Discrimination finding upheld, €5,000 fine reduced to €3,000 for offensive Facebook post.

Şedinţa publică din data de 13 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Acţiunea judiciară

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a, contencios administrativ şi fiscal, în data de 26.02.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea Hotărârii nr. 106 din 27.01.2021 emise de pârât prin care s-a reţinut că aspectele sesizate de petentul B. prin petiţia nr. 2398/24.04.2020 constituie fapte de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, şi exonerarea reclamantului de la plata amenzii în cuantum de 5.000 RON stabilită în sarcina acestuia prin hotărârea contestată.

2. Soluţiile pronunţate în primul ciclu procesual

2.1. Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 74 din 25.06.2021, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis acţiunea reclamantului şi a anulat Hotărârea nr. 106/2021 emisă de către pârât.

2.2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 4276 din 29.09.2022, a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerentele deciziei, instanţa de control judiciar a apreciat că este fondat motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât sentinţa contestată a fost pronunţată cu eludare regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. În concret, instanţa a reţinut că a fost încălcat principiul disponibilităţii părţilor, precum şi pe cel al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, în condiţiile în care acestea au solicitat introducerea în cauză a titularului petiţiei ce au făcut obiectul procedurii administrative desfăşurate de autoritatea pârâtă şi finalizată prin emiterea hotărârii contestate, iar prima instanţă a respins această solicitare de stabilire legală a cadrului procesual cu o motivare greşită, ce nu susţine soluţia pronunţată din perspectiva reliefată.

3. Soluţia pronunţată de prima instanţă în fond după casare

Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 32 din 24.03.2023, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii. De asemenea, instanţa a respins, ca nefondată, şi acţiunea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi intervenientul B..

4. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, care a solicitat casarea acesteia şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

4.1. În primul motiv de casare, încadrat în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că prima instanţă nu i-a analizat motivele de nelegalitate invocate în privinţa Hotărârii nr. 106/2021, precum şi motivele care vizează respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de CEDO sau Protocoalele sale.

Cu privire la motivul legat de depăşirea atribuţiilor CNCD la pronunţarea hotărârii atacate, prima instanţă, în rejudecare, nu a răspuns la argumentul principal invocat care privea, în esenţă, faptul că CNCD nu este competent să analizeze opinii cu caracter religios, care nu sunt îndreptate împotriva niciunei persoane sau grup de persoane, şi să dea prioritate uneia sau alteia.

De asemenea, recurentul susţine că prima instanţă nu a răspuns în niciun fel la argumentului său principal, respectiv acela al lipsei punerii în balanţă a dreptului său la libertatea de conştiinţă, precum şi a dreptului său la liberă exprimare, cu dreptul la demnitate al grupului pretins vizat de afirmaţiile sale, ca parte a dreptului la viaţă privată, drept reglementat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

4.2. În cel de-al doilea motiv de casare încadrat în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 15 din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 2 din acelaşi act normativ, precum şi a art. 8-10 din CEDO.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

Recurentul arată că lipsa motivării din perspectiva punerii în balanţă a dreptului la libertatea de conştiinţă şi a dreptului la libertatea de exprimare cu cel la demnitate al persoanelor vizate, ca parte a dreptului la viaţă privată, reprezintă în sine o încălcare a celor două drepturi anterior arătate şi echivalează cu limitarea acestora fără a fi aduse argumente pertinente şi suficiente. Din perspectiva CEDO, lipsa acestor argumente duce la neîndeplinirea condiţiei necesităţii restricţiei într-o societate democratică şi la încălcarea art. 9 şi art. 10.

Partea opinează în sensul că, în accepţiunea instanţei europene, într-o societate democratică cei care aleg să îşi exercite libertatea religioasă trebuie să tolereze şi să accepte negarea de către alţii a credinţele lor religioase şi chiar propagarea de către alţii a unor doctrine ostile la adresa propriei credinţe.

