Retrocession of demolished religious properties: scope of O.U.G. 94/2000 and timeliness of property identification

Şedinţa publică din data de 14 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 18 aprilie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 10024/2701.2022, emisă de Comisia Speciala de Retrocedare şi constarea calităţii reclamantei de persoana îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul situat în mun. Fălticeni, str. 2 Grăniceri (fosta str. 7 noiembrie) nr. 12-14, judeţul Suceava, fostă proprietate comunitară evreiească preluată abuziv de către Statul Roman şi acordarea de despăgubiri pentru acest imobil (teren în suprafaţa de 594 mp şi construcţie), cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea completatoare depusă la data de 09 iunie 2022, reclamanta a solicitat ca instanţa să dispună şi anularea Deciziei nr. 10167/31.03.2022, emisă de Comisia Specială de Retrocedare şi constatând calitatea reclamantei de persoana îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul situat în mun. Fălticeni, str. 2 Grăniceri (fosta str. 7 noiembrie) nr. 12-14, judeţul Suceava, fosta proprietate comunitară evreiească preluată abuziv de către Statul Roman şi acordarea de despăgubiri pentru acest imobil (teren în suprafaţa de 594 mp şi construcţie), cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 98 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea, modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 98 din 11 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanţă, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii contestaţiei astfel cum a fost formulată şi modificată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că, din moment ce principalele sale apărări nu au fost supuse unui examen efectiv, prima instanţă doar confirmând că imobilul este compus din două loturi distincte, hotărârea recurată este nemotivată, astfel că se impune casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţa a aplicat dispoziţiile art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 faţă de precizarea înregistrată sub nr. x/21.12.2009, intenţia sa de a solicita restituirea întregului imobil fiind exprimată încă din anul 2003.

Odată declanşat mecanismul de restituire a imobilului din Mun. Fălticeni, str. 2 Grăniceri (fosta str. 7 noiembrie), judeţul Suceava, acesteia i se recunoaşte dreptul de a face toate precizările necesare pentru identificarea corectă a acestuia.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a învederat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2002.

Faptul că s-a dorit scoaterea de sub sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 a construcţiilor demolate nu conduce la concluzia că actul normativ exclude dreptul persoanei îndreptăţite la despăgubiri pentru construcţiile demolate prin aplicarea dispoziţiilor din alte legi speciale, compatibile cu O.U.G. nr. 94/2000, iar pentru a determina care sunt măsurile reparatorii şi în ce condiţii se acordă acestea pentru construcţiile preluate abuziv din proprietatea cultelor religioase şi care, ulterior, au fost demolate, este necesar să se identifice actul normativ special în sensul art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

În raport de succesiunea în timp a actelor normative cu caracter reparator, recurenta-reclamantă a apreciat că legea specială este Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi, ca atare, persoanele îndreptăţite pot solicita despăgubiri pentru construcţiile demolate in temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a susţinut şi că că ceea ce a omis prima instanţa este că, prin Decizia nr. 542/2018 citată, Curtea Constituţională analizează prevederile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, fără însă a se pronunţa asupra concluziei ce rezultă din coroborarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000, prin art. 5 alin. (5), cu cele din Legea nr. 10/2001, rămânând aşadar atributul instanţelor de judecată să dea dezlegări sub acest aspect.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluţia de respingere a acţiunii, în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă acestea o nemulţumesc pe recurenta-reclamantă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Înalta Curte reţine că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, în speţă, instanţa de fond a examinat în mod efectiv şi concret toate apărările formulate de părţile din dosar, precum şi înscrisurile depuse în probaţiune de aceştia, fiind clare şi lipsite de echivoc motivele pentru care a fost validată soluţia autorităţii administrative, precum şi probele care stau la baza acestei concluzii.

Aşadar, în mod corect a stabilit prima instanţă care este obiectul cauzei şi succesiunea evenimentelor ce constituie situaţia de fapt, astfel că analiza ulterioră a materialului probator lămureşte pe deplin poziţia instanţei de fond şi răspunde, în mod evident, tuturor argumentelor invocate de reclamantă.

Prin urmare, instanţa de recurs reţine, pe de o parte, că simpla nemulţumire a recurentei-reclamante referitoare la modul în care a interpretat prima instanţă dispoziţiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

În consecinţă, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reţinută în cauză şi necontestată de recurent.

Astfel, în fapt, A. a solicitat prin cererea înregistrată sub nr. x/04.02.2003, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, restituirea imobilului situat în Fălticeni, str. 2 Grăniceri (7 noiembrie 12) fostă locuinţă (clădire + teren) actualmente demolată. Prin cererea înregistrată sub nr. x/21.12.2009, reclamanta a precizat că imobilul teren solicitat se identifică prin nr. poştal 12 şi 14, iar nu numai 12, astfel cum în mod greşit a fost formulată cererea iniţială.

Prin Decizia nr. 10024/27.01.2022 a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/04.02.2003 cu privire la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 246 mp situat în Fălticeni, str. 2 Grăniceri (7 noiembrie nr. 12), întrucât terenul este ocupat de detalii de sistematizare, fiind însă propusă acordarea de măsuri compensatorii, iar privitor la construcţiile demolate pe motiv că acestea nu fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

Ulterior, Decizia nr. 10024/27.01.2022 a fost modificată prin Decizia nr. 10167/31.03.2022, art. 3 fiind completat în sensul respingerii cererii de retrocedare a imobilului situat în Fălticeni, str. 2 Grăniceri, nr. 14, întrucât obiectul cererii iniţiale a fost modificat în afara termenului legal.

Prin acţiunea introductivă reclamanta a contestat Deciziile nr. 10024/27.01.2022 şi nr. 10167/31.03.2022, motivând, în esenţă, că cererea de retrocedare a vizat imobilul situat în str. 2 Grăniceri nr. 12-14, dar la momentul formulării acesteia nu a avut acces la toate informaţiile referitoare la locaţia şi situaţia juridică a imobilului din moment ce arhivele Comunităţii Evreieşti au fost preluate de stat în perioada comunistă. Pe de altă parte, a criticat ca nelegală soluţia de respingere a cererii pentru construcţiile demolate, argumentând aplicarea Legii nr. 10/2001, ca lege specială în cadrul procedurilor derulate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000.

Prin sentinţa recurată, acţiunea privind anularea deciziilor contestate a fost respinsă, reclamanta reiterând aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 faţă de precizarea înregistrată sub nr. x/21.12.2009, intenţia sa de a solicita restituirea întregului imobil fiind exprimată încă din anul 2003, sunt nefondate.

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 501/2002, în forma în vigoare în perioada de referinţă, cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de prezenta ordonanţă de urgenţă, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare. Actele doveditoare ale drepturilor solicitate se pot depune în termenul util stabilit de comisie.

Prin O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2004, termenul de depunere a cererilor de retrocedare a imobilelor aparţinând cultelor religioase prevăzut la art. 1 alin. (5) a fost prelungit cu 30 de zile, iar prin art. II al Titlului II din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, a fost acordat un nou termen de 6 luni pentru depunerea de cereri de retrocedare, calculat de la data intrării în vigoare a acestei legi (respectiv la 3 zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial), acest nou termen expirând în data de 25 ianuarie 2006.

Problema ce se cere a fi dezlegată în cauză este dacă cererea de retrocedare înregistrată sub nr. x/04.02.2003 a privit imobilul din Fălticeni, str. 2 Grăniceri, nr. 12 -14, iar nu imobilul din Fălticeni, str. 2 Grăniceri nr. 12, or, aşa cum reiese din întreg ansamblul probator administrat în cauză, este fără echivoc că prin cererea înregistrată în termenul prevăzut de lege recurenta-reclamantă a avut în vedere exclusiv imobilul din str. 2 Grăniceri nr. 12, în acest sens fiind şi actele doveditoare depuse în susţinerea cererii, respectiv certificatul nr. x/07.11.1996 şi fişa de rol fiscal, dar şi adresa nr. x/1991, toate vizând imobilul din str. 7 noiembrie nr. 12 .

