Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1416/2024 AI generated

Conflict between administrative wage orders and judicially recognized sector reference values: applicability of statute of limitations to post-expiration debt acknowledgments and subsequent salary caps.

Case Number Decizia nr. 1416/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice (ÎCCJ) partially admitted the appeal, partially quashed the appellate decision, and remanded the case for retrial, while maintaining the remainder of the lower court’s ruling. The dispute concerned seven pensioned prosecutors challenging administrative orders issued by the Chief Prosecutor of the High Court Prosecution Office (PÎCCJ) that capped their settlement allowances and limited the retroactive payment of salary differences resulting from the application of a sector reference value (VRS) of 605.225 RON to only the three years preceding the order’s issuance, effectively applying a three-year statute of limitations. While the Court rejected arguments regarding the violation of res judicata and the insufficiency of reasoning, it found that the first-instance court failed to address the impact of a subsequent administrative order (No. 551/2023) and relevant high court decisions (No. 80/2023, No. 3/2024, No. 4/2024) on the validity of the income caps under Article 38(6) of Framework Law No. 153/2017. Legally, the Court affirmed that a debtor’s written acknowledgment of a debt after the limitation period has expired does not constitute an express or implied waiver of the statute of limitations under Articles 2506–2511 of the Civil Code, meaning the original three-year limit under Article 2517 of the Civil Code and Article 171 of the Labor Code remained applicable to pre-acknowledgment claims, but the remand is necessary to assess the current legal status of the salary caps in light of newer normative acts and jurisprudence.

Legislator headnote

AI generated

art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2517 din C. civ, art. 2500 alin. (2) din C. civ; Conflict between administrative wage orders and judicially recognized sector reference values: applicability of statute of limitations to post-expiration debt acknowledgments and subsequent salary caps: The dispute concerned seven pensioned prosecutors challenging administrative orders issued by the Chief Prosecutor of the High Court Prosecution Office (PÎCCJ) that capped their settlement allowances and limited the retroactive payment of salary differences resulting from the application of a sector reference value (VRS) of 605.225 RON to only the three years preceding the order’s issuance, effectively applying a three-year statute of limitations. While the Court rejected arguments regarding the violation of res judicata and the insufficiency of reasoning, it found that the first-instance court failed to address the impact of a subsequent administrative order (No. 551/2023) and relevant high court decisions (No. 80/2023, No. 3/2024, No. 4/2024) on the validity of the income caps under Article 38(6) of Framework Law No. 153/2017. Legally, the Court affirmed that a debtor’s written acknowledgment of a debt after the limitation period has expired does not constitute an express or implied waiver of the statute of limitations under Articles 2506–2511 of the Civil Code, meaning the original three-year limit under Article 2517 of the Civil Code and Article 171 of the Labor Code remained applicable to pre-acknowledgment claims, but the remand is necessary to assess the current legal status of the salary caps in light of newer normative acts and jurisprudence.

Keywords

AI generated
res judicata limitation periods waiver of wage claims settlement of dispute debt payment relevant salary

Cited Legislation

AI generated
art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014
55/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că în cadrul Familiei ocupaţionale "Justiţie" există hotărâri judecătoreşti definitive care au recunoscut dreptul magistraţilor la o indemnizaţie calculată pe baza unei VRS de 605,225 RON şi, prin urmare, în aplicarea art. 1 alin.
art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015
83/2014 şi a art. 31 alin.
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea atacată este nemotivată.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte prescripţia.
art. 2517 din C. civ
Din cuprinsul adresei de răspuns a PÎCCJ rezultă că este vorba de termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 din C. civ., respectiv de prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune.
art. 2500 alin. (2) din C. civ
Conform art. 2500 alin. (2) din C. civ., prin drept material la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.
art. 2506 din C. civ
Prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate, conform art. 2506 din C. civ.
art. 2512 alin. (1) din C. civ
şi poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, conform art. 2512 alin. (1) din C. civ., astfel că organul de jurisdicţie nu poate aplica prescripţia din oficiu, chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale (art.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 din Legea nr. 554/2004

Cited in the dispositive section as the substantive legal basis for the administrative judicial review leading to the decision.

art. 497 C. proc. civ.

Cited in the dispositive section as the procedural basis for admitting the appeal and remanding the case for retrial.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 12 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.04.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

- anularea în parte a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi a art. 4 şi 6 din actul administrativ, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016, şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat;

- calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţele salariale rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi pentru viitor;

- actualizarea sumelor menţionate mai sus cu indicele de inflaţie la care să fie adăugată dobânda legală penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor diferenţe salariale;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1738 din 14 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată;

A calificat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune drept apărare de fond;

A respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1738 din 14 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F. şi G., în calitate de pensionari cu grad profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei:

1. Anularea în parte a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi, urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi a art. 4 şi 6 din actul atacat, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat;

2. Calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţele salariale rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi pentru viitor;

3. Actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie la care să fie adăugată dobânda legală penalizatoare pentru plata cu întârziere a diferenţelor salariale;

4. Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că există hotărâri contrare pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în cauze similare, cum ar fi dosarele nr. x/2022, nr. y/2022, nr. z/2022 şi nr. w/2022.

Critică faptul că instanţa de fond a reţinut că este incidentă prescripţia, atât în ceea ce priveşte calcularea, cât şi plata drepturilor salariale, în condiţiile în care prin hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/2022 şi y/2022, drepturile salariale solicitate au fost acordate începând cu data de 01.08.2016.

În ceea ce priveşte înlăturarea plafonării, arată că instanţa de fond a respins cererea reclamanţilor, în vreme ce în dosarele nr. x/2022 şi y/2022 s-a dispus înlăturarea plafonării reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, aceeaşi fiind situaţia şi în dosarul nr. x/2022.

Sub un prim aspect, arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, coroborat cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, conform căruia ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre, precum şi caracterul provizoriu al autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care prin încălcarea autorităţii de lucru judecat ca motiv de recurs, legiuitorul nu distinge după cum se referă la efectul negativ sau pozitiv sau la caracterul provizoriu ori definitiv.

Susţine că în cauză, soluţia instanţei de fond contrazice statuările hotărârilor anterior menţionate cu privire la salarizare, având în vedere acordarea valorii de referinţă sectorială de 605.225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, pentru viitor, cu înlăturarea plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) din Leqea-cadru nr. 153/2017 şi, implicit, cu privire la anularea în parte a Ordinelor PÎCCJ relevante în cauză, întrucât legea trebuie să aibă acelaşi înţeles şi să producă aceleaşi efecte indiferent de instanţa care o aplică.

În acest sens, invocă primatului dreptului UE şi jurisprudenţa acesteia, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a ÎCCJ şi a CEDO.

Invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat (efectul pozitiv) în raport de Decizia nr. 55/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Arată că în hotărârea recurată s-a reţinut că reclamanţii din respectivul dosar nu au invocat hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauzele proprii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la un cuantum al veniturilor salariate în funcţie de o VRS de 605,225 RON, fără limitarea la cele stabilite pentru anul 2022, caz în care ar fi incident principiul autorităţii de lucru judecat, iar în ceea ce priveşte perioada pentru care s-au dispus recalculările, a reţinut că reclamanţii se află într-o situaţie diferită faţă de ceilalţi magistraţi, care au ieşit din pasivitate prin formularea de acţiuni civile şi au obţinut recunoaşterea drepturilor salariate de la o dată anterioară celei de 07.12.2018, astfel că nu se poate considera că tratamentul este discriminatoriu.

Or, în considerentele Deciziei nr. 55/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că hotărârile cu privire la recunoaşterea dreptului la un cuantum al veniturilor salariale în funcţie de o VRS de 605,225 RON sau cu privire la recunoaşterea drepturilor salariale de la o dată anterioară celei de 07.12.2018, au aplicabilitate generală.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin aceeaşi decizie că:

"80. Aşadar, examinând sesizarea în limitele ei, Înalta Curte subliniază că şi în sistemul reglementat de Legea-cadru nr. 284/2010, în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale diferenţierea veniturilor se realizează prin utilizarea coeficienţilor de multiplicare, însă nu prin modificarea valorii de referinţă sectorială, care trebuie să fie unică pentru întregul sector.

81. Prin urmare, în măsura în care în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale este stabilit un anumit nivel al valorii de referinţă sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaţionale, iar diferenţierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienţi de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcţia ocupată şi cu celelalte criterii indicate de legiuitor."

Precizează că în cuprinsul aceleiaşi Decizii nr. 55/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că în cadrul Familiei ocupaţionale "Justiţie" există hotărâri judecătoreşti definitive care au recunoscut dreptul magistraţilor la o indemnizaţie calculată pe baza unei VRS de 605,225 RON şi, prin urmare, în aplicarea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 şi a art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, indemnizaţiile de încadrare ale tuturor celorlalţi magistraţi trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, deoarece hotărârile judecătoreşti au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală, fiind pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive, care au recunoscut acest drept, pentru că hotărârile pronunţate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală. (paragrafele 82 şi 83).

În acelaşi sens, şi în ultimul paragraf al Deciziei nr. 55/2021 (par. 87), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat în sensul că nivelul VRS de 605,225 RON şi acordarea unor diferenţe salariale au fost deja recunoscute unor magistraţi, astfel încât indemnizaţiile de încadrare ale celorlalţi magistraţi trebuie egalizate la nivelul maxim aflat în plată.

Astfel, arată că: nivelul VRS trebuie să fie constant şi unic la nivelul întregii Familii ocupaţionale "Justiţie"; că prin hotărâri judecătoreşti definitive a fost deja recunoscută unor magistraţi o VRS de 605,225 RON şi acordarea unor diferente salariale pe baza acestei VRS; că aceste hotărâri judecătoreşti au o aplicabilitate generală şi că indemnizaţiile de încadrare ale tuturor celorlalţi magistraţi trebuie egalizate la nivelul maxim aflat în plată, care este cel stabilit prin raportare la VRS majorată de 605,225 RON, deja recunoscută prin hotărâri judecătoreşti şi prin acte administrative ale ordonatorilor de credite, cărora le este opozabilă, începând cu data de 01.08.2016, pentru întregul personal din cadrul Familiei ocupaţionale "Justiţie".

Consideră că cele statuate de prima instanţă de judecată în consideretele prezentei cauze contrazic statuările regăsite în considerentele Deciziei nr. 55/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, consideră că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat şi cu privire la considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea atacată este nemotivată.

Astfel, arată că aspecte menţionate în acţiune au fost ignorate de către instanţa de judecată; că nu s-a motivat de ce hotărârile judecătoreşti prin care a fost recunoscută unor magistraţi o VRS de 605,225 RON şi acordarea unor diferente salariale pe baza acestei VRS, nu ar avea aplicabilitate generală, instanţa apreciind că aceştia ar fi trebuit să aibă hotărâri judecătoreşti proprii; că prima instanţă a ignorat faptul că au invocat pct. 26 din considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016, care prevăd că majorarea indemnizaţiei de încadrare cu 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală; că instanţa nu a arătat în considerente motivele pentru care a înlăturat susţinerile lor.

Susţine că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, reţinând că nu se poate considera că tratamentul este discriminatoriu, întrucât reclamanţii nu au invocat hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauzele proprii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la un cuantum al veniturilor salariale în funcţie de VRS 605,225 fără limitarea la cele stabilite pentru anul 2022, caz în care ar fi incident principiul autorităţii de lucru judecat, care corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, iar pe de altă parte a reţinut că, în ceea ce priveşte perioada pentru care s-au dispus recalculările, reclamanţii se află într-o situaţie diferită faţă de ceilalţi magistraţi, care au ieşit din pasivitate prin formularea de acţiuni civile şi au obţinut recunoaşterea drepturilor salariale de la o dată anterioară celei de 07.12.2018.