Prin postarea sa a urmărit doar exprimarea propriilor opinii religioase, de asemenea creştine, fără să avizeze nicio altă persoană sau grup de persoane, respectiv fără să utilizeze termeni sau expresii umilitoare sau jignitoare. Ca atare, fapta sa nu constituie discriminare şi nu poate antrena răspunderea contravenţională, deoarece nu este atins gradul minim de severitate al atingerii aduse demnităţii grupului, pentru a se putea aplica teza a II-a a art. 15 din O.G. nr. 15/2000.

În mod greşit, prima instanţă, în rejudecare, a acordat o importanţă deosebită şi prioritate valorilor etice şi modului de a vedea lumea a grupului presupus discriminat, contrar jurisprudenţei CEDO.

De altfel, atât analiza intimatului CNCD cât şi a primei instanţe au fost viciate, pentru că, în loc să pună în balanţă drepturile aflate în concurs, şi-a propus exclusiv analizarea necesităţii restrângerii dreptului său la liberă exprimare, situaţie din care rezultă o preferinţă implicită, prezumată pentru dreptul la demnitate.

Recurentul menţionează faptul că în mod eronat judecătorul fondului cauzei a reţinut faptul că postarea sa reprezintă un atac gratuit la adresa altora şi a religiei lor, iar nu o manifestare a propriei libertăţi religioase, manifestată în termeni decenţi, moderaţi, cu intenţia de a promova toleranţa.

De altfel, scopul postării şi buna sa credinţă, manifestată inclusiv prin comportamentul ulterior postării, nu a fost luat în considerare de prima instanţă, în rejudecare, deşi teza a II-a a art. 15 din O.G. nr. 137/2000 are în vedere în mod expres scopul pentru care este comisă o faptă.

Recurentul susţine că, în dezacord cu jurisprudenţa CEDO, prima instanţă a concluzionat că postarea sa nu a pus în dezbatere un subiect de interes public, deoarece a uzat de o comparaţie care nu era necesară. Or, potrivit CEDO, subiectul exprimării şi conţinutul său sunt două criterii de analiză de sine stătătoare. Natura de subiect de interes public ar fi trebuit analizată independent, prin referire la întregul conţinut al exprimării şi a scopului acesteia, iar doza de exagerare utilizată raportat la subiectul de interes public pus în discuţie, iar nu invers. Greşita analiză a naturii de subiect de interes public pus în dezbatere a dus şi la greşita apreciere a caracterului proporţional al sancţiunii de către prima instanţă.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul a formulat note scrise în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările prezentate la dosar.

6. Soluţia instanţei de recurs

6.1. Consideraţii generale

Aşa cum s-a precizat la pct. 1 al deciziei de faţă, recurentul A. a supus controlului instanţei de contencios administrativ legalitatea Hotărârii nr. 106 din 27.01.2021 prin care acesta a fost sancţionat cu amendă contravenţională în sumă de 5.000 RON, întrucât s-a apreciat că faptele pentru care a avut loc sesizarea intimatului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării constituie fapte de discriminare, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În concret, în cuprinsul hotărâri contestate s-a reţinut că fapta de discriminare sancţionată constă în postarea de către recurent în ziua de Crăciun din anul 2019, pe pagina de C., a următorului mesaj:

"Un copil. Sărac şi provenit dintr-o familie foarte ciudată. Un tată trecut de prima tinereţe şi o mamă adolescentă. Apărut în lume fără ca părinţii lui să fi făcut dragoste. Cu o mamă surogat şi un tată care acceptă paternitatea fără să fi contribuit la ea. Refuzat de comunitate. Născut fără ca părinţii să fi fost căsătoriţi, doar logodiţi. Naşterea lui arată extraordinarul dar şi limitele societăţii în care a apărut.

Acum 2000 de ani s-au întâmplat cele scrise mai sus. Soarta lui este astăzi împărtăşită de mulţi copii din România, dar care nu au avut alături părinţi atât de iubitori. Avem peste 50.000 de copii în grija statului. Peste 3000 de copii anual daţi spre adopţie. Mai mult de o treime din cei 3000 nu îşi găsesc o familie. Anual aprox. 2000 de copii sunt declaraţi greu adaptabili - nimeni nu îi vrea în România. Peste o 1000 de copii români au fost traficaţi doar în UK până în 2007. Recent, justiţia română nu a găsit niciun vinovat din cele câteva zeci/sute care ar fi fost implicaţi în traficul a aproape 200 de copii din Ţăndărei. Acesta este cel mai mediatizat caz recent de trafic de fiinţe umane din România, dar nicidecum singurul.

