Municipality’s disability-certificate residency condition for integration bonus ruled discriminatory; appeal dismissed, €1,800 costs awarded.

Şedinţa publică din data de 14 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost înregistrată la data de 26 mai 2020, în dosarul nr. x/2020, plângerea formulată de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, împotriva hotărârii nr. 786/06.11.2019 adoptate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la sesizarea pârâtei A., reclamantul solicitând, în contradictoriu cu pârâţii A. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, anularea hotărârii şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1094 din 09 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General, împotriva pârâţilor Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A., ca fiind neîntemeiată şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei A. cheltuieli de judecată de 600 RON.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1094 din 09 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că motivele instanţei pentru care i-au fost înlăturate criticile aduse actului contestat sunt eronate şi nu trebuie luate în considerare, întrucât nu s-a reţinut că la momentul adoptării hotărârii incriminate ca discriminatoare s-a avut în vedere că aceste stimulente financiare se acordă din bugetul local, pentru comunitatea locală şi sunt condiţionate de îndeplinirea criteriilor de acordare, criterii care în opinia sa nu pot fi catalogate drept discriminatorii.

Sumele necesare acordării stimulentului aprobat prin Hotărârea CGMB nr. 330/2017, sunt asigurate în integralitate de la bugetul local al Municipiului Bucureşti, în conformitate cu art. 15 alin. (3) din Legea nr. 292/2011.

Conform dispoziţiilor art. 112-115 din Legea nr. 292/2011, autorităţile administraţiei publice locale au atribuţii privind administrarea şi acordarea beneficiilor de asistenţă socială şi a serviciilor sociale şi pot stabili prin hotărâre de consiliu local procedurile şi documentaţia necesară în vederea stabilirii dreptului la măsurile de asistenţă socială.

De asemenea, condiţiile stabilite prin HCGMB nr. 330/2017 pentru acordarea stimulentului în cuantum de 500 RON lunar, în special condiţia de prezentare a Certificatului de încadrare în grad de handicap emis de una din Comisiile de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap de la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti, sunt valabile pentru toţi solicitanţii acestui drept, astfel că este respectat principiul egalităţii de tratament prevăzut de art. 20 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.

Totodată, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond nu a analizat speţa de faţă raportat la toate prevederile legale invocate în cererea de chemare în judecată şi înscrisurile depuse, ci s-a limitat la a prelua susţinerile pârâtului CNCD din întâmpinare, înlăturând argumentele sale, considerând că această argumentaţie nu poate fi scop legitim care să justifice obiectiv tratamentul diferenţiat aplicat prin impunerea condiţiei în discuţie.

Recurentul-reclamant a apreciat că sentinţa atacată este lipsită de temei legal, motivat de faptul că Municipiul Bucureşti este singura autoritate publică cu atribuţii şi competenţe să dispună în mod legal cu privire la bugetul său, fiindu-i conferit prin lege dreptul de a gestiona şi administra bugetul său în realizarea interesului public. Astfel că acordarea suplimentară de stimulente financiare persoanelor cu nevoi special - cetăţeni ai Municipiului Bucureşti - care au fost evaluate şi au obţinut certificate de încadrare într-un grad de handicap de la una din comisiile Municipiului Bucureşti nu poate fi considerată discriminare faţă de alte persoane. Aceste stimulente financiare se acordă din bugetul local al Municipiului Bucureşti, pentru comunitatea locală, condiţionate de îndeplinirea criteriilor de acordare.

Hotărârea nr. 927/2016 pentru modificarea Metodologiei privind organizarea şi funcţionarea comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, aprobată prin H.G. nr. 430/2008, act normativ neluat în calcul de CNCD, distinge foarte clar condiţiile privind eliberarea certificatelor de încadrare în grad de handicap.

Având în vedere prevederile art. 9 din O.G. nr. 137/2000, recurentul-reclamant a considerat că în mod netemeinic şi nelegal instanţa a respins cererea formulată de Municipiul Bucureşti.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General este nefondat, reţinând următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentei-reclamante privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv cele ale art. 2 alin. (1) şi ale art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, sunt nefondate.

Astfel, intimata-pârâtă A., persoană cu handicap care deţine certificatul de încadrare în grad de handicap nr. x/22.10.2009, eliberat de Comisia de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi din cadrul Consiliului Judeţean Teleorman ca urmare a faptului că la acea dată domicilia şi îşi desfăşura activitatea în localitatea Alexandria din judeţul Teleorman. Cu toate că din anul 2011 domiciliază în municipiul Bucureşti şi plăteşte taxe şi impozite la bugetul local al sectorului 6 pentru imobilele pe care le deţine în proprietate, nu beneficiază de stimulentul de 500 RON pe lună pentru integrarea socială a persoanelor adulte cu handicap, în baza H.C.G.M.B. nr. 330/30.08.2017, pe motiv că nu îndeplineşte condiţiile de acordare, în sensul că nu are certificat de încadrare în grad de handicap emis de una din comisiile de evaluare a persoanelor adulte cu handicap de la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti.

În urma sesizării petentei A., Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 786/06.11.2019, a concluzionat că respectivul criteriu de eligibilitate analizat are caracter discriminatoriu, prin normele de aplicare ale H.C.G.M.B. nr. 330/30.08.2017 ajungându-se la situaţia ca persoane domiciliate/cu reşedinţa pe raza administrativ-teritorială a municipiului Bucureşti să nu beneficieze de stimulentul de inserţie socială, ceea ce constituie faptă de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi contravenţie potrivit art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, astfel că s-a dispus sancţionarea părţii reclamate cu avertisment potrivit art. 5 alin. (2) şi art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare şi s-a recomandat părţii reclamate să întreprindă toate măsurile necesare în vederea eliminării oricăror condiţii discriminatorii create, în termen de 3 luni de la comunicarea hotărârii.

Reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a solicitat anularea acestei hotărâri, iar Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că hotărârea CNCD contestată este legală, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi ale art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000.

Această concluzie este corectă, fiind însuşită şi de către instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident în cauză.

Conform prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000: "Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Potrivit art. 10 din O.G. nr. 137/2000: "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin: (...) h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilităţi".

Nu în ultimul rând, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 448/2006 statuează că: "Autorităţile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanţii societăţii civile, precum şi persoanele fizice şi juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au obligaţia să promoveze, să respecte şi să garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordanţă cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum şi cu celelalte acte interne şi internaţionale în materie la care România este parte".

Astfel cum este reglementat de dispoziţiile legale mai sus enunţate, autorităţile publice au obligaţia să îşi aducă concursul în ceea ce priveşte promovarea şi respectarea drepturilor acestei categorii de persoane bine definite, anume persoanele cu handicap.

În acest sens, se reţine că, deşi administraţia publică locală din municipiul Bucureşti a considerat oportun să instituie un beneficiu de asistenţă socială în bani, susţinut din bugetul local, acestei categorii de persoane, a reglementat totodată condiţia discriminatorie ca solicitantul stimulentului de integrare socială să deţină un certificat emis de una dintre comisiile de evaluare a persoanelor adulte cu handicap de la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti, fiind săvârşită o faptă de discriminare în cadrul acestei categorii pe criteriul domiciliului avut la data emiterii certificatului de încadrare în grad de handicap.

Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant apreciază în mod greşit că instituirea acestui criteriu discriminatoriu poate fi justificată prin faptul că are dreptul legal de a dispune cu privire la bugetul său, fiindu-i conferit prin lege drepul de a gestiona şi administra bugetul său în realizarea interesului public, respectiva condiţie fiind justificată ca o măsură pentru a se preveni migrarea spre municipiul Bucureşti a unor persoane adulte cu handicap din localităţile învecinate.

Această atitudine a recurentului se circumscrie dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 redate anterior, întrucât, astfel cum în mod corect a constatat instanţa de fond, o astfel de argumentaţie nu poate fi considerată scop legitim care să justifice obiectiv tratamentul diferenţiat aplicat prin impunerea condiţiei în discuţie.

Raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză, se are în vedere faptul că oricum doamna A. nu a procedat la schimbarea domiciliului său după adoptarea H.C.G.M.B. nr. 330/30.08.2017, ci are domiciliul stabilit în sectorul 6 al municipiului Bucureşti încă din anul 2011, după cum rezultă din cartea sa de identitate, astfel că nu poate fi privată de beneficiul stimulentului financiar pentru reintegrare socială numai pe considerentul că certificatul prin care a fost încadrată în grad de handicap a fost emis în anul 2009 de comisia din cadrul Consiliului Judeţean Teleorman.

De altfel, în temeiul art. III din H.G. nr. 927/2016, preschimbarea certificatului prin care a fost încadrată în grad şi tip de handicap, cu termen de valabilitate permanent (nerevizuibil), s-a făcut în anul 2018, de către Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap din cadrul Consiliului Local al Sectorului 6 Bucureşti. Preschimbarea certificatului nu are relevanţă numai pentru acordarea facilă a prestaţiilor sociale prevăzute de Legea nr. 448/2006, ci şi pentru prestaţiile de asistenţă socială tocmai pentru că definitivează situaţia juridică a unei persoane adulte cu handicap care locuieşte din 2011 din municipiul Bucureşti.

Instanţa de control judiciar reţine că, potrivit definiţiei discriminării, tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior.

Tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Or, în cauză, pentru solicitanţii stimulentului de integrare socială care nu deţin un certificat emis de una dintre comisiile de evaluare a persoanelor adulte cu handicap de la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti ar rezulta o restrângere a dreptului de a beneficia de acest ajutor acordat persoanelor cu handicap.

Astfel, nu poate fi negată existenţa unei discriminări pe criteriul domiciliului avut la data emiterii certificatului de încadrare în grad de handicap.

Nu în ultimul rând, referitor la invocarea de către recurentul-reclamant a prevederilor art. 2 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, instanţa de control judiciar reţine că ceea ce i se impută autorităţii publice în cauză nu este că a luat măsuri în favoarea unui grup de persoane, în speţă instituirea unui stimulent financiar în beneficiul persoanelor cu handicap, ci că a reglementat o condiţie de eligibilitate pentru obţinerea acestui beneficiu care creează o situaţie de discriminare în cadrul acestei categorii, pe criteriul domiciliului avut la data emiterii certificatului de încadrare în grad de handicap.

În aceste condiţii, este corectă concluzia instanţei de fond în sensul că reclamantul nu a prezentat critici care să conducă la constatarea nelegalităţii actului administrativ atacat, iar faptul că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că sentinţa atacată este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Totodată, împrejurarea că în urma analizei probelor administrate în cauză, instanţa şi-a format convingerea în sensul temeiniciei hotărârii contestate, ceea ce exclude, în mod logic, apărările prin care cealaltă parte propune o proprie interpretare a mijloacelor de probă, nu înseamnă că prima instanţă s-a limitat doar la a prelua susţinerile pârâtului Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării din întâmpinare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare a sentinţei prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte urmează să oblige recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.800 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor de la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 1094 din 09 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă A. a sumei de 1.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 14 martie 2024.