Totodată, instanţa a reţinut şi art. 27 din considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice, afectează art. 124 şi art. 126 din Constituţie.

Astfel, Decizia nr. 794/2016 exclude ca între magistraţii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică să existe o diferenţă de salarizare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte prescripţia.

Astfel, prin art. 4 şi 6 din Ordinul nr. 2295 din 07.12.2021 al Procurorului general al PÎCCJ s-a stabilit ca plata diferenţelor salariale să se efectueze după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului general de prescripţie. Din cuprinsul adresei de răspuns a PÎCCJ rezultă că este vorba de termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 din C. civ., respectiv de prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune.

Conform art. 2500 alin. (2) din C. civ., prin drept material la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.

Prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate, conform art. 2506 din C. civ. şi poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, conform art. 2512 alin. (1) din C. civ., astfel că organul de jurisdicţie nu poate aplica prescripţia din oficiu, chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale (art. 2512 alin. (2) şi (3) din C. civ.).

Regula generală este aceea că prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui (art. 2523 din C. civ.).

Susţine că intimatul a aplicat în mod nelegal această instituţie prin Ordinul nr. 2295/2021.

Astfel, prescripţia dreptului material la acţiune putea fi opusă de către Ministerul Public - PÎCCJ doar în cadrul proceselor civile în care au fost pronunţate sentinţele prin care s-a stabilit acordarea unei VRS de 605,225 RON, însă fiind vorba despre hotărâri definitive prin care sunt stabilite majorări salariale, conform jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale şi a ÎCCJ, acestea au aplicabilitate generală, iar procurorul general al PÎCCJ avea obligaţia, stabilită prin Constituţie, prin legislaţia şi jurisprudenţă, de a stabili la nivel maxim salariul de bază/indemnizaţia de încadrare a personalului, precum şi de a plăti diferenţele salariale conform dispozitivului acestor hotărâri judecătoreşti, respectiv începând cu data de 01.08.2016.

Or, stabilirea drepturilor salariale şi plata diferenţelor salariale prin egalizarea la nivel maxim a salariilor, conform hotărârilor judecătoreşti definitive, reprezintă o obligaţie legală a ordonatorului de credite, izvorâtă din legislaţia privind salarizarea şi din jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale şi a ÎCCJ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în par. 78 al Deciziei nr. 36/2018 a reţinut că prin aplicarea termenului general de prescripţie începând de la momentul emiterii actului de salarizare, momentul de la care va fi efectuată plata diferenţelor salariale este lăsat la latitudinea ordonatorului respectiv de credite (condiţie pur potestativă).

Cât îi priveşte pe procurorii din cadrul Ministerului Public, ordonatorul de credite - procurorul general al PÎCCJ - este cel care a stabilit, în mod unilateral, care este data de la care vor fi plătite diferenţele salariate rezultate din majorarea VRS, ceea ce conduce la existenţa unor diferenţe salariate, care încalcă prevederile constituţionale, dispoziţiile legale şi jurisprudenţa în materie, precum şi dispozitivul hotărârilor judecătoreşti cu aplicabilitate generală, dar, aşa cum arată Curtea Constituţională în par. 30 al Deciziei nr. 794/2016, "anulează voinţa legiuitorului si raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în Preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportate la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente".

Cu privire la data de la care începe prescripţia, arată că aceasta începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Astfel, legea civilă stabileşte două momente alternative privind începerea curgerii prescripţiei extinctive: momentul subiectiv, reprezentat de data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut efectiv naşterea dreptului la acţiune, iar, pe de altă parte, data la care titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască, în mod efectiv, naşterea dreptului său la acţiune.