Asta arată multe comunităţi eşuate sau cvasi eşuate în România. Comunităţi eşuate la fel de mult ca cea din Betleem de acum 2000 de ani. Eşuate din lipsă de implicare a celor din jur.

În faţa atâtor comunităţi eşuate, noi avem şansa de a umple locul păstorilor şi magilor care au dat o mână de ajutor acum 2000 de ani. Într-o Românie cu mulţi baronaşi şi combinatori, politicienii oneşti ar trebui să fie păstorii şi magii zilelor noastre care dau o mână de ajutor celor care au nevoie: comunităţi eşuate cu nevoie de solidaritate, generozitate şi bună gestionare a bugetului local. In interesul părinţilor şi pruncilor.

Pentru mine şi despre asta este Crăciunul: implicare în comunitatea locală pentru cei mai vulnerabili şi măsuri de intervenţie din partea comunităţii dincolo de incapacităţile individului.

Crăciun fericit tuturor!"

Raportat la această postare, intimatul CNCD a reţinut că afirmaţiile analizate nu sunt protejate de prevederile art. 10 din CEDO. Folosirea elementelor religioase pe care se bazează creştinismul, utilizarea unor analogii, trimiteri, comparaţii cu sintagma/expresiile:

"mamă surogat", "mamă adolescentă", "fără ca părinţii lui să fi făcut dragoste", "dintr-o familie foarte ciudată", "tată care acceptă paternitatea fără să fi contribuit", duc în derizoriu perceptele, dogmele religiei, ducând în derizoriu chiar miracolul naşterii Mântuitorului. S-a apreciat că textul aduce atingere demnităţii umane a creştinilor prin crearea unei atmosfere ostile, degradante şi umilitoare la adresa acestora, statutul de parlamentar al recurentului implicând o mai mare răspundere în exercitarea libertăţii de exprimare.

După cum s-a evidenţiat la pct. 3 al acestei decizii, în fond după casare, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precum şi acţiunea reclamantului, ca nefondată.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurent, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

6.2. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Potrivit prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Ipotezele legale în care se poate reţine nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti, conform motivului de casare analizat, sunt: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, contrarietatea evidentă între dispozitiv şi considerente, omisiunea motivării soluţiei din dispozitiv, precum şi prezentarea în exclusivitate a unor motive străine de natura pricinii.

În urma verificării conţinutului hotărârii recurate, instanţa de control judiciar apreciază că niciuna dintre ipotezele legale subsumate motivului de casare analizat nu se regăsesc în cauza de faţă. Prima instanţă a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, sentinţa nu cuprinde considerente contradictorii, nu există contradicţii între considerentele reţinute în aceasta şi soluţia pronunţată care să conducă la concluzia că nu se poate analiza raţionamentul logico-juridic în baza căruia a fost pronunţată. Sumarizând, se poate afirma faptul că hotărârea judecătorească analizată răspunde cerinţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în contextul în care, în cuprinsul acesteia se regăsesc prezentate situaţia de fapt dedusă judecăţii, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi arătarea argumentelor pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au respins cererile părţilor.

Cu alte cuvinte, instanţa de fond s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de nelegalitate ale actului administrativ unilateral cu caracter individual dedus judecăţii invocate de recurent prin acţiunea pendinte.

În concret, cu privire la motivul legat de depăşirea atribuţiilor CNCD la pronunţarea hotărârii atacate, recurentul a susţinut faptul că prima instanţă, în rejudecare, nu a răspuns la argumentul principal invocat care privea faptul că CNCD nu este competent să analizeze opinii cu caracter religios, care nu sunt îndreptate împotriva niciunei persoane sau grup de persoane, şi să dea prioritate uneia sau alteia.

