Subrogated insurer's claim against insolvency guarantee fund barred by substantive 90-day forclusion deadline

Şedinţa publică din data de 08 martie 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 7 februarie 2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. (în continuare "A.") a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor (în continuare "FGA"), anularea Deciziei nr. 44.153/03.01.2022 ca fiind nelegală şi netemeinică, obligarea intimatului la plata sumei de 5.169 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, precum şi obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1141 de la data de 26 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea exercitată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, având ca obiect contestaţie împotriva Deciziei nr. 44153/03.01.2022 emisă de pârât.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 1141 de la data de 26 iunie 2022 a formulat recurs reclamanta A. S.A. solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinţei cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În esenţă, în motivare, a arătat că cererea de plată a fost depusă în termenul legal, acest termen fiind prelungit de către pârât.

Din înscrisurile de la dosar depuse de ASF nu rezultă că nu a fost emisă o decizie referitoare la prelungirea termenului de primire, de către FGA, a cererilor de deschidere a dosarelor de daună sau a cererilor de plată în privinţa B..

Dimpotrivă, ASF a recunoscut luarea unei decizii de prelungire a termenului de depunere a cererilor de plată şi existenţa unui act administrativ în sensul de negotium, însă, a susţinut că nu a existat o decizie formală, ci a fost emisă doar o notă a Consiliului FGA. Cu toate acestea, însă, ASF nu a depus nota respectivă pentru a face dovada conţinutului ei, ci a preferat să ataşeze la dosar veritabile note scrise din care conţinutul actului administrativ.

De vreme ce ASF a recunoscut existenţa unei decizii de prelungire a termenului de depunere a cererilor, refuzând să depună acest înscris la dosar, recurenta a arătat că în temeiul art. 295 C. proc. civ. ar trebui să se considere dovedite susţinerile A., în sensul că termenul de depunere a cererilor de plată a fost prelungit până la soluţionarea contestaţiei FGA la tabel, respectiv până în decembrie 2016.

În plus, cele comunicate de ASF nu pot fi primite şi reţinute de instanţă ca fiind legale, întrucât reprezintă o încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, a art. 4 din Constituţia României şi a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, din răspunsul comunicat de ASF ar rezulta că termenul de depunere a cererilor de deschidere a dosarelor de daună a fost prelungit până la data soluţionării definitive a contestaţiei formulate de Fond numai în favoarea creditorilor de asigurare care invocă un drept de creanţă împotriva asigurătorului decurgând dintr-un eveniment asigurat ce a avut loc după deschiderea procedurii, iar nu şi cu privire la creditorii care invocă un drept de creanţă decurgând dintr-un eveniment ce a avut loc înainte de deschiderea procedurii insolvenţei.

Aşadar, ASF susţine că se aplică un regim juridic diferit pentru subiecţii de drept aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, fără însă a fundamenta acest tratament diferit.

Această distincţie nu are sens, mai ales că ASF subliniază faptul că nu s-a luat măsura prelungirii termenului pentru menţinerea, respectiv denunţarea contractelor de asigurare. Cu alte cuvinte, nu se justifică prelungirea duratei de depunere a cererilor pentru evenimentele ce au loc după deschiderea procedurii după împlinirea celor 90 de zile, de vreme ce valabilitatea contractelor de asigurare nu a fost prelungită. Fiind denunţate contractele de asigurare cu asigurătorul falit, este evident că nu mai existau condiţiile pentru formularea unor cereri de plată, astfel că nu s-ar fi justificat prelungirea duratei pentru depunerea cererilor de plată strict pentru această situaţie.

Distincţia pe care o face ASF contrazice dispoziţiile legale. Aşa cum rezultă atât din art. 12, cât şi din art. 14 din Legea nr. 213/2015, ambele cereri pot fi depuse de către "orice persoană care invocă un drept de creanţă împotriva asigurătorului. În acest context, dacă dispoziţiile legale nu disting după cum cererile sunt formulate de anumiţi subiecţi de drept, nici ASF nu putea distinge, atât timp cât nu exista niciun motiv rezonabil şi obiectiv care să justifice o astfel de diferenţiere.

Curtea Constituţională a statuat "în mod constant că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. (...) în consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.

Jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, pe baza art. 14 din Convenţie, a statuat că discriminarea înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, persoane aflate în situaţii relevant similare. O diferenţă de tratament nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă aceasta nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Şerife Yigit împotriva Turciei, paragrafele 68 şi 69)."

Câtă vreme legiuitorului nu i se permite să legifereze diferit pentru situaţii juridice similare (dovadă că în Legea nr. 213/2015 nici nu există vreo distincţie asupra termenului de depunere a cererilor), cu atât mai mult nu se poate admite ca o instituţie să emită o decizie prin care să se aplice un tratament juridic diferit unor subiecţi de drept aflaţi în situaţii similare.

A invocat o încălcare principiului securităţii juridice de autoritate fiind validat un comportament arbitrar şi discreţionar, ceea ce, în mod evident, nu poate fi permis.

Un regim preferenţial nu poate fi admis nici pe calitatea de consumator a persoanelor care urmau a fi protejate prin această măsură. Aceasta deoarece aşa cum s-a stabilit prin decizia 29/02.03.2020 pronunţată de ÎCCJ în completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

"In interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

In interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment."

Astfel, ICCJ a stabilit cu forţă obligatorie că cererile formulate de asigurători în exercitarea dreptului lor de regres au exact acelaşi regim juridic cu cererile formulate de persoanele prejudiciate îndreptăţite la despăgubire. Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea ASF în sensul că această măsură ar viza doar consumatorii aflaţi în anume situaţii.

În aceste condiţii, în mod greşit s-a raportat prima instanţă la termenul limită de 28 iulie 2016, faţă de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, de vreme ce acest termen a fost prelungit pentru toţi cei care formulau cereri de plată în legătură cu societatea de B..

Cu privire la temeinicia pe fond a cererii de plată, a susţinut că A., în calitate de asigurător CASCO a achitat suma solicitată asiguratului său. Totodată, însă, în temeiul art. 2210 C. civ., A. este îndreptăţit să se subroge pentru recuperarea întregii despăgubiri plătite în locul şi dreptul asiguratului său, împotriva celui răspunzător de producerea accidentului.

Or, cum în speţă vinovat de producerea accidentului este o persoană asigurată RCA la C., este evident că A. are această creanţă împotriva B., creanţă pe care faţă de falimentul B., FGA este chemat să o achite.

Extrem de relevante pentru dezlegarea pe fond a cererii de plată sunt cele reţinute de ÎCCJ prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat următoarele:

"In interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

In interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Aşadar, având în vedere cele stabilite prin Decizia nr. 29/2020, rezultă că A. are calitatea de creditor de asigurare care deţine o creanţă de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar FGA este obligat la plata despăgubirii.

A apreciat că se impune casarea sentinţei recurate, şi, rejudecând, se admită acţiunea, aşa cum a fost formulată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR nu a depus întâmpinare însă a înaintat la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate în cauza de faţă aceasta fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate, cu apărările intimatului-pârât şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Reclamanta a învestit instanţa de contencios cu o cerere prin care a solicitat admiterea contestaţiei împotriva deciziei nr. 44153/2022 şi obligarea la achitarea despăgubirii în cuantum de 5169lei.

Prima instanţă a respins cererea reclamantului constatând că decizia Fondului de Garantare a Asiguraţilor prin care cererea de plată a fost respinsă ca tardivă este întemeiată cu motivarea că termenul de 90 de zile se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A..

Împotriva acestei soluţii, a formulat cerere de recurs reclamanta A. S.A., invocând interpretarea şi aplicarea greşită a legii în cauză.

Înalta Curte, învestită cu analiza căii de atac, apreciată ca nefondate criticile formulate de recurentă, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceasta a invocat argumente similare celor expuse în faţa primei instanţe respectiv că în mod greşit prima instanţă a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare, astfel că cererea de plată a fost formulată în termen, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Asupra naturii juridice a termenului de 90 de zile pentru formularea cererii de despăgubire, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se are în vedere că respectivul termen este unul imperativ pentru depunerea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Deşi legiuitorul nu prevede expres o sancţiune procedurală, nu se poate reţine că natura termenului este de simplă recomandare aşa cum tinde a acredita ideea recurenta - reclamantă. Dimpotrivă, în momentul în care legiuitorul prevede un termen pentru depunerea unei cereri la o autoritate publică, nerespectarea acelui termen stinge însăşi posibilitatea petentului de a obţine recunoaşterea dreptului său, fiind astfel decăzut din dreptul la despăgubire.

Scopul Fondului de Garantare a Asiguraţilor poate fi asigurat pe deplin în condiţiile în care persoana interesată respectă termenul de decădere prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fixarea unui termen de decădere vizând, de fapt, reglementarea unei conduite diligente din partea persoanelor interesate în obţinerea despăgubirilor şi asigurarea celerităţii soluţionării unor astfel de cereri.

În concluzie, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, de drept substanţial, întrucât vizează raportul juridic de drept administrativ între petenta A. S.A. şi FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR privind solicitarea/acordarea despăgubirii.

În acest context se are în vedere că, potrivit art. 2545 C. civ., "(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Decăderea este aşadar acea sancţiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părţi, termen cunoscut sub numele de termen "prefix" sau de "forcluziune". Ca urmare a intervenirii decăderii, dreptul subiectiv nu mai poate fi valorificat nici pe cale de acţiune, nici pe cale de excepţie.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 185 din 26 mai 2020 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, după cum urmează:

"14. Criticile autoarei se întemeiază pe două erori generate de lipsa de situare a prevederilor criticate în contextul întregii reglementări prevăzute de Legea nr. 213/2015. Mai întâi, autoarea nu sesizează diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.". Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Or, aşa cum s-a reţinut anterior din analiza scopului art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, împlinirea termenului de 90 de zile pentru solicitarea despăgubirilor conduce la stingerea dreptului la despăgubire.

Prin urmare, raportând textul de lege care reglementează termenul de decădere de 90 de zile, care, aşa cum am stabilit anterior, începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotîrârii de deschidere a procedurii de falimentului B. S.A., respectiv de la data de 28 aprilie 2016 şi se implineşte la data de 28 iulie2016, în mod corect a apreciat pârâtul, soluţie validată şi de prima instanţă, că cererea reclamantei de la data de 26 august 2016 este tardivă.

Dintr-o altă perspectivă, analizând critica recurentei-reclamante privind prelungirea termenului de depunere a cererilor de plată, în mod judicios a reţinut judecătorul fondului că ASF a depus la dosar adresa de la data de 20 februarie 2022 prin care a precizat că nu a emis nicio decizie referitoare la prelungirea termenului de primire de către FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a cererilor de dechidere a dosarelor de daună sau a cererilor de plată în privinţa B. S.A..

Deşi recurenta precizează că a formulat o cerere de despăgubire în termen întemeindu-şi această susţinere pe o serie de documente pe care le interpretează ca fiind emise de ASF în vederea prelungirii temenului formulării cererii de plată, această susţinere este nereală.

Un raport juridic de drept administrativ guvernat de Legea nr. 213/2015, este un raport juridic de drept administrativ substanţial, iar termenul de 90 de zile este un termen de decădere de drept substanţial. Or, legiuitorul nu a reglementat în C. civ. instituţia repunerii în termenul de decădere de drept substanţial, ci numai instituţia repunerii in termenul de decădere în cazul termenelor procedurale, noţiunea de termen procedural fiind una specifică dreptului procesual civil, potrivit art. 180 alin. (1) C. proc. civ.

Regimul juridic al decăderii, ca instituţie de drept civil substanţial, este reglementat la art. 2548 C. civ. şi, aşa cum s-a reţinut şi anterior, regimul juridic al decăderii de drept substanţial este mai strict, legiuitorul neadmiţând suspendarea, întreruperea termenului sau prelungirea cursului acestuia.

Autoritatea publică competentă să constate tardivitatea cererii de despăgubire este Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar în faţa acestei autorităţi reclamanta ar fi trebuit să susţină o eventuală repunere a sa în termen. Astfel, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost sesizat de reclamantă cu o repunere în termen şi în mod corect a pronunţat o decizie privind tardivitatea cererii reclamantei, în mod evident neputându-se reţine în sarcina autorităţii publice un refuz nejustificat de repunere în termen a reclamantei şi, deci, de soluţionare pe fond a cererii reclamantei.

De amintit că în litigiul de faţă, în raport cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 18 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanţa verifică legalitatea actului/deciziei Fondului de Garantare a Asiguraţilor, neputându-se substitui autorităţii publice şi neputând analiza ea însăşi pentru prima dată cereri ale reclamantei depuse omisso medio, direct în faţa sa, în aceste condiţii neputând a se pronunţa nici asupra temeiniciei cererii de despăgubire formulată de recurenta - reclamantă.

Totodată, în ceea ce priveşte critica referitoare la nediscriminarea subiectelor de drept care se află în situaţii similare, Înalta Curte reţine că aceste alegaţii sunt nefondate, în speţa de faţă nefiind identificată o inegalitate de tratament în raport de alţi titulari de drepturi subiective, pentru recurenta -reclamantă, faţă de data producerii evenimentului rutier 10 februarie 2016, coroborat cu data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, termenul de 90 de zile începând să curgă doar mai târziu(ca urmare a intervenirii falimentului asigurătorului).

Astfel, nu se evidenţiază în cauză nicio o diferenţiere prin raportare la alte subiecte de drept care să conducă la ideea unei inechităţi care să o vizeze pe recurenta-reclamantă, din perspectiva aplicării art. 14 din Legea nr. 213/2015.

În fine, în ceea ce priveşte referirile reclamantei la Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, instanţa de recurs constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, nefiind dezlegată chestiunea relativă la natura termenului, iar raportarea la data publicării deciziei nu este relevantă din perspectiva curgerii termenului indicat la art. 14.

Prin urmare, sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1141 din 21 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.