Susţin că prezenta cerere de chemare în judecată nu se întemeiază pe prevederile art. III din O.U.G. nr. 20/2016, ci pe dispoziţiile legale şi pe jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a ÎCCJ privind egalizarea la nivel maxim, la nivelul Familiei ocupaţionale "Justiţie" a indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor.

Prin urmare, arată că nu puteau solicita drepturile salariale retroactive decât de la momentul la care au luat cunoştinţă de faptul că unii dintre magistraţi sunt deja salarizaţi pe baza unei VRS majorate, în sumă de 605,225 RON. Or, acest moment, în mod obiectiv, nu putea fi decât acela în care au fost pronunţate primele hotărâri judecătoreşti definitive prin care VRS a fost majorată, în mod retroactiv, la 605,225 RON. Practic, acesta este momentul de la care a devenit efectivă obligaţia de egaliza salariile la nivelul maxim stabilit prin hotărârile judecătoreşti.

Precizează că împrejurarea că aceste drepturi salariale au fost stabilite în mod retroactiv nu are relevanţă asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de acţiune, care nu poate fi decât cel în care magistraţii au cunoscut naşterea dreptului la acţiunea pentru egalizarea salariilor conform hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în această materie.

Având în vedere faptul că prima asemenea hotărâre definitivă a fost pronunţată la data de 19.05.2020, susţin că nu puteau formula acţiuni în justiţie înaintea acestei date, iar pe de altă parte, acţiunea în justiţie care are ca obiect egalizarea la nivel maxim a salariilor, acoperă întreaga perioadă vizată de dispozitivul acestor hotărâri, deoarece hotărârile vizează acte normative care au aplicabilitate generală, iar obligaţia de egalizare a salariilor la cel mai înalt nivel vizează nu numai drepturile salariale viitoare, ci şi pe cele trecute.

O asemenea interpretare reiese din considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale şi ale deciziilor ÎCCJ, inclusiv din Decizia nr. 55/2021, care stabileşte că nivelul VRS trebuie să fie constant şi unic pentru întreaga Familie ocupaţională.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi invocă recunoaşterea expresă a renunţării la invocarea prescripţiei extinctive făcută prin art. 1 al Ordinului nr. 2295/2021 al Procurorului General al PÎCCJ, prin care se arată că "începând cu data de 01 august 2016, procurorii [...] se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială 605,225 RON", ceea ce echivalează cu recunoaşterea voluntară a dreptului, care este cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, ceea ce înseamnă că pârâtul prin emiterea ordinului de salarizare a renunţat la invocarea prescripţiei, deci nu o mai poate opune.

Conform art. 4 şi 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, plata efectivă a diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se va face abia începând cu data de 07.12.2018 (3 ani anteriori emiterii ordinului), în condiţiile în care prin art. 1 al aceluiaşi ordin de salarizare se recunoaşte, ca atare, acordarea acestui beneficiu începând cu data de 01.08.2016.

Conform doctrinei, în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului de către debitor, se distinge în funcţie de momentul în care intervine: în cazul în care recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează întreruperea termenului (art. 2537 pct. 1 din C. proc. civ.), începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii, iar dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă în fapt o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi urm. din C. civ.. În plus, trebuie ca recunoaşterea dreptului să respecte, şi în acest caz, dispoziţiile art. 2538 din C. civ. şi să fie făcută prin act scris.

În cauză, recunoaşterea realizată de PÎCCJ prin Ordinul nr. 2295/07.12.2021 a fost făcută după împlinirea termenului de prescripţie (01.08.2016 - 01.08.2019), ceea ce semnifică că aceasta reprezintă, în fapt, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2507 din C. civ. privind "Renunţarea la prescripţie", care prevede că se poate renunţa la prescripţia împlinită; recunoaşterea este expresă, fiind făcută în condiţiile art. 2508 alin. (1) din C. civ. şi este făcută printr-un act scris, conform art. 2506 alin. (4) din C. civ.

Consideră că nu se poate reţine că ar fi vorba de o recunoaştere "condiţionate", această susţinere neavând corespondent în doctrină sau jurisprudenţă şi nici în cuprinsul ordinului atacat.

Potrivit efectului extinctiv al renunţării, existenţa unei renunţări valabile la prescripţie va avea ca efect pierderea facultăţii legale a debitorului de a mai invoca prescripţia extinctivă, în raport de termenul de prescripţie scurs, iar în toate cazurile, după renunţarea la prescripţie, va începe sa curgă un nou termen de prescripţie de acelaşi fel.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârâtMinisterul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat note scrise, prin care solicită respingerera recursului ca nefondat, arătând că a dispus dalarizarea anumitor categorii de personal din cadrul Ministerului Public prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, având în vedere jurisprudenţa unitară în materie a instanţelor judecătoreşti, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 796/2016.

Arată că prin Oedinul nr. 2295/2021 a intervenit o recunoaştere condiţionată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele şi cu observarea termenului general de prescripţie extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 5 mai 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 4 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind ulterior amânată succesiv până la termenul din 28 februarie 2024.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

- anularea în parte a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a art. 2, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi a art. 4 şi 6 din actul administrativ, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016, şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat;

- calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţele salariale rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi pentru viitor;

- actualizarea sumelor menţionate mai sus cu indicele de inflaţie la care să fie adăugată dobânda legală penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor diferenţe salariale;

Prin sentinţa de fond, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată; a calificat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune drept apărare de fond; a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 1738 din 14 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F. şi G., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl consideră a fi nefondat.

Subsumat acestui text de lege, recurenta-reclamantă a invocat caracterul succint ori chiar lipsa motivării cu privire la o serie de apărări ale părţii reclamante, susţineri care, la verificarea conţinutului sentinţei recurate, nu se confirmă.

Înalta Curte constată că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părţi, precum şi elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererea cu soluţionarea căreia a fost învestit neîntemeiată, nefiind identificate nici considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate nu corespund poziţiei procesuale exprimate de reclamanţi nu reprezintă o necercetare a cauzei, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinţei reiese că au fost avute în vedere susţinerile părţilor, raportat la probatoriil administrat în cauză.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă.

În realitate, nemulţumirile recurenţilor-reclamanţi privesc modalitatea de soluţionare a cererii de chemare în judecată, care a fost respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

Astfel, cu privire la această critică, instanţa de fond a reţinut în mod corect că în cauză, reclamanţii nu au invocat hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauzele proprii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la un cuantum al veniturilor salariale în funcţie de VRS 605,225 fără limitarea la cele stabilite pentru anul 2022 de Legea-cadru nr. 153/2017, caz în care ar fi fost incident principiul autorităţii de lucru judecat, care corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială.

Prin urmare, în lipsa unor hotărâri judecătoreşti proprii prin care să li se fi recunoscut drepturile pretinse prin acţiunea de faţă, nu se poate reţine încălcarea prin hotărârea recurată a autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care potrivit art. 431 C. proc. civ., una dintre condiţiile autorităţii de lucru judecat o reprezintă identitatea de părţi.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat în raport de Decizia nr. 55/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Înalta Curte constată că, fiind vorba de o hotărâre pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura de unificare a practicii, respectiv în dezlegarea unor chestiuni de drept, aceasta nu poate avea drept consecinţă reţinerea autorităţii de lucru judecat, întrucât potrivit art. 430 C. proc. civ., doar hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Prin urmare, acest motiv de casare nu este fondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat din perspectiva criticilor formulate cu privire la termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani.

Cum în cauză, recurenţii-reclamanţi nu deţin hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut drepturile pretinse prin prezenta acţiune, aceste drepturi le sunt aplicabile conform dispoziţiilor art. 4 din Ordinul nr. 2295 din 07.12.2021, potrivit cărora:

"În cazul personalului menţionat la art. 1, căruia valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe care administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentului ordin".

Este adevărat că în preambulul ordinului atacat se face referire la o serie de hotărâri judecătoreşti prin care s-a recunoscut unei părţi a personalului din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" dreptul de a li se aplica, la calcularea salariului, o valoare de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON, însă această referire constituie în fapt o veritabilă notă de fundamentare a ordinului atacat, fără a se putea susţine cu suficient temei că aceasta ar conduce la recunoaşterea acestui drept şi pentru persoanele persoanele din cadrul sustemului de Justiţie care nu deţin asemenea hotărâri.

Înalta Curte, pe lângă considerentele primei instanţe, referitoare la prescripţie, constată că prezintă relevanţă dispoziţiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004 şi a prevederilor art. 2506 şi urm. şi art. 2538 C. civ., norme legale care privesc momentul de la care emitentul ordinului contestat recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, precum şi cu privire la efectele acestei recunoaşteri asupra cursului prescripţiei.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, potrivit art. 171 Codul muncii, care guvernează raporturile juridice dintre recurenţii-reclamanţi şi pârât:

"(1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

(2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului. (...)"

Textul indicat face referire la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului a drepturilor salariale pretinse, întreruperea termenului putând avea loc exclusiv în cursul prescripţiei, fără a reglementa situaţia în care "recunoaşterea dreptului" intervine după împlinirea prescripţiei, situaţie în care în mod evident nu se mai poate vorbi despre o întrerupere a cursului prescripţiei.

Or, în cauză, recurenţii-reclamanţi susţin că debitorul obligaţiei a recunoscut expres dreptul la recalcularea salariilor prin raportare la o VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, în baza unui act administrativ emis la 07.12.2021 (Ordinul nr. 2295), şi că din acest moment, al emiterii ordinului, ar începe să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani.

În lipsa unei norme speciale referitoare la recunoaşterea dreptului după împlinirea termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că devin aplicabile prevederile normei generale, respectiv dispoziţiile art. 2506 şi urm C. civ.

Potrivit art. 2506 C. civ., privind efectele prescripţiei împlinite:

"(1) Prescripţia nu operează de plin drept.

(2) După împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei.

(3) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

(4) Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.(...)"

Textul face trimitere la aplicarea regulilor de la renunţarea la prescripţie, guvernate de dispoziţiile art. 2507-2511 C. civ.

Conform art. 2507 C. civ.:

"Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită"

Modul în care se poate renunţa la prescripţie este reglementat de art. 2508 C. civ., text potrivit căruia această renunţare poate fi expresă sau tacită, iar renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, putând "rezulta numai din manifestări neechivoce".

În ceea ce priveşte efectele renunţării la prescripţie, se constată că, potrivit art. 2510 C. civ., o astfel de renunţare conduce la curgerea unei noi prescripţii, de acelaşi fel.

Referitor la recunoaşterea dreptului, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2538 C. civ.:

"(1)Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.

(2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.

(3) Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.(...)"

Din interpretarea sistematică a textelor de lege, se observă că legiuitorul nu pune semn de egalitate între cele două manifestări de voinţă ale părţilor, recunoaşterea dreptului şi renunţarea la prescripţie.

În acest sens, prin raportare la dispoziţiile art. 2506 C. civ., recunoaşterea dreptului prin act scris după împlinirea termenului de prescripţie, indiferent dacă este vorba despre o recunoaştere expresă sau tacită, va fi întotdeauna urmată de aplicarea regulilor referitoare la renunţarea la prescripţie pentru a putea produce efecte asupra prescripţiei, o recunoaştere expresă a dreptului de către debitor nefiind echivalentă unei renunţări la prescripţie (exprese sau tacite).

Altfel spus, ipoteza unei recunoaşteri exprese a dreptului, prin act scris, după împlinirea cursului prescripţiei, nu conduce în mod necesar la concluzia unei renunţări exprese sau tacite la prescripţia împlinită, cu excepţia situaţiei în care recunoaşterea expresă a dreptului este însoţită de renunţarea expresă la prescripţia împlinită sau de acte neechivoce din partea debitorului ce conturează concluzia unei renunţări tacite la prescripţie.

În lipsa unei renunţări exprese sau tacite la prescripţia împlinită, simpla recunoaştere a dreptului va produce efecte doar cu privire la acele obligaţii scadente în interiorul termenului de prescripţie, în cazul prestaţiilor succesive fiind vorba despre obligaţii scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaştere a dreptului.

Aplicând acest raţionament cauzei de faţă, Înalta Curte constată că, prin art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, intimatul-pârât a recunoscut, după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani în care recurenţii-reclamanţi ar fi putut pretinde recalcularea indemnizaţiilor, faptul că aceştia ar fi trebuit să beneficieze de aplicarea unei valori de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON.

Însă, o astfel de recunoaştere nu reprezintă renunţare expresă la prescripţia împlinită, în conţinutul actului administrativ contestat neexistând o astfel de manifestare de voinţă a emitentului.

Dispoziţiile art. 4 din ordin, articol a cărui anulare a fost solicitată de către recurenţii-reclamanţi, reprezintă o precizare din partea emitentului cu privire la "limitele" manifestării sale de voinţă, în sensul în care acesta acceptă şi dispune executarea voluntară a obligaţiilor scadente începând cu 3 ani anteriori emiterii actului.

Totodată, recunoaşterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripţiei, nu reprezintă nici renunţare tacită la prescripţia împlinită, deoarece o astfel de renunţare ar trebui să fie neechivocă.

Însă, din analiza întregului conţinut al actului contestat, rezultă că, dimpotrivă, intenţia emitentului a fost expresă în sensul de a nu renunţa la prescripţia împlinită, ci de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaştere.

Aşadar, deşi este incontestabil faptul că la art. 1 al ordinului atacat emitentul acestuia a recunoscut că "salarizarea" recurenţilor-reclamanţi trebuia realizată prin raportare la VRS de 605,225 RON, o astfel de recunoaştere nu este de natură a reprezenta renunţare la prescripţia împlinită, care să dea posibilitatea creditorilor să solicite executarea obligaţiilor prescrise.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte constată că este fondat.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte aplicabilitatea în speţă a plafonării veniturilor, se impune a se reţine că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 551 din 12.04.2023, prin care s-a stabilit că începând cu data de 7 decembrie 2018, procurorii din cadrul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătoriile din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, conform anexei.

De asemenea, prin acelaşi Ordin s-a constatat că, întrucât dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON exista în patrimoniul personalului din iunie 2017, în conformitate cu cele stabilite prin hotărârile judecătoreşti avute în vedere, acesta se impune a fi menţinut în continuare, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, în vederea dezlegării corecte a aplicabilităţii sau nu a plafonării, în raport cu pretenţiile concete invocate de către recurenţii-reclamanţi, trebuie avut în vedere noul ordin emis de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Ordinul nr. 551 din 12.04.2023, şi, în măsura în care acesta vizează drepturi solicitate de către reclamanţi prin acţiunea din prezentul dosar, să aprecieze dacă şi în ce măsuri drepturile solicitate au rămas fără obiect.

În aceste condiţii, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Astfel, Înalta Curte constată că este necesar ca instanţa de fond să analizeze relevanţa Ordinului nr. 551 din 12.04.2023 emis de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză, din perspectiva aplicării plafonului instituit prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu luarea în considerare a hotărârilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, Decizia nr. 3 din 29.01.2024 şi Decizia nr. 4 din 29.01.2024, date în această materie.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F. şi G. împotriva sentinţei nr. 1738 din 14 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza pentru rejudecarea fondului acţiunii.

De asemenea, va menţine în rest dispoziţiile sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F. şi G. împotriva sentinţei nr. 1738 din 14 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza pentru rejudecarea fondului acţiunii.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.