Înalta Curte nu poate primi susţinerea recurentului, deoarece curtea de apel a luat în analiză acest motiv de nelegalitate al Hotărârii nr. 106 din 27.01.2021 şi a menţionat faptul că, în realitate, acesta implică analiza chestiunii legate de includerea faptelor sesizate de petentul B., în sfera de aplicare a art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Astfel, reclamantul a arătat că faptele imputate nu vizează discriminarea, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) al O.G. nr. 137/2000, ci reprezintă exprimarea unei opinii în calitatea de creştin a recurentului, opinie care nu este îndreptată împotriva niciunei persoane şi nu incită la niciun fel de acţiune împotriva cuiva. Prima instanţă a raţionat în sensul că afirmaţiile recurentului analizate în cauză fac parte din obiectul de reglementare al O.G. nr. 137/2000, ele neputând fi apreciate ca simple opinii de natură religioasă care nu pot fi supuse cenzurii instituţiei intimate.

Totodată, Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentului referitoare la faptul că prima instanţă nu a răspuns în niciun fel la argumentului său principal, respectiv acela al omisiunii punerii în balanţă a dreptului său la libertatea de conştiinţă, precum şi a dreptului său la liberă exprimare, cu dreptul la demnitate al grupului pretins vizat de afirmaţiile sale, ca parte a dreptului la viaţă privată, drept reglementat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Este de observat faptul că prima instanţă a analizat susţinerea aflată în discuţie şi a menţionat că analiza faptei reţinute în sarcina recurentului a avizat şi dreptul său la libertatea de exprimare, în contextul în care hotărârea emisă de intimat indică principiile ce se degajă din dispoziţiile art. 10 CEDO şi concluzionează în sensul că limitele libertăţii de exprimare nu au fost depăşite.

Instanţa de control judiciar apreciază că, în realitate, recurentul îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond în legătură cu aceste motive de nelegalitate ale Hotărârii nr. 106/2021, ceea ce nu se subsumează acestui motiv de casare.

În consecinţă, în raport de toate considerentele anterioare expuse, instanţa de control judiciar apreciază că este nefondat motivul de recurs analizat.

6.3. Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că judecătorul fondului a prezentat în mod corect cadrul normativ aplicabil pe subiectul analizat motiv pentru care nu se va mai proceda la reluarea prezentării acestuia în decizia de faţă.

6.3.1. Critica referitoare la nelegalitatea sentinţei pentru greşita aplicare a prevederilor art. 30 alin. (1) şi alin. (6) din Constituţia României, republicată, raportate la cele ale art. 2 alin. (1) şi ale art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi la cele ale art. 8-10 din CEDO

Instanţa de control judiciar apreciază că argumentaţia prezentată de recurent în cadrul acestei critici de nelegalitate a hotărârii judecătoreşti contestate se raportează în mod greşit la prima teză a dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000 care se referă la "orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională". În realitate, afirmaţiile recurentului sancţionate prin Hotărârea nr. 106 din 27.01.2021 se încadrează în ultima teză a articolului analizat care sancţionează "comportamentul care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată (…)."

Desigur, aşa cum se arată şi de către intimat în concluziile scrise formulate în cauză, dreptul încălcat care se impune a fi analizat nu este cel la care face referire recurentul, respectiv "dreptul la libertatea religioasă" (înţeles în sensul legii ca "libertate de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea"), ci dreptul la demnitate şi imagine al intimatului-intervenient, respectiv al terţilor, în legătură cu apartenenţa şi convingerile religioase creştine.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţia României, republicată, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.

Conform alin. (6) al aceluiaşi articol, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

Desigur, aşa cum se susţine de intimatul CNCD, exercitarea libertăţii de exprimare, din perspectiva alin. (1) al art. 30 din Constituţie nu trebuie să se plaseze în antiteză cu dispoziţiile constituţionale ale alin. (2) din acelaşi articol, care statuează expressis verbis că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

Este de observat faptul că art. 10 alin. (2) din CEDO stipulează în mod expres că exercitarea libertăţii de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi, putând fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru protecţia moralei sau a reputaţiei altora.

Astfel, se conturează ideea că dreptul la libertatea de exprimare nu este un drept absolut şi că exercitarea lui trebuie realizată în anumite condiţii stabilite în considerarea şi pentru protejarea demnităţii, vieţii particulare şi imaginii persoanei.

Înalta Curte apreciază că o chestiune esenţială în cadrul subiectului analizat este aceea a moderaţiei în exercitarea libertăţii de exprimare pentru a nu leza alte drepturi fundamentale ale omului.

Din această perspectivă, nu se poate primi argumentaţia recurentului în sensul că prin producerea şi publicarea postării analizate nu a vătămat dreptul la demnitate al persoanelor vizat de articol.

Altfel spus, afirmaţiile făcute în cadrul articolului sancţionat au un potenţial ofensator la adresa apartenenţilor la religia creştină, cu atât mai mult dacă avem în vedere şi momentul la care ele au fost făcute în spaţiul public, respectiv în ziua de Crăciun din anul 2019.

Este evident faptul că recurentul nu şi-a exercitat cu bună credinţă dreptul la libera exprimare şi informare, respectiv prin furnizarea în spaţiul public a unor informaţii certe sau verosimile, cu respectarea deontologiei jurnalistice.

Instanţa de control judiciar reţine că jurisprudenţa CEDO invocată de recurent nu prezintă relevanţă juridică din perspectiva subiectului analizat, deoarece ea face referire la situaţii concrete în care instanţa europeană a sancţionat comportamentul ilegitim de cenzurare a libertăţii de exprimare al cărui scop era acela al transmiterii unor idei sau informaţii de interes public.

În realitate, Înalta Curte consideră că trebuie avute în vedere interpretările realizate de instanţa de la Strasbourg în alte cauze, cum ar fi: cauza Feret v. Belgium (no. 15615/07) din 16.07.2009; cauza Chamber of Judgment din 16.07.2009. În aceste cauze, s-a arătat că este important ca persoanele care se exprimă în spaţiul public să nu facă comentarii care se pot răspândi şi care pot conduce la creşterea intoleranţei.

Înalta Curte apreciază că motivaţia prezentată în cadrul sentinţei pe aspectul respectării ingerinţei în libertatea de exprimare a recurentului, a condiţiilor impuse în jurisprudenţa CEDO justifică pe deplin soluţia pronunţată asupra acestui motiv de nelegalitate al hotărârii contestate. Prin urmare, instanţa de control judiciar îşi însuşeşte în totalitate această argumentaţie.

În consecinţă, pentru toate argumentele mai sus prezentate, instanţa de control judiciar apreciază că este nefondată critica de nelegalitate analizată.

6.3.2. Critica referitoare la nelegalitatea sentinţei pentru greşita individualizare a sancţiunii contravenţionale

Aşa cum s-a precizat anterior, recurentul a fost sancţionat cu amendă contravenţională în sumă de 5.000 RON, în raport de prevederile art. 2 alin. (11) şi art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 8 din O.G. nr. 2/2001 privire la regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte apreciază că este fondată critica recurentului referitoare la greşita individualizare a sancţiunii aplicate prin hotărârea contestată în cauză.

Conform prevederilor art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, contravenţia prevăzută la art. 2 alin. (11) din ordonanţă se sancţionează cu amendă de la 2.000 RON la 100.000 RON, dacă discriminarea vizează un grup de persoane sau o comunitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, sancţiunea contravenţională se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

În raport de conduita recurentului care ulterior postării analizate a revenit cu o nouă postare în spaţiul public prin care şi-a cerut scuze, Înalta Curte apreciază că se impune reindividualizarea sancţiunii amenzii contravenţionale aplicate pe care o stabileşte la suma de 3.000 RON.

6.3.3. În consecinţă, pentru toate argumentele mai sus prezentate, instanţa de control judiciar apreciază că este fondat motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, va admite în parte acţiunea, va anula în parte Hotărârea nr. 106 din 27.01.2021, în ceea ce priveşte cuantumul amenzii contravenţionale aplicate pe care o stabileşte la suma de 3.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 32/2023 pronunţate la 24 martie 2023 de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi intervenientul-forţat B..

Anulează în parte Hotărârea nr. 106/27 ianuarie 2021, în ceea ce priveşte cuantumul amenzii contravenţionale aplicate pe care o stabileşte la suma de 3.000 RON.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 13 martie 2024.