele de inspecţie fiscală.

Înalta Curte reţine, aşa cum în mod corect a stabilit şi prima instanţă, că în mod legal organele de inspecţie fiscală au efectuat ajustarea în favoarea statului, faţă de nealocarea lor operaţiunilor economice, iar dacă ulterior bunurile/serviciile sunt alocate pentru realizarea de operaţiuni care dau drept de deducere se va putea proceda la ajustarea în favoarea societăţii, pentru bunurile de natura stocurilor şi active corporale în curs de execuţie aflate în stoc.

Din analiza dispoziţiilor legale incidente în materie de TVA, respectiv art. 297 alin. (1), alin. (4) lit. a) şi ale art. 299 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal în vigoare după 01.01.2016, în conformitate cu care persoanele impozabile au dreptul să-şi deducă taxa pe valoarea adăugată aferentă intrărilor numai dacă sunt îndeplinite doua condiţii cumulative, şi anume: intrările reprezintă achiziţii de bunuri şi servicii destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile şi au la bază facturi care conţin obligatoriu toate informaţiile necesare stabilirii dreptului de deducere, rezultă că, pentru a dovedi că serviciile achiziţionate sunt utilizate, într-adevăr, în folosul operaţiunilor taxabile, persoana impozabilă este obligată nu numai să deţină factura în care este înscrisă taxa pe valoarea adăugată deductibilă, ci să şi demonstreze că serviciile facturate au fost prestate efectiv şi în folosul operaţiunii taxabile respective.

Pe cale de consecinţă, nu se acordă dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziţiei unor bunuri şi servicii care nu sunt efectuate în scopul utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei impozabile, cum a fost cazul bunurilor neutilizate pentru activităţile economice pentru care taxa a fost dedusă.

Referitor la ajustarea taxei deductibile sunt aplicabile prevederile art. 305 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, precum si Normele metodologice date in aplicarea art. 305 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, in vigoare începând cu data de 01.01.2016, care stipulează că dreptul de deducere a TVA aferenta bunurilor de capital achiziţionate este condiţionat de folosirea bunurilor in scopul unor operaţiuni taxabile/operaţiuni scutite cu drept de deducere, în caz contrar legislaţia fiscala prevăzând un mecanism specific de ajustare a dreptului de deducere exercitat iniţial, în favoarea statului, in condiţiile in care bunurile de capital sunt utilizate integral sau parţial pentru alte scopuri decât activităţi economice, pentru realizarea de operaţiuni care nu dau drept de deducere, precum si in cazul in care bunurile işi încetează existenta, respectiv ajustarea in favoarea contribuabilului, în condiţiile in care bunurile pentru care dreptul de deducere nu a fost exercitat sau a fost limitat iniţial, sunt folosite ulterior pentru realizarea de operaţiuni taxabile.

Mecanismul de ajustare a taxei deductibile în cazul bunurilor de capital implica stabilirea, printre altele, a achiziţiilor ce sunt tratate ca bunuri de capital, a destinaţiei utilizării acestora, a cuantumului taxei supuse ajustării, a perioadei de ajustare, a momentului modificării destinaţiei, precum si efectuarea calculelor necesare impuse de aplicarea mecanismului.

În concluzie, nu se păstrează dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziţiei unor bunuri şi servicii care nu este realizată în scopul utilizării acestora în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei impozabile.

În continuare, referitor la TVA deductibilă în sumă de 12.648 RON, recurenta - reclamantă a susţinut că, în conformitate cu actul adiţional nr. x/31.01.2017 aceste cheltuieli au fost efectuate în scopul desfăşurării activităţii, iar TVA în cuantumul anterior menţionat este aferentă serviciilor efectuate în scopul unor operaţiuni taxabile.

Or, susţinerea recurentei - reclamante că a obţinut venituri din închirierea echipamentelor tehnologice si a imobilelor, în mod corect nu a fost primită de prima instanţă, având în vedere că contractul de comodat nr. x/03.05.2016 a produs efecte până la emiterea actului adiţional nr. x/2017 la data de 31.01.2017, dată de la care a produs efecte contractul de închiriere.

Aşadar, fiind vorba despre sume aferente serviciilor de întreţinere a echipamentelor tehnologice, chirie butelii de gaz, prestaţii declaraţii vamale, servicii de transport marfă, consultanţă şi curierat care nu au fost alocate în scopul desfăşurării activităţii economice, raţionamentul aplicat de instanţa de fond urmează a fi validat şi de instanţa de control judiciar, cu consecinţa constatării neîndeplinirii condiţiilor de exercitare a dreptului de deducere.

În aceste condiţii, Înalta Curte, constatând că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, urmează a o menţine şi a înlătura, ca nefondate, în raport şi de argumentaţia anterior expusă, criticile de nelegalitate expuse în calea de atac de recurenta - reclamantă.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâta S.C. A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea recurentei-reclamante S.C. A. S.A. la judecata acţiunii privind anularea Deciziei de impunere nr. x de la data de 28 iunie 2017 şi parţial a Deciziei nr. 156 de la data de 28 martie 2018 corespunzătoare soluţionării contestaţiei administrative împotriva Deciziei de impunere nr. x de la data de 28 iunie2017.

Anulează sentinţa civilă nr. 41/2021 din 3 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal în limita renunţării la judecată.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 41/2021 din 3 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.