Taxpayer appeal rejected; tax assessment upheld for 2013 undeclared income, tax authority appeal null.

Şedinţa publică din data de 21 martie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea primei instanţe

Prin cererea înregistrată, la data de 11.03.2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea Deciziei de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar prin verificarea situaţiei fiscale personale nr. 98/2017, înregistrată sub nr. A VEF 3973/17.08.2017, anularea Raportului de verificare a situaţiei fiscale personale nr. 96/14.07.2017, înregistrat sub nr. x VEF 3972/17.08.2017, şi anularea Deciziei nr. 14/28.01.2020 privind soluţionarea contestaţiei.

Prin sentinţa nr. 227 din 9 februarie 2023, Curtea a admis cererea de majorare a onorariului de expert cu suma de 6.000 RON şi a pus în sarcina reclamantului obligaţia de plată a diferenţei de onorariu în cuantum de 6.000 RON către expert.

A admis în parte acţiunea reclamantului şi a anulat în parte Raportul de inspecţie fiscală nr. x/14.07.2017 (nr. 3972/17.08.2017), Decizia de impunere nr. x/17.08.2017 şi Decizia nr. 14/28.01.2020 de soluţionare a contestaţiei pentru obligaţiile principale şi accesorii aferente anului 2011 în integralitate şi în parte pentru obligaţiile principale şi accesorii aferente anului 2013.

A menţinut Raportul de inspecţie fiscală nr. x/14.07.2017 (nr. 3972/17.08.2017), Decizia de impunere nr. x/17.08.2017 şi Decizia nr. 14/28.01.2020 de soluţionare a contestaţiei pentru suma de 683.328 RON impozit pe venit suplimentar aferent anului 2013, suma de 223.380 RON dobânzi aferente impozitului pe venit suplimentar aferent anului 2013 şi suma de 134.615 RON penalităţi aferente impozitului pe venit suplimentar în anul 2013.

A respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată, şi a reţinut că sentinţa este executori cu privire la plata diferenţei de onorariu de expert, potrivit art. 339 alin. (2) C. proc. civ.

2. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva acestei hotărâri reclamantul şi pârâtul au formulat recurs.

2.1. Recurentul-reclamant şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii în tot a acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată.

A precizat recurentul că înţelege să critice menţinerea sumei de 683.328 RON impozit pe venit suplimentar aferent anului 2013, sum de 223.380 RON dobânzi aferente impozituliu pe venit suplimentar în anul 2013 şi suma de 134.615 RON penalităţi aferente impozitului pe venit suplimentar în anul 2013.

Suma aferentă impozitului de 683.328 RON menţinută ca impozit pe venit suplimentar pentru anul 2013 a fost dobândită din diverse surse legale anterior anului 2011. Potrivit art. 33 şi art. 34 din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3733/2015, verificările se fac pe baza înscrisurilor prezentate de persoana fizică verificată, pe baza informaţiilor deţinute de organele fiscale sau prezentate de persoana fizică verificată.

Art. 35 din acelaşi ordin prevede că, la examinarea stării de fapt fiscale pentru stabilirea bazei impozabile, organul fiscal are în vedere toate documentele justificative fiscale care constituie mijloace de probă pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor fiscale, exercitându-şi dreptul de apreciere în limitele rezonabilităţii şi echităţii.

Instanţa de fond ar fi trebuit să admită în tot acţiunea pentru că nu există vreun text de lege care să-l oblige să păstreze anumite chitanţe sau înscrisuri, iar sumele ce au făcut obiectul soldului deţinut la 01.01.2011 sunt dobândite anterior anului 2011.

În dovedirea afirmaţiilor sale, recurentul a precizat că depune un contract de cesiune de părţi sociale încheiat în 23.01.2022, prin care a dobândit o sumă consistentă de bani, contract care nu a fost avut în vedere de organul fiscal şi nici de instanţa de judecată pentru că abia acum a aflat de existenţa acestuia.

În mod cert există şi alte alte înscrisuri pentru sumele de bani dobândite anterior anului 2011, însă, neştiind la vremea respectivă că ar tregbui să le păstreze, nu a făcut-o.

Principul predictibilităţii fiscale este principiul care se referă la certitudinea impunerii şi presupune elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite.

2.2. Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

În susţinerea recursului, recurentul-pârât s-a referit la situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, apreciind că reclamantul A. avea obligaţia probării celor declarate în faţa organelor fiscale, probele administrare fiind coroborate şi apreciate ţinându-se seama de forţa lor doveditoare recunoscută de lege.

A mai apreciat că expertul contabil desemnat de prima instanţă a ţinut cont la stabilirea veniturilor şi cheltuielilor atât de împrumutul sumei de 12.096.857 RON, cât şi de restituirea sumei de 9.174.930 RON prin diferenţa luată în calcul de 2.921.927 RON, dar a omis evidenţierea utilizării de fonduri acordate pentru majorarea capitalului social la S.C. Casa de Vinuri Zoreşti S.A. în sumă de 9.079.000 RON, iar instanţa de fond s-a baza exclusiv pe concluziile eronate ale acestuia, conducându-se nejustificat la baza impozabilă.

3. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât a depus întâmpinare la recursul reclamantului A., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor exercitate în cauză

Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., în condiţiile art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor iar, în ceea ce priveşte recursul reclamantului A., urmează a-l respinge, ca nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. Recursul pârâtului Ministerul Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Din lecturarea susţinerilor recurentului-pârât, rezultă că acesta a invocat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru că nu a evidenţiat niciun element de nelegalitate a sentinţei atacate care să se poată încadra în textul legal.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. se sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, înţeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat) dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la alin. (2) al articolului).

Înalta Curte are în vedere faptul că noţiunea de motivare a recursului trebuie înţeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac şi continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentei în raport de soluţia instanţei de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportat cu cele reţinute, analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că cererea recurentului de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor.

Recurentul-pârât, după cum s-a expus la pct. I.2.2. al prezentei decizii, s-a limitat la a relua situaţia de fapt, la a prezenta argumentele invocate şi la judecata pe fond şi la a combate probatoriul administrat, fără a se referi, în niciun fel, la considerentele reţinute de prima instanţă şi fără a-şi circumstanţia criticile de nelegalitate, în sensul de a preciza de ce sentinţa ce face obiectul prezentului recurs ar fi nelegală sau de a evidenţia modalitatea în care instanţa de fond ar fi aplicat greşit normele de drept material incidente cauzei.

Această critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanţa fondului încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material.

Simpla nemulţumire a recurentului cu privire la soluţia instanţei de fond, fără a invoca niciun argument referitor la nelegalitatea hotărârii recurate, nu echivalează cu motivarea căii de atac, pentru că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii sau a reaprecia probele administrate, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual.

O astfel de abordare nu satisface exigenţele art. 486 C. proc. civ., astfel că devin aplicabile dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

1.2. Examinând sentinţa recurată şi prin prisma motivelor invocate de recurentul-reclamant A., Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, neputându-se reţine incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul susţine încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 35 din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3733/2015 privind aprobarea metodelor indirecte de stabilire a veniturilor şi a procedurii de aplicare a acestora, conform cărora la examinarea stării de fapt fiscale pentru stabilirea bazei impozabile, organul fiscal are în vedere toate documentele justificative fiscale care constituie mijloace de probă pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor fiscale, exercitându-şi dreptul de apreciere în limitele rezonabilităţii şi echităţii.

Contrar criticilor recurentului-reclamant, instanţa de fond a argumentat punctual cu privire la situaţia de fapt reţinută pentru anul 2013, an pentru care au fost formulate criticile din recurs, reţinând inadvertenţa constatărilor organului fiscal pe care le-a analizat în raport cu actele depuse la dosar şi cu explicaţiile detaliate şi cu concluziile expertului contabil desemnat.

Dispoziţiile Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 3733/2015 prevăd că organul fiscal identifică sursele impozabile declarate şi cele nedeclarate. Or, identificarea unei surse de venit ca fiind nedeclarată nu presupune, în sarcina organului fiscal, să procedeze, atunci când nu este posibil, la precizarea sursei unui venit (nedeclarat) ce a fost, totuşi, identificat în patrimoniul reclamantului la un moment dat. Un atare venit, odată ce a fost decelat în materialitatea lui şi în situaţia în care nu este posibilă identificarea sursei sale, este exact temeiul pentru aplicarea tratamentului fiscal prevăzut de art. 79 alin. (11) din Legea nr. 571/2003.

Astfel, Înalta Curte reţine că nu sunt fondate criticile recurentului-reclamant, instanţa de fond reţinând tocmai textele legale, care sunt apreciate a fi fost aplicate eronat de către recurent, art. 33, art. 34 şi art. 35 din Ordinul nr. 373/2015, iar probele avute în vedere la soluţionarea acţiunii au fost administrate şi au fost apreciate în ansamblul lor, fiind coroborate cu situaţia de fapt şi cu aspectele expuse şi explicitate prin proba cu expertiza tehnică contabilă.

De altfel, recurentul-reclamant nu a formulat obiecţiuni la expertiza contabilă depusă la dosar, prin care s-a concluzionat în sensul reţinut de prima instanţă.

În acest sens, nu prezintă relevanţă contractul de cesiune de acţiuni depus la dosar şi nici alegaţiile recurentului, că în mod cert ar exista înscrisuri pentru sumele dobândite anterior anului 2011, înscrisuri pe care, însă, nu le-a păstrat şi pe care nu le deţine. De asemenea, recurentul nu aduce niciun argument în sensul că ar fi fost încălcat principiul predictibilităţii fiscale.

Prin urmare, în mod judicios prima instanţă a aplicat dispoziţiile legale incidente, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei şi de actele şi lucrările dosarului.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 227 din 9 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Constată nulitatea recursului formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei