Retrocession of Church Property: Burden of Proof for Ownership Title and Presumption of Abusive Taking under O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 18 februarie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta Parohia Gura Vitioarei, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin Comisia Specială de Retrocedare, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 9922 din 25.11.2021 şi admiterea cererii sale nr. 686233/C/23.01.2003; obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să recunoască dreptul său de proprietate asupra terenului de 1,1220 ha situat în comuna Gura Vitioarei punctul "La Pietriş"; restituirea în natură pe vechiul amplasament sau pe alt amplasament echivalent pe raza aceleaşi localităţi, iar, în subsidiar, a solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenul menţionat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 211 din 1 noiembrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta Parohia Gura Vitioarei împotriva Deciziei nr. 9922 din 25.11.2021, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin Comisia Specială de Retrocedare, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 211 din 01 noiembrie 2022 a declarat recurs reclamanta Parohia Gura Vitioarei, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În principal, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Printr-o primă critică de nelegalitate formulată, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a respins proba cu expertiza topografică fără să motiveze respingerea acestei probe, în condiţiile în care Primăria nu a răspuns solicitărilor instanţei de lămurire a situaţiei terenului revendicat. Prin această respingere, a considerat că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, instanţa având îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele în aflarea adevărului şi să lămurească situaţia de fapt conform dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ.

A mai susţinut că, în motivarea sentinţei, instanţa de fond a reiterat în cea mai mare parte susţinerile pârâtei (a-2-a parte din pagina 2 pana la pagina 8 din sentinţă).

În continuare, a criticat faptul că instanţa de fond a reţinut că singurul înscris depus de reclamanta pentru dovedirea pretenţiilor ar fi doar procesul-verbal din 18/03/1938, deşi a făcut menţiune şi despre alte înscrisuri: planul anexa nr. x (pagina 9 din sentinţă, penultimul paragraf), proces-verbal de ridicare în plan 18/03/1978, răspunsul nr. x din 07/05/2013 şi răspunsul Primăriei transmis pe parcursul procesului (pagina 10 din sentinţă).

Cu privire la cele reţinute de instanţa de fond, recurenta-reclamantă a precizat că nu este vorba despre un singur înscris ce face dovada deţinerii terenului. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse se probează faptul deţinerii terenului de către Parohia Gura Vitioarei, prin coroborarea acestor înscrisuri.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de fond se contrazice când reţine că singurul înscris este doar un proces-verbal din 18/03/1938, iar în continuare menţionează alte 3 înscrisuri fără să arate de ce acestea nu au valoare probatorie. Din prezentarea acestora, reiese chiar faptul contrar, respectiv se probează dovada deţinerii terenului revendicat.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocând dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că hotărârea este nemotivată, lipsind raţionamentele care au condus instanţa la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000.

În primul rând instanţa a făcut trimitere doar la dispoziţiile alin. (1)-(3) ale articolului 4 din O.U.G. nr. 94/2000, pe care le-a interpretat în sensul că sarcina probei dreptului de proprietate aparţine reclamantului prin depunerea actelor doveditoare în sensul legii. Recurenta-reclamantă a criticat acest raţionament susţinând că dispoziţiile legale oferă posibilitatea părţii să indice persoanele care se afla în posesia dovezilor (art. 11 şi art. 298 C. proc. civ.), iar prin acţiunea formulată s-a arătat că actele doveditoare se află în posesia Primăriei.

În al doilea rând instanţa nu a luat în considerare întregul articolul, respectiv alin. (4), (5) şi (6) prin care legiuitorul a stabilit posibilitatea ca în situaţia în care nu se poate face dovada formală a preluării abuzive, iar imobilul se află în proprietatea statului, să se prezumă că imobilul a fost preluat în mod abuziv.

A susţinut că există înscrisuri la dosar care atestă faptul că terenul a fost retrocedat de către Primărie, respectiv răspunsul nr. x din 07/05/2013 şi răspunsul Primăriei de la termenul din 28 septembrie prin care se afirmă că la punctul respectiv au fost puşi în posesie mai mulţi proprietari. Cu atât mai mult, recurenta-reclamantă a considerat că se impunea administrarea probei cu expertiză care să lămurească şi acest aspect.

În final, a făcut referire la jurisprudenţa Î.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal în speţe prin care se revendică o suprafaţă de teren de către o unitate de cult, arătând că, în această situaţie, s-a stabilit obligaţia de administrare a probei cu expertiză topografică, astfel cum rezultă din deciziile nr. 1015/2022, nr. 5654/2020, nr. 2142/2021 şi nr. 2102/2019.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor prin Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Referitor la critica recurentei-reclamante cu privire la respingerea probei cu expertiza topografică, a apreciat faptul că aceasta este neîntemeiată, întrucât o expertiză judiciară nu poate suplini dovedirea de către reclamantă a dreptului său de proprietate asupra imobilului.

A arătat că sentinţa recurată este motivată şi a solicitat respingerea cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată sau, în subsidiar, diminuarea cuantumului acestora.

Totodată, a solicitat, în cazul admiterii recursului, să se prevadă în dispozitivul hotărârii un termen de executare mai mare decât cel cuprins la art. 24 din Legea nr. 554/2004.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 07 martie 2024, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă Parohia Gura Vitioarei a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Decizia nr. 9922 din 25.11.2021 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, prin care a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 1,1220 ha, situat în comuna Gura Vitioarei, satul Gura Vitioarei, punctul "La Pietriş" ("La Ţigani"), judeţul Prahova.

Cererea de retrocedare a fost respinsă cu motivarea că Parohia Ortodoxă Gura Vitioarei nu a depus o identificare a imobilului solicitat, realizată printr-o lucrare întocmită de către un expert tehnic autorizat în specialitatea topografie şi cadastru - "Note de reconstituire (suprapunere de planuri)" a vechiului amplasament al imobilului teren şi nici nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, în termenul de 240 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Soluţionând cauza, prima instanţă a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că reclamanta nu a putut face dovada dreptului de proprietate asupra terenului solicitat la momentul preluării abuzive, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2004.

Prin recursul declarat în cauză, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică de nelegalitate formulată, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a respins proba cu expertiza topografică fără să motiveze respingerea acestei probe, în condiţiile în care Primăria nu a răspuns solicitărilor instanţei de lămurire a situaţiei terenului revendicat. Astfel, i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, instanţa având îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele în aflarea adevărului şi să lămurească situaţia de fapt conform dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că această critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este nefondată, neputându-se reţine încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin nesocotirea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ.

În exercitarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului statornicit prin art. 22 C. proc. civ., chestiunea administrării probelor solicitate de părţile aflate în litigiu este lăsată de legiuitor în atributul instanţelor de fond, care au o marjă de apreciere asupra utilităţii şi concludenţei probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluţionarea litigiului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În speţă, la termenul de judecată din 28 septembrie 2022, judecătorul fondului a constatat că Primăria comunei Gura Vitioarei a depus o parte din relaţiile care i-au fost solicitate de instanţă care, coroborate cu relaţiile depuse la dosarul de retrocedare la solicitarea Comisiei de Retrocedare, sunt apte să conducă la stabilirea situaţiei juridice a terenului, motiv pentru care a respins proba cu expertiză topografică ca nefiind concludentă soluţionării cauzei.

Totodată, reţinând că răspunsul Primăriei comunei Gura Vitioarei este incomplet, a admis cererea formulată de apărătorul reclamantei de a reveni cu adresă către Primărie pentru a se depune orice acte care pot dovedi situaţia juridică învederată, respectiv procesele-verbale de punere în posesie sau titlurile de proprietate emise pentru terenul a cărei retrocedare se solicită.

Or, efectuarea unei expertize topografice care avea ca şi obiectiv principal identificarea şi menţionarea pe schiţa de plan a terenului respectiv, dar a cărei situaţie juridică se putea stabili în baza relaţiilor transmise deja de Primărie, era nerelevantă câtă vreme reclamanta trebuia să facă mai întâi dovada dreptului de proprietate.

În plus, mijloacele de probă sunt reglementate de norme de drept procesual şi, fiind vorba de o chestiune de apreciere a probelor administrate, acest aspect nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Recurenta-reclamantă a invocat şi o nemotivare a hotărârii judecătoreşti, critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi pe care Înalta Curte le va analiza din această perspectivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, raportat la obiectul cauzei (verificarea legalităţii actului administrativ contestat) şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, fiind explicat în mod clar şi logic raţionamentul instanţei prin raportare la probele administrate în cauză, la situaţia de fapt reţinută şi la prevederile legale incidente, chiar dacă soluţia şi argumentarea o nemulţumesc pe recurenta-reclamantă.

Prin urmare, instanţa de control judiciar nu poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sentinţa primei instanţe a fost criticată şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocând o interpretare şi o aplicare greşită a normelor legale incidente în cauză.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat şi reţine că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material în speţă, respectiv a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, O.U.G. nr. 94/2000, republicată, forma în vigoare la data soluţionării cererii de retrocedare, reglementează condiţiile de restituire a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile ordonanţei de urgenţă", iar potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)."

Aşadar, textul normativ anterior redat impune drept condiţii esenţiale, ca titularul cererii de retrocedare să facă dovada că a fost proprietarul imobilului a cărei restituire o solicită şi imobilul să fi fost preluat în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Actele doveditoare ale drepturilor solicitate sunt cele prevăzute de pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000. Dovada dreptului de proprietate se face, aşadar, prin orice înscrisuri ce atestă dreptul de proprietate al solicitantului, respectiv: act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată, etc.

Totodată, atât dispoziţiile alin. (3) al art. 4 din O.U.G. nr. 94/2004, cât şi dispoziţiile punctului 3 din H.G. nr. 1164/17.10.2000 dat în aplicarea art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 prevăd necesitatea coroborării mai multor acte care să întemeieze prezumţia existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului, în situaţia în care nu există un înscris care să ateste dreptul de proprietate.

Având în vedere situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat, Înalta Curte reţine, în deplin acord cu instanţa de fond, că singurul înscris depus în dovedirea cererii de retrocedare este reprezentat de un proces-verbal întocmit la data de 18.03.1938 privind delimitarea în plan a unor terenuri ce se menţionează a fi proprietatea Parohiei Bisericii Sfinţii Voievozi din Gura Vitioarei, printre care şi terenul din punctul "La Pietriş" în suprafaţă de 1,1220 ha, configurat în Planul anexă nr. 2 .

Deşi procesul-verbal întocmit la data de 18.03.1938 prezintă relevanţă în cauză, acest înscris este insuficient să facă dovada dreptului de proprietate al recurentei-reclamante asupra terenului a cărei retrocedare o solicită, câtă vreme nu poate fi coroborat cu alte probe permise de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, celelalte înscrisuri menţionate de instanţa de fond în cuprinsul sentinţei, respectiv răspunsurile formulate de Primăria comunei Gura Vitioarei, atât în faza administrativă la solicitarea Comisiei Speciale de Retrocedare (nr. 25919/07.05.2013), cât şi în faza judiciară la solicitarea primei instanţe, nