Caducity of administrative order terminating bailiff status following reduction of criminal penalty under lex mitior

Şedinţa publică din data de 14 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 11 august 2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat să se constate, principal, caducitatea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 3171/C din data de 04.08.2020, cu consecinţa reinstituirii calităţii sale de executor judecătoresc şi a reînscrierii în Tabloul Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Cluj, a reînfiinţării Biroului executor judecătoresc A., precum şi să dispună suspendarea efectelor Ordinului nr. 3171/C din data de 04 august 2020 al Ministrului Justiţiei, prin care s-a dispus încetarea calitatii de executor judecătoresc, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 242/14.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe sub numărul x/2021, la data de 10 martie 2022.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 93 din 31 martie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., având ca obiect constatarea caducităţii Ordinului ministrului justiţiei nr. 3171/C/04.08.2020, precum şi cererea de suspendare a efectelor Ordinului ministrului justiţiei nr. 3171/C/04.08.2020, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 93 din 31 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul admiterii acţiunii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra următoarelor motive pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată în principal:

- Ordinul MJ nr. 3171/C din data de 04 august 2020 este lipsit de fundament executoriu în prezent, faţă de dispoziţiile sentinţei penale nr. 103/2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, sentinţă definitivă la data de 15 iunie 2021, prin care s-a constatat sancţionarea acestuia cu amenda penală în valoare de 1.200 RON.

Sentinţa penală nr. 103/2021 - titlu executoriu în baza căreia a fost emis OMJ nr. 3171/C/2020 - a fost modificată în tot, atât cu privire la pedeapsa de bază, cât şi cu privire la pedeapsa complementară şi accesorie - fapt ce are ca efect nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare care au fost condiţionate, sub aspectul legalităţii, de existenţa acestei condamnări, cum este cazul în speţă al Ordinului nr. 3171/C/2020.

În consecinţă, Ordinul şi-a pierdut suportul legal care a generat emiterea acestuia, ca si obligativitate în aplicarea şi executarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 188/2005.

- Excepţia de nelegalitate afectează însăşi existenţa Ordinului şi menţinerea acestuia în vigoare, ca urmare a modificării titlului executoriu, intervenită ulterior emiterii acestuia, această construcţie deductivă susţinând scopul şi principiile excepţiei de nelegalitate, astfel cum este conturată în dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţiei de nelegalitate invocată - producând efecte între părţile din prezenta cauză.

- Intervenţia unei situaţii juridice noi - printr-o reglementare nouă (sentinţa penală nr. 103/2021 pronunţată la 20 mai 2021 de Curtea de Apel Cluj), împiedică producerea în continuare a efectelor stabilite prin Ordin - deoarece acestea încetează pentru viitor -"încetarea de drept" atrăgând caducitatea Ordinului nr. 3171/C/2020 - situaţie în care Ordinul, ca act administrativ individual îşi pierde valabilitatea.

- Ordinul afectat de caducitate - ca act administrativ emise/adoptat pe perioadă nedeterminată îşi produce efecte juridice până în momentul scoaterii lui din vigoare de autoritatea emitentă sau de către instanţa de judecată.

Totodată, instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra următoarelor motive pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată în subsidiar:

- Însăşi existenţa Ordinului şi menţinerea acestuia în vigoare devine nelegală, prin modificarea în tot a temeiului emiterii Ordinului nr. 3171/C/2020 - raportat la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, nelegalitatea invocată producând efecte între părţile din prezenta cauză.

- Ministrul Justiţiei - ca organ administrativ refuză modificarea Ordinului nr. 3171/C/2020 sau emiterea unui nou ordin, încălcând grav obligaţia impusă de legiuitor cu privire la aplicarea şi punerea în executare a sentinţei definitive nr. 103/2021 a Curţii de Apel Cluj.

- Prioritatea aplicării dreptului internaţional, potrivit art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie privitor la protejarea drepturile şi libertăţile cetăţenilor, inclusiv în situaţia neconcordanţelor în aplicare şi interpretare a dispoziţiilor dreptului intern.

- Raportat la obligaţia organului administrativ, Ministrul Justiţiei - de a respecta hotărârirea definitivă: sentinţa nr. 103/2021 a Curţii de Apel Cluj, în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 din Convenţie de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi. Pentru identitate de raţiune, considerentele evocate sunt pe deplin valabile şi în situaţia în care organele administrative acţionează contrar unei hotărâri judecătoreşti, nu doar atunci când ele refuză sau omit să le execute.

Deşi a solicitat instanţei de fond controlul de legalitate al acestui Ordin, faţă de încetarea valabilităţii aplicării sentinţei penale nr. 83/2019 ca temeiul său de drept, dar şi faţă de sustragerea pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite un nou ordin care să pună în executare noua sentinţă penală nr. 103/2021 (faţă de notificarea de modificare a ordinului atacat), instanţa de fond a omis să se pronunţe în considerentele şi dispozitivul sentinţei recurate.

Controlul de legalitate al instanţei s-a solicitat şi prin prisma respectării drepturilor omului, astfel definite în Convenţia EDO şi protocoalele sale, care impune obligativitatea instanţelor naţionale la examinarea motivelor cauzei pe fond - dincolo de declararea admisibilităţii sau inadmisibilităţii cererii, Curtea statuând acest aspect, faţă de prejudiciu important suferit de reclamant (Cauza Giuran împotriva României, pct. 17-25; Finger împotriva Bulgariei, pct. 67-77).

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că acţiunea sa nu vizează OMJ nr. 3171/C/2020 în sine, ca act administrativ individual, ci efectele pe care acest act juridic le-ar produce, vizează caducitatea actului. Faţă de această investire, soluţia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept aplicabile în speţă. Astfel, prin demersul său nu a investit instanţa cu solicitarea constatării unei situaţii de fapt, ci a solicitat să se constate caducitatea unui act - Ordinul, fiind formulate pretenţii referitoare la actul administrativ individual pentru constatarea pierderii valabilităţii acestuia şi încetării oricăror efecte ale actului administrativ.

În stabilirea admisibilităţii acţiunii se impunea ca instanţa de fond să realizeze o interpretare a instituţiei caducităţii actului administrativ în raport de dispoziţiile art. 1, 4 şi 8 din Legea nr. 554/2004 şi în corelaţie cu prevederile Legii nr. 55/2021. Aceste prevederi trebuiau analizate integrat, faţă de caracterul special derogatoriu al caducităţii aplicabil cu întâietate, pentru a se dispune oprirea efectelor executării sentinţei penale nr. 53/2019 ca fiind nelegală continuarea executării sale în baza acesteia şi reanalizarea situaţiei privitoare la excluderea sa din profesie în baza acelui titlu executoriu care în prezent, a fost modificat în tot.

Efectele juridice ale unor asemenea situaţii ce intervin sau urmează să intervină (facta futura), în cazul în care respectiva situaţie juridică îşi are sorgintea într-un act juridic anterior intrării în vigoare a noii reglementări - devin obligatorii, în considerarea dispoziţiilor CEDO, Curtea constatând că "legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea/modificarea legii vechi".

Este dreptul său, recunoscut de legiuitor, de a beneficia de principiul efectului retroactiv al lex mitior în sancţionarea sa penală cu o pedeapsă mai blândă, acest lucru aplicându-se oricărei legi care prevede reducerea sau atenuarea unei pedepse şi afortiori unei legi care dezincriminează aposteriori actele în cauză.

Principiul aplicării imperative a lex mitior în dreptul penal este consacrat la art. 15 § 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 9 din Convenţia americană a drepturilor omului, art. 24 § 2 din Statutul de la Roma, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi, în dreptul internaţional umanitar, la art. 75 § 4 c) din Primul Protocol Adiţional la Convenţiile de la Geneva şi art. 6 § 2 c) din Al Doilea Protocol Adiţional la Convenţiile de la Geneva.

Contrar celor anterior invocate, prima instanţă a reţinut ca valabilă şi legală menţinerea Ordinului atacat şi a efectelor produse de acesta, deşi nu se află în situaţia contestării legalităţii acestui Ordin până la momentul intervenţiei cauzei de caducitate care să justifice toată motivarea făcută de instanţă asupra legalităţii Ordinului, la momentul emiterii acestuia.

Mai mult decât atât, concluziile instanţei de fond interpretează restrictiv dispoziţiile legale privind caducitatea actului administrativ, raportat la reanalizarea aplicării pedeapsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a profesa, inclusiv cu privire la lipsa de proporţionalitate între sancţiune şi fapta în raport de care aceasta a fost dispusă, dispoziţia cuprinsă în Ordinul nr. 3171/C din data de 04 august 2020 a Ministrului Justiţiei este vădit excesivă, raportat la fapta sancţionată. Menţinerea în continuare a Ordinului atacat, încalcă grav dreptul la viaţă profesională, dat fiind faptul că sfidează principiul legalităţii şi proporţionalităţii măsurii astfel stabilite prin art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000 referitor la încetarea calităţii de executor judecătoresc - în raport cu scopul vizat prin legea specială şi nu pentru ca instanţa de fond să reanalizeze ea întinderea pedepsei aplicabile acestuia. Atât art. 8 alin. (2) din Convenţia E.D.O., cât şi art. 53 din Constituţia României presupun drept condiţii în care restrângerea dreptului la viaţă profesională poate interveni, cerinţa proporţionalităţii măsurii cu scopul vizat, in raportare directă, nelimitativă, şi la clarificările aduse noţiunii de venituri (obiectul material al infracţiunii) de intrarea în vigoare a Hotărârii nr. 13/2035 privind modificarea şi completarea Statutului UNEJ.

Tot la fel, cu privire la nelegalitatea menţinerii Ordinului şi a măsurii dispuse prin acesta a invocat faptul că, prevederile din Legea nr. 188/2000 nu se referă la "încetarea de drept" a calităţii de executor judecătoresc şi că Ministrul justiţiei are o anumită marjă de apreciere asupra acestei forme de sancţionare, deci şi obligaţia corelativă de a-şi motiva decizia, argumentat în fapt si drept - ca şi temei de admisibilitate nu doar obligativitate a pârâtului Ministerul Justiţiei, de a da curs şi valabilitate noii sentinţe ca temei de executare, pentru încetarea sau modificarea sau emiterea unui nou Ordin raportat la executarea penală.

Având în vedere că instanţa de fond a menţinut ca legale, efectele condamnării sub legea penală mai gravă, trebuie să se constate încălcarea art. 7 § 1 din CEDO. Efectul juridic al constatării unei încălcări a art. 7 este acela că instanţa naţională competentă trebuie să declare condamnarea sa sub legea mai gravă, nulă şi neavenită în prezent, cât timp art. 7 nu permite nicio derogare, astfel cum se menţionează clar la art. 15. Or, în cazul în care condamnarea sa veche, mai gravă, ar rămâne valabilă, conform dispoziţiilor primei instanţe, acest lucru ar constitui de facto, o derogare de la acest articol. O astfel de derogare ar invalida nu numai constatarea încălcării din prezenta hotărâre a Curţii, ci şi art. 15.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a opinat că tocmai condiţia impusă de legiuitor - ca acel act să fi fost valabil încheiat, deci apt să producă efecte juridice, de la momentul încheierii lui, atrage sancţiunea caducităţii şi nu nulităţii. Mai mult, faţă de condiţiile existenţei caducităţii, legiuitorul distinge doar asupra intervenţiei "ulterioare" emiterii actului - nu condiţionează în niciun fel diferenţa de timp între momentul emiterii actului şi momentul când intervine caducitatea, astfel încât acel moment poate fi imediat după emitere sau după 10 ani, astfel că, legiuitorul tranşează expres limita aplicării în timp doar prin caracterul ex nunc al sancţiunii caducităţii care produce efecte numai pentru viitor de la momentul intervenţiei sancţiunii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile atacate, ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond examinează şi oferă răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, iar modalitatea în care au fost expuse considerentele, pertinenţa argumentelor şi analiza juridică efectuată în susţinerea soluţiei pronunţate explică de o manieră convingătoare raţionamentul juridic adoptat de instanţă, astfel încât susţinerile făcute cu scopul de a induce ideea nemotivării nu se verifică.

De altfel, recurentul arată explicit nu că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ci că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cererea sa, însă împrejurarea că nu s-ar răspunde exhaustiv la toate argumentele aduse de partea interesată nu echivaleată cu nemotivarea hotărârii, mai ales în condiţiile hotărârii a cărei legalitate se analizează în cauză.

În acest context, se constată şi că instanţa de fond a analizat condiţiile impuse de legiuitor cu privire la caducitate, în funcţie de circumstanţele cauzei, iar în ceea ce priveşte efectuarea unui control de legalitate asupra Ordinului cu privire la care s-a solicitat constatarea caducităţii, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că în acest sens deja s-a pronunţat Curtea de Apel Cluj prin sentinţa civilă nr. 202/14.12.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, prin care a fost respinsă acţiunea în contencios administrativ, soluţie rămasă între timp definitivă prin decizia civilă nr. 5142 din 03 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 202/14.12.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, reţinând dispoziţiile art. 23 alin. (1)1 din Legea nr. 188/2000 instanţa Curţii de Apel Cluj a statuat că "în această singură ipoteză legiuitorul a instituit o marjă de apreciere, în sensul că se poate aprecia ca fiind oportună menţinerea executorului judecătoresc în activitate dacă infracţiunea a fost comisă din culpă, nu s-a dispus executarea pedepsei cu închisoarea, iar fapta săvârşită nu a adus atingere prestigiului profesiei. Cele trei condiţii sunt cumulative. Or, în speţă, fapta pentru care a intervenit condamnarea a fost comisă cu intenţie, astfel că emitentul actului era obligat să dispună încetarea calităţii de executor judecătoresc a reclamantului de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în acord cu prev. art. 23 din Legea nr. 188/2000, fără a putea aprecia dacă este oportun să îl menţină în funcţie, ceea ce a şi făcut. Aşadar, neîntemeiat a apreciat reclamantul că emitentul actului ar fi avut o marjă de apreciere în a dispune sau nu în sensul constatării încetării calităţii de executor judecătoresc, nu şi-a îndeplinit această obligaţie şi nu a motivat de ce a alea ca în cadrul acestei marje, să constatate totuşi încetarea calităţii de executor judecătoresc".

Aşadar, se confirmă că Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 3171/C din data de 04 august 2020 a fost emis cu respectarea condiţiilor de validitate or, din această pespectivă, există putere de lucru judecat în ceea ce priveşte toate argumentele formulate în motivarea cererii de înlăturare a actului administrativ şi care stau, în realitate, la baza unei cereri de declarare a nelegalităţii Ordinului ministrului justiţiei nr. 3171/C/04.08.2020, însuşi reclamantul vorbind despre "nelegalitatea menţinerii ordinului", despre existenţa unei marje de apreciere a ministrului justiţiei, despre lipsa de proporţionalitate între măsura excluderii din profesie şi fapta pentru care a fost condamnat, despre reanalizarea condiţiilor legale de către emitent, cu consecinţa aplicării unei sancţiuni disciplinare.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, care a invocat că nu au fost analizate şi respinse motivat argumentele sale, ceea ce ar fi condus chiar la nemotivarea hotărârii în opinia sa, în mod corect instanţa de fond a apreciat că excedează obiectului cauzei, respectiv constatarea caducităţii OMJ nr. 3171/C/04.08.2020, apărările care privesc existenţa unei marje de apreciere a Ministrului justiţiei cu privire la această formă de sancţionare, apreciere care s-ar impune a fi reevaluată în condiţiile intervenirii unei noi hotărâri judecătoreşti, lipsa de proporţionalitate între măsura excluderii din profesie şi fapta pentru care a fost condamnat, necesitatea de a fi reanalizate condiţiile prevăzute de lege pentru emiterea ordinului de către emitent, nemaijustificându-se analiza acestora.

Faptul că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată ori că aceste critici nu ar fi fost antamate în analiza sa de către instanţa de fond.

Totodată, împrejurarea că în urma analizei probelor administrate în cauză, instanţa şi-a format convingerea în sensul neincidenţei în cauză a sancţiunii caducităţii, ceea ce exclude, în mod logic, apărările prin care cealaltă parte propune o proprie interpretare a mijloacelor de probă, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în accepţiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a stabilit faptele şi a aplicat dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reţinută în cauză, reclamantul reiterând aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 3171/C/04.08.2020 s-a dispus încetarea calităţii de executor judecătoresc a reclamantului începând cu data de 23 iulie 2020, data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. S-a dispus, de asemenea, depunerea ştampilei, a legitimaţiei şi a lucrărilor în termen de 5 zile la camera executorilor judecătoreşti, aceasta având obligaţia de a asigura continuarea lucrărilor neexecutate .

Premisa emiterii ordinului sus menţionat, cu privire la care reclamantul solicită a se constata că a intervenit caducitatea, o constituie sentinţa penală nr. 53/2019/22.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia Penală, prin care s-a dispus condamnarea penală a reclamantului la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu reţinerea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi cu aplicarea art. 76 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 74 alin. (2) lit. b) din C. pen., cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Prin aceeaşi sentinţă s-a interzis reclamantului dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii.

Prin decizia nr. 189/A din data de 23 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2018, s-a desfiinţat, în parte, sentinţa atacată, numai în ceea ce priveşte pedeapsa complementară şi cea accesorie aplicate, fiind înlăturată pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării pe o perioadă de 2 ani a dreptului de a exercita profesia de executor judecătoresc, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii precum şi pedeapsa accesorie ce a fost aplicată în temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen., constând în exercitarea dreptului de a exercita profesia de executor judecătoresc, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii .

Ulterior, condamnării definitive a reclamantului, respectiv la data de 4 aprilie 2021 a intrat în vigoare Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, prin acest act normativ fiind modificate dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, text de lege în baza căruia a fost condamnat reclamantul prin sentinţa penală nr. 53/2019/22.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, rămasă definitivă prin decizia nr. 189/A din data de 23 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dat fiind faptul că dispoziţiile art. 10 din Legea 241/2005, astfel cum au fost modificate, îi erau mai favorabile, reclamantul a formulat cerere de aplicare a legii penale mai favorabile nou intervenite.

Urmare a cererii formulate de reclamant, prin sentinţa penală nr. 103/20.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, definitivă, s-a dat eficienţă dispoziţiilor legale privind aplicarea legii penale mai favorabile, astfel că instanţa a dispus înlocuirea pedepsei de 8 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere cu amenda penală (pedeapsă principală prevăzută de art. 53 C. pen.).

Aşa cum rezultă din hotărârea de condamnare, singura modificare care a intervenit în situaţia reclamantului ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile o constituie înlocuirea pedepsei aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, respectiv pedeapsa de 8 luni închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei a fost înlocuită cu amenda penală în sumă de 1.200 RON.

Criticile recurentului - reclamant referitoare la greşita neconstatare a intervenirii caducităţii Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 3171/C din data de 04 august 2020, sunt nefondate.

În acest sens, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care este independentă de voinţa autorului actului juridic, o condiţie necesară pentru intervenirea acestei sancţiuni fiind că actul nu a produs niciun efect pentru trecut, până la momentul apariţiei cauzei de ineficacitate.

Or, în cazul de faţă, Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 3171/C din data de 04 august 2020 a produs efecte juridice în conformitate cu dispoziţiile legii privind executorii judecătoreşti, respectiv Legea nr. 188/2000, care stabileşte condiţiile organizării şi exercitării profesiei de executor judecătoresc, scopul pentru care s-a emis fiind pe deplin atins, respectiv încetarea calităţii de executor judecătoresc a recurentului-reclamant începând cu data de 23 iulie 2020, data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, astfel cum în mod pertinent reţine şi instanţa de fond în motivarea hotărârii pronunţate.

Fiind un incident care zădărniceşte producerea/desfăşurarea efectelor juridice, făcând aşadar ca actul juridic să nu producă efectele pentru care a fost valabil emis/încheiat, acesta nu poate fi reţinut în prezenta cauză, în privinţa Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 3171/C din data de 04 august 2020.

Pe de altă parte, sentinţa penală nr. 103/20.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, nu poate atrage ineficacitatea OMJ nr. 3171/C/04.08.2020, ataşându-i acestuia sancţiunea caducităţii, în condiţiile în care prin această sentinţă, făcându-se aplicarea legii penale mai favorabile, s-a dispus înlocuirea pedepsei de 8 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere cu amenda penală, pedeapsă principală prevăzută de art. 53 C. pen., singura modificare în situaţia reclamantului fiind sancţiunea aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, care înlocuieşte pedeapsa iniţială, pe când fapta incriminată şi vinovăţia autorului nu au fost înlăturate.

Aşadar, alegaţiile recurentului-reclamant, reiterate şi prin cererea de recurs, constând în faptul că sentinţa penală nr. 53/22.03.2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2018 a fost modificată în tot, chiar anulată în tot nu se susţin, sentinţa penală nr. 103/20.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, definitivă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 592/15.06.2021, nu anulează fundamentul actului administrativ - OMJ nr. 3171/C/04.08.2020, în condiţiile tocmai condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, cu forma de vinovăţie a intenţiei directe, a determinat emiterea OMJ nr. 3171/C/04.08.2020 în aplicarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. e), art. 23 alin. (2) şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000.

În acest context, se reţin ca fiind nefondate şi susţinerile recurentului-reclamant privind refuzul Ministerul Justiţiei de a respecta şi de a executa sentinţa penală nr. 103/20.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, prin care, în aplicarea legii penale mai favorabile, a fost înlocuită pedeapsa aplicată de instanţa penală.

Astfel, pe de o parte, această hotărâre nu stabileşte nicio obligaţie în sarcina intimatului-pârât, nici explicit, nici implicit, iar pe de altă parte, nu se identifică nicio dispoziţie legală potrivit căreia împrejurarea înlocuirii sancţiunii penale aplicate pentru o infracţiune săvârşită cu forma de vinovăţie a intenţiei (directe), cu o sancţiune mai uşoară, în virtutea art. 6 C. pen., să reprezinte cauză de reprimire în profesia de executor judecătoresc şi anulare a efectelor actului administrativ prin care s-a constatat încetarea calităţii de executor judecătoresc pentru existenţa condamnării penale dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă, în condiţiile dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000, potrivit cu care "calitatea de executor judecătoresc încetează: (...) e) când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei faţă de executorul judecătoresc".

În consecinţă, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 93 din 31 martie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 14 martie 2024.