Totodată, deşi recurenta-reclamantă continuă să susţină că cererea înregistrată sub nr. x/21.12.2009, cu depăşirea termenului prevăzut de lege, reprezintă doar o precizare cu privire la adresa de identificare a imobilului, din actele şi lucrările dosarului rezultă că imobilul din str. 7 noiembrie nr. 12 este imobil separat de cel din str. 7 noiembrie nr. 14, însăşi Comunitatea Evreilor donându-le statului în perioada comunistă ca şi imobile separate, după cum rezultă din decizia nr. 417/3.08.1979 de acceptare a donaţiei, crt. 60 şi 61 .

Acest aspect reiese în mod evident şi din corespondenţa dintre Federaţia Comunităţilor Evreieşti (Mozaice) din Republica Socialistă România şi Departamentul Cultelor, prin Adresa nr. x/06.05.1979 emisă de Federaţia Comunităţilor Evreieşti (Mozaice) din Republica Socialistă România, fiind exprimat acordul cu privire la demolarea imobilelor din strada 7 noiembrie nr. 12 şi 14, exprimarea fiind la plural, iar nu cu referire la un singur imobil.

În consecinţă, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că cererea de retrocedare trebuia analizată sub aspectul temeiniciei numai cu privire la imobilul din str. 2 Grăniceri nr. 12, din moment ce pentru imobilul din str. 2 Grăniceri nr. 14 cererea de retrocedare a fost depusă tardiv, după împlinirea termenului de decădere prevăzut de lege.

Nefondate sunt şi criticile recurentei-reclamante privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2002.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, în forma sa în vigoare în perioada de referinţă, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile acestuia act normativ imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult.

Potrivit alin. (3) al aceleiaşi dispoziţii legale:

"Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

În acelaşi sens pct. 3 al Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, cu modificările ulterioare precizează că:

"Nu intră sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum şi construcţiile demolate".

Se reţine şi că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 au fost supuse controlului de constituţionalitate referitor la faptul că nu instituie o reparaţie echitabilă a prejudiciului suferit ca urmare a preluării în mod abuziv a imobilelor aparţinând cultelor religioase, ce au fost demolate, însă, prin Deciziile nr. 596/19 iunie 2007 şi nr. 911 din 18 octombrie 2007, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibile, excepţiile de neconstituţionalitate arătând în esenţă că:

"pretinsa neconstituţionalitate a textului de lege criticat este determinată exclusiv de o omisiune legislativă. Or, în temeiul art. 61 din Constituţie, Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării, astfel încât modificarea sau completarea normelor juridice constituie atribuţii exclusive ale acestuia."

Este adevărat că art. 1 alin. (6), art. 2 alin. (4) şi art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 fac vorbire despre acordarea de măsuri reparatorii în echivalent potrivit legii speciale, însă acestea se referă la situaţia reglementată de art. 1 alin. (4) din acest act normativ, respectiv ipoteza terenurilor ocupate parţial sau în totalitate cu alte construcţii, iar nu la ipoteza construcţiilor preluate abuziv şi care au fost ulterior demolate, respectiv situaţia incidentă în prezenta cauză dedusă judecăţii, şi sunt aplicabile exclusiv sub aspectul procedurii stabilirii şi modului de calcul al compensaţiilor, iar nu pentru a completa obiectul de reglementare a O.U.G. nr. 94/2000 care vizează, alături de terenuri, numai "construcţiile existente în natură", excluzând, aşadar, construcţiile demolate sau distruse în orice alt mod.

În consecinţă, în mod corect au reţinut şi autoritatea intimată şi instanţa de fond că nu este întrunită ipoteza legală pentru despăgubirea cu privire la construcţiile demolate, hotărârea instanţei de fond fiind astfel dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 98 din 11 octombrie 2022 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 14 martie 2024.