Voluntary recognition of salary rights in administrative order does not waive extinction prescription

Şedinţa publică din data de 9 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie, au formulat plângere împotriva ordinului Procurorului Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 547/08.12.2021 şi a Ordinului Procurorului Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 51/13.01.2022 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Ordinului nr. 547/08.12.2021 ordin prin care, deşi li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizaţi avându-se în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, în acelaşi timp s-a limitat, în mod nelegal, plata diferenţelor salariale ce decurg din recunoaşterea acestui drept doar pentru o perioadă de trei ani calculată de la data emiterii ordinului şi a deciziei menţionate anterior.

În esenţă, s-a arătat că plângerea are ca obiect anularea în parte a Ordinului nr. 547/08.12.2021, în speţă art. 4 şi art. 6, precum şi anularea Ordinului nr. 51/13.01.2022, prevederi prin care în mod nelegal se limitează plata drepturilor recunoscute.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 900 din 13 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâta DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 900 din 13 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a considerat că termenul de prescripţie se calculează 3 ani în urmă pornind de la data Ordinului nr. 547/2021. Ordinul nr. 547/2021 este chiar actul prin care li se recunosc drepturile, iar termenul de prescripţie se calculează spre viitor pornind de la data de 08.12.2021.

În prezenta cauză nu se judecă un ordin de stabilire a unor drepturi salariale emis în anul 2016, ci un ordin de stabilire a unor diferenţe salariale emis în anul 2021.

Pe de altă parte, recunoaşterea dreptului prin act scris constituie prin ea însăşi o excepţie de la prescripţia extinctivă, care conduce la stabilirea unui nou termen de prescripţie de acelaşi fel.

Dacă intimata nu dorea să producă efecte juridice, aceasta putea să nu le recunoască prin act scris un drept socotit de aceasta prescris, însă odată recunoscut dreptul prin act scris, este evident că de la data recunoaşterii dreptului curge un nou termen de prescripţie iar aceasta este obligată să plătească ceea ce a recunoscut în scris că datorează.

Au menţionat recurenţii că sunt asimilaţi în privinţa salariului de bază cu magistraţii de judecătorie, potrivit legii. Parte din magistraţii procurori de la D.N.A., anume 20 de magistraţi procurori din cadrul D.N.A., au contestat la rândul lor Ordinul nr. 547/08.12.2021, care nu era un ordin cu caracter individual/nominal, ci se aplică la nivelul întregului parchet, iar aceeaşi Curte de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2022, anulează în parte art. 4 şi art. 6 din Ordinul nr. 547/08.12.2021 în sensul înlăturării de la art. 4 a menţiunii "cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat în raport de data emiterii prezentului ordin, urmând ca recalcularea şi plată să fie avută în vedere data de 1 august 2016 menţionată la art. 1 din ordin, respectiv a înlăturării de la art. 6 a menţiunii "cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege".

Soluţia de mai sus a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin Hotărârea nr. 1221/2022 din 29/06/2022.

Or, anularea parţială pe fondul cauzei a prevederilor de mai sus (art. 4 şi art. 6 din Ordinul nr. 547/08.12.2021) efectuată de Curtea de Apel Bucureşti asupra unui ordin care nu avea caracter individual, ci era aplicabil erga omnes întregului personal, nu ar putea să nu le fie aplicabilă, în caz contrar apărând că acelaşi ordin creează deznodăminte diferite pentru personal salarizat în mod similar.

Acelaşi ordin care nu are un caracter individual, nu poate fi aplicat în mod discriminator unor categorii de personal faţă de alte categorii de personal.

La data de 24.11.2023, recurenţii-reclamanţi au depus note scrise, prin care au arătat că instanţele de judecată au anulat deja acest ordin colectiv prin care li se recunosc drepturi salariale angajaţilor din cadrul Parchetului, care sunt colegi cu recurenţii-reclamanţi, făcând referire în acest sens la Decizia nr. 2420/09.05.2023 a Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2022, şi sentinţa nr. 1221/29.06.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2022, definitivă prin neapelare. Au susţinut recurenţii că este necesar a se respecta principiul plăţii egale pentru munca egală şi prevederile art. 14 din CEDO cu privire la interzicerea discriminării.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Aspectele deduse judecăţii şi asupra cărora instanţa a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinţei exprimate de emitentul ordinului contestat cu privire la momentul de la care acesta recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, precum şi cu privire la efectele aceste recunoaşteri asupra cursului prescripţiei.

Aşadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.

Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Cât priveşte renunţarea la prescripţie, se reţine că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit", şi că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie." Însă, este necesar a se distinge în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii.

În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenţei recunoaşterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speţa dedusă judecăţii, este de observat că data de 01.08.2016, menţionată la art. 1 din Ordinul nr. 547/08.12.2021, excedează termenului de prescripţie avut în vedere în actul administrativ în discuţie, vizând o perioadă cu depăşirea acestui termen, anterioară datei de 08.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

Aşa cum reiese din conţinutul art. 2508 C. civ., renunţarea la prescripţie este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deşi este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanţilor trebuia realizată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.

Cu alte cuvinte, intimata-pârâtă a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit articolului 4 din actul contestat.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimata-pârâtă ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voinţa reală a acestuia de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din decizie nu este nelegală.

Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenţia intimatei-pârâte debitor de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.

În egală măsură, reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.

Revenind la ordinul contestat în cauză, din conţinutul acestuia rezultă că acesta prevede două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În speţă este de observat că reclamanţii nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti executorii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, motiv pentru care, în această ipoteză acestora le sunt aplicabile prevederile art. 4 şi art. 6 din actul contestat, intimata-pârâtă stabilind în acest sens că salarizarea se va face avându-se în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, însă în condiţiile detaliate prin ordin, relativ la persoanele care deţin hotărâri judecătoreşti şi la cele care nu deţin astfel de hotărâri.

Totodată, recunoaşterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripţiei, nu reprezintă nici renunţare tacită la prescripţia împlinită, deoarece o astfel de renunţare ar trebui să fie neechivocă, iar din analiza întregului conţinut al actului contestat rezultă că, dimpotrivă, intenţia emitentului a fost de a nu renunţa la prescripţia împlinită, ci de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaştere.

O astfel de concluzie este confirmată de modul de redactare a art. 4 şi 5 ale ordinului contestat, care menţionează explicit că debitorul obligaţiei nu intenţionează să procedeze la executarea unor obligaţii prescrise.

Aşa cum reiese din conţinutul art. 2508 C. civ., renunţarea la prescripţie este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Va observa, aşadar, Înalta Curte că, deşi este incontestabil faptul că la art. 1 al ordinului, prin act scris emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanţilor se realizează începând cu 01.08.2016 prin raportare la VRS de 605,225 RON, o astfel de recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să dea posibilitatea creditorilor să solicite executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executarea doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.

Aşadar, nu se poate susţine în mod valid că ar exista o contradicţie între menţiunile din conţinutul art. 1 al Deciziei contestate şi cele de la art. 4 şi 5, în realitate dispoziţiile art. 4 reprezentând o precizare din partea emitentului cu privire la "limitele" manifestării sale de voinţă, în sensul în care acesta acceptă şi dispune executarea voluntară a obligaţiilor scadente începând cu 3 ani anteriori emiterii actului.

De altfel, inclusiv în hotărârile judecătoreşti în executarea cărora intimatul-pârât a fost obligat să dispună achitarea drepturilor salariale recunoscute titularilor acestora prin acordarea unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, instanţele sesizate cu acest tip de cereri au reţinut incidenţa termenului de prescripţie, admiţându-le în parte, cu luarea în considerare a acestui termen de 3 ani anteriori înregistrării acţiunilor.

Cele două hotărâri judecătoreşti la care fac trimitere reclamanţii, reprezintă decizii de speţă, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativităţii efectelor judecătoreşti, doar părţile litigante, drepturile şi obligaţiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terţelor persoane, străine de acest litigiu.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate în privinţa sentinţei de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a cadrului legal incident, iar argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea soluţiei criticate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei de fond atacate.

Pentru considerentele arătate la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 900 din 13 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 ianuarie 2024.