Appeal against salary capping and prescriptive limits in administrative acts dismissed; no waiver of statute of limitations found

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022 la data de 1 martie 2022 (declinată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal), reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. i-au chemat în judecată pe pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, solicitând:

1. revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul;

2. revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 şi art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat;

3. revocarea/modificarea parţială a Deciziei nr. 110/07.12.2021 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul;

4. revocarea/modificarea parţială a Deciziei nr. 110/7.12.2021 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, respectiv a art. 4 şi art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2047 din 4 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiate.

Totodată, a respins cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2047 din 4 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii au formulat recurs, solicitând admiterea recursului ş desfiinţarea hotărârii atacate.

În esenţă, au arătat că prin actele administrative contestate, atât procurorilor, cât şi grefierilor ori personalului conex, li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizaţi în raport cu o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, fiind aplicabile prevederile art. 2537 pct. l coroborat cu art. 2541 C. civ., respectiv art. 2506 alin. (4) C. civ.

Au considerat că nu este doar o simplă referire la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015, după cum a reţinut instanţa de fond şi nici că art. 1, respectiv art. 2 din cele două acte ar trebui interpretate doar prin corelare cu celelalte prevederi în care se menţionează că drepturile vor fi achitate cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii lor. Interpretând în sens contrar, ar însemna că aceste prevederi ar rămâne fără aplicabilitate, fără a mai exista niciun temei pentru care au fost instituite. Au arătat că li se cuveneau şi li se cuvin aceste drepturi începând de la data de 01.08.2016, în baza acelor dispoziţii legale, care de fapt nu au fost aplicate.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au apreciat că este întemeiată şi cererea lor cu privire la înlăturarea din cele două acte administrative a prevederilor privitoare la aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Deşi Curtea Constituţională a respins excepţiile de nelegalitate ale art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în conţinutul deciziilor s-a menţionat că modalitatea de aplicare în concret a Legii cadru nr. 153/2017 excedează controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, aceasta revenind autorităţilor publice abilitate, iar, în caz de litigiu, instanţelor judecătoreşti. Astfel, au considerat că nici intimaţii-pârâţi şi nici instanţa de fond nu au aplicat, respectiv nu au interpretat, în mod corect aceste dispoziţii.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizaţiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu şi în cazul în care, prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătoreşti definitive, sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de faţă - VRS 605,225 RON.

Aproape întreg personalul din justiţie deţine titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referinţă sectorială şi s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins şi cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu aceeaşi consecinţă şi anume de a lăsa fără efect hotărârile judecătoreşti care au recunoscut acordarea dreptului şi în continuare.

În fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în detrimentul deciziilor administrative şi hotărârilor judecătoreşti definitive ce au în vedere o VRS de 605,225 RON, recurenţii-reclamanţii au susţinut că se află în situaţia unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câştigat ce nu poate fi diminuat.

Mai mult decât atât, plafonarea veniturilor este nelegală şi de natură a încălca puterea hotărârilor judecătoreşti/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor băneşti, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă şi judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea lor, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătoreşti existente la momentul de faţă şi care dispun şi pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

Au mai menţionat că reglementările pe baza cărora li s-a recunoscut stabilirea drepturilor salariale în funcţie de VRS de 605,225 RON, sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, fiind vorba despre recunoaşterea unor drepturi preexistente acelei limitări, de care nici legiuitorul nu a putut ţine cont. Oricum, nu este vorba despre creşteri salariale ca urmare a intervenţiei unor alte dispoziţii legale, ci de drepturi recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanţi ca nefondat.

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus la dosar note scrise prin care a invocat excepţia rămânerii fără obiect, în raport de emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 07 martie 2024, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de recurenţii-reclamanţi, constată că recursul este nefondat.

2.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Preliminar analizării argumentelor recurenţilor-reclamanţi, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin notele scrise depuse la dosar, în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023, Înalta Curte apreciază că aceasta nu vizează recursul, ci reprezintă o apărare de fond şi o precizare a situaţiei existente la momentul soluţionării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, 4 şi 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind salarizarea magistraţilor şi a personalului de specialitate juridică asimilat magistraţilor, a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, a specialiştilor din cadrul Ministerului Public, prin care s-au dispus următoarele: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 (art. 2); în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului (art. 4); plata diferenţelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege (art. 6).

S-au mai dispus prin ordin, în cazul personalului căruia VRS 605,225 i-a fost recunoscută prin hotărâri judecătoreşti, aplicarea ordinului în conformitate cu dispozitivul hotărârilor judecătoreşti (art. 3).

De asemenea, prin Decizia nr. 110/07.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi s-au stabilit aceleaşi drepturi şi în aceleaşi condiţii pentru personalul auxiliar de specialitate, inclusiv specialiştii IT şi tehnicienii criminalişti, ca personal asimilat grefierilor şi personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi şi parchetelor de pe lângă judecătoriile din subordine, Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui şi parchetelor de pe lângă judecătoriile din subordine.

Recurenţii-reclamanţi au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleaşi argumente din cuprinsul acţiunii, pe de o parte cu privire la aplicarea eronată a termenului de prescripţie extinctivă în privinţa VRS 605.225 RON, solicitând recunoaşterea dreptului la stabilirea salariului în raport cu acest VRS începând cu data de 01.08.2016, şi, pe de altă parte, cu privire la stabilirea eronată a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Aşadar, în cauză, sub un prim aspect, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că stabilirea acestora s-a realizat prin actele administrative contestate cu aplicarea termenului de prescripţie extinctivă de trei ani.

Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Cât priveşte renunţarea la prescripţie, potrivit art. 2507 din C. civ. este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs. Debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce. De asemenea, potrivit art. 2506 C. civ., recunoaşterea dreptului făcută printr-un act scris este valabilă, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit, fiind aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie

Este necesar a se distinge şi în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor. Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii.

În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ.

Aplicând aceste considerente în cauză, este de observat că data de 01.08.2016, menţionată la art. 1 din ordin/decizie, excedează termenului de prescripţie avut în vedere în actul administrativ în discuţie, vizând o perioadă cu depăşirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018.

Deşi este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din actele administrative supuse controlului de legalitate, emitenţii acestora au menţionat că salarizarea reclamanţilor se realizează începând cu data de 01.08.2016 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, în condiţiile în care se menţionează "în condiţiile prezentului ordin", iar dispoziţia privind faptul că în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului, reflectă voinţa emitenţilor actelor de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actelor de recunoaştere.

Intimaţii-pârâţi au făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care le sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin acte administrative emise în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit articolului 4 din actele contestate.

Întrucât nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimaţii-pârâţi ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actelor atacate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci se reflectă, în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, voinţa reală a acestora de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021/Deciziei nr. 110/07.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din ordin/decizie nu este nelegală.

Din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii actelor atacate, se deduce intenţia intimaţilor-pârâţi debitori de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.

În egală măsură, se reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.

Din conţinutul ordinului şi deciziei contestate rezultă că acestea prevăd două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti, pentru care plata se va face potrivit dispozitivului acestora.

Recurenţii-reclamanţi au depus în recurs sentinţele civile nr. 505/18.03.2021 şi 1071/25.06.2021 pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, definitive ca urmare a respingerii apelului pârâţilor prin decizia civilă nr. 1110/02.12.2021 a Curţii de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale (anexate la dosarul de recurs), prin care li s-a recunoscut unora dintre reclamanţii din cauza de faţă dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 09.03.2017.

În situaţia hotărârilor judecătoreşti, însă, prin care sunt recunoscute drepturi, sunt aplicabile prevederile art. 3 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 şi Decizia nr. 110/07.12.2021, aplicarea ordinului realizându-se cu respectarea dispozitivului acestora, şi nu se intră în sfera de aplicare a art. 4 din ordin/decizie.

Referitor la al doilea aspect invocat de recurenţii-reclamanţi, care vizează plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu se mai impune analiza motivelor de recurs, în condiţiile în care, potrivit Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, depus la dosar de către intimatul-pârât, drepturile salariale au fost recunoscute conform VRS 605,225, începând cu data de 07.12.2018 (în raport de Ordinul nr. 2295/7.12.2021, contestat în prezenta cauză, prin care s-a recunoscut VRS 605,225 începând cu data de 7.12.2018), fără a mai fi aplicate prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanţi ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii C., A., B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. împotriva sentinţei civile nr. 2047 din 4 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.