Insurance guarantee fund’s mandatory 30-day statutory deadline for resolving claims despite high caseload

Şedinţa publică din data de 21 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea primei instanţe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 13.01.2023, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să soluţioneze cererile de despăgubire formulate ca urmare a accidentului de circulaţie din data de 15.08.2021, formând obiectul dosarelor de despăgubire x, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 5 aprilie 2023, Curtea a respins excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârât, a calificat excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât ca fiind o apărare pe fondul cauzei şi a amânat pronunţarea la data de 20 aprilie 2023.

Prin sentinţa civilă nr. 51 din 20 aprilie 2023, Curtea a admis în parte acţiunea reclamantei, a obligat pârâtul să soluţioneze cererea de despăgubire ce formează obiectul dosarului de daună nr. x (daune materiale auto) şi a respins, ca rămas fără obiect petitul privind soluţionarea cererii de despăgubire ce formează obiectul dosarului de daună nr. x (vătămare corporală).

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.550 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi respingerea acţiunii formulate şi înlăturarea obligaţiilor stabilite în sarcina sa, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a apreciat recurentul că soluţionarea cu întârziere a unei cereri/nesoluţionarea în termenul prevăzut de lege de către FGA reprezintă un act administrativ asimilat, iar, potrivit art. 1 coroborat cu art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei de respingere a cererii de plată se poate formula contestaţie la instanţele civile de la sediul Fondului.

Astfel, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinea Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de la sediul FGA, şi nu Curţii de Apel Galaţi.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut recurentul că instanţa de fond a aplicat şi a interpretat greşit dispoziţiile art. 11 şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 20 din Norma 24/2015 şi art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 554/2004.

Deşi a avut în vedere dispoziţiile legii speciale din care rezultă complexitatea activităţii desfăşurată de FGA, instanţa de fond a apreciat că FGA este ţinut să respecte termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004. Pe de altă parte, chiar şi în ipoteza în care Fondul este ţinut de soluţionarea cererilor de plată într-un termen rezonabil, instanţa a reţinut că termenul scurs de la data depunerii cererii este prea mare pentru a fi apreciat ca rezonabil.

A precizat recurentul că, până la data de 30.06.2022, pentru B. S.A. au fost primite la Fond peste 267.000 cereri de plată, în condiţiile în care se află în lucru în continuare dosare de daună preluate de la C. S.A., D., E. S.A. şi F., acestea fiind instrumentate şi soluţionate de către Fond în ordinea înregistrării şi completării dosarelor, Fondul efectuând toate activităţile şi respectând în totalitate procedura impusă de lege în vederea protejării dreptului garantat tuturor creditorilor de asigurare. Informaţii referitoare la situaţia cererilor de plată înregistrate la Fond pot fi obţinute accesând pagina de internet a Fondului.

Astfel, conform prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul, pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale petenţilor şi a documentaţiei justificative aferente şi ulterior avizării dosarelor de daună de către direcţiile sale de specialitate, întocmeşte listele creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează a se plăti din disponibilităţile sale. Listele creditorilor de asigurări sunt supuse aprobării comisiei speciale, plata indemnizaţiilor/despăgubirilor urmând a se face ulterior acestei aprobări.

Din perspectiva termenului rezonabil de soluţionare, prin recomandarea privind buna administrare, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a cerut guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări, să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.

Prin urmare, având în vedere specificul activităţii FGA, de schemă de garantare a asiguraţilor, precum şi volumul fluctuant al cererilor de plată ce pot fi înregistrate în segmente diferite de timp, în funcţie şi de portofoliul societăţilor de asigurare insolvente, legiuitorul nu a înţeles să prevadă un termen imperativ pentru soluţionarea cererii (efectuarea plăţii/emiterea deciziei).

Aşa fiind, instanţa de fond a adăugat la lege, stabilit arbitrar un termen (implicit) şi discriminând petenţii care au depus cereri anterior intimatei din cauză.

În cazul Legii nr. 213/2015, lipsa reglementării unui termen de soluţionare a petiţiilor ce sunt adresate Fondului nu constituie o lacună legislativă constând într-o omisiune ce poate fi suplinită de judecător prin asimilare, ci de o asume conştientă a unor situaţii care, obiectiv, fac imposibilă soluţionarea tuturor petiţiilor într-un termen prestabilit.

Fondul instrumentează şi soluţionează volumul extrem de mare în ordinea înregistrării şi completării dosarelor, cu respectarea procedurii complexe reglementate de Legea nr. 213/2015 şi de Norma nr. 24/2019 în vederea protejării tuturor creditorilor de asigurare.

Astfel, în aprecierea respectării termenului rezonabil în soluţionarea cererilor trebuie avute în vedere, pe de o parte, complexitatea procedurii şi, pe de altă parte, volumul extrem de mare al dosarelor de daună şi al cererilor de plată înregistrate şi instrumentate de Fond cu privire la poliţele de asigurare emise de societăţile de asigurare faţă de care au fost pronunţate hotărâri de deschidere a procedurii insolvenţei sau aflate în insolvenţă.

Prin urmare, acţiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă, având în vedere că (i) Legea 213/2015, ca lege specială în materie, reglementează în mod expres procedura de urmat pentru creditorii de asigurări în vederea obţinerii despăgubirilor de la Fond, (ii) legea specială nu prevede un termen imperativ de soluţionare a cererilor de plată formulate de creditorii de asigurări, (iii) intrarea în procedura de faliment a societăţii B. S.A. a determinat formularea unui număr foarte mare de cereri de plată, iar la momentul constatării insolventei faţă de această societate subscrisa mai aveam de soluţionat şi alte cereri de plată formulate în urma deschiderii procedurii falimentului faţă de D. S.A., C. S.A., E., F. S.A. şi având în vedere (iv) respectarea principiului nediscriminării şi al egalităţii de tratament în soluţionarea cererilor de plată.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii recurate, ca temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, cu argumentele recurentului şi cu apărările formulate de intimată, constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Cu titlu prealabil, în raport cu criticile recurentului vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, instanţa de control judiciar constată că acţiunea a fost introdusă pe rolul instanţei de judecată la data de 13.01.2023, după modificarea art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 prin O.U.G. nr. 102/2021 în sensul stabilirii competenţei în favoarea instanţelor civile de la sediul Fondului pentru soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse.

Astfel, avându-se în vedere că, în faţa primei instanţe, în condiţii procedurale a fost invocată numai excepţia necompetenţei teritoriale, în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu se poate invoca direct în recurs necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal în favoarea instanţelor civile.

Prin urmare, argumentele recurentului, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., vor fi analizate doar din perspectiva instanţei competente teritorial a soluţiona acţiunea.

Intimata-reclamantă A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat obligarea autorităţii recurente Fondul de Garantare a Asigurărilor la soluţionarea cererii de plată pentru daune materiale produse în urma accidentului din 15.08.2021, formulată la data de 18.08.2022, ce a făcut obiectul dosarului de daună nr. x.

Astfel, din punct de vedere al competenţei teritoriale, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 554/2004, în raport cu dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a respins excepţia necompetenţei teritoriale.

În ceea ce priveşte restul criticilor recurentului-pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziţie remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu dispoziţiile art. 8, 11 şi 18 din Legea contenciosului administrativ.

Hotărârea primei instanţe nu poate fi cenzurată din perspectiva dispoziţiilor legale invocate de recurent, art. 11 şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma nr. 24/2015, avându-se în vedere că, aceste dispoziţii se referă la procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului, precum şi modalităţi de recuperare a sumelor plătite de la Fond, iar recurentul-pârât nu a fost obligat la plată, ci la soluţionarea pe fond a cererii de plată.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prevăd un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantului, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

După cum a constatat şi prima instanţă, Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluţionare a cererilor de plată. Când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, este aplicabil termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Prin motivele de casare, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că nu se poate aplica acest interval de timp, în raport cu numărul mare de cereri ce trebuie soluţionate şi că, prin urmare, cererile se soluţionează într-un termen rezonabil.

Or, reţine Înalta Curte că soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către petent/solicitant împotriva autorităţii ce are această obligaţie şi nu invers.

Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 213/2015 un alt termen faţă de dispoziţiile Legii nr. 554/2004 are semnificaţia incidenţei disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din lege şi nu reprezintă o lacună legislativă sau, dimpotrivă, aplicarea unui alt termen ce este lăsat la latitudinea autorităţii publice (în sens larg).

Chiar termenul de 30 de zile reprezintă aplicarea dreptului la o bună administrare reglementat în Recomandările Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei la care recurentul a făcut trimitere.

Încărcătura sau slaba organizare a administraţiei nu sunt imputabile solicitanţilor, ci reprezintă riscul acesteia de a fi chemată în judecată şi de a plăti, eventual, şi daune pentru întârziere.

Încălcarea dreptului la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil poate fi invocată, aşadar, de către intimata-reclamantă a cărei cerere pentru daune materiale auto, formulată în cursul anului 2022, nu a fost soluţionată nici până la data soluţionării prezentei căi de atac.

În ceea ce priveşte cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON onorariu avocaţial, conform chitanţei depuse la dosar, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului, urmează a o admite în parte, însă, în raport cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. ţinând seama de complexitatea cauzei şi de activitatea desfăşurată de avocat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă analizarea, interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, astfel că, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a respinge recursul, ca nefondat, şi a obliga recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 51 din 20 aprilie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 1.500 RON către intimata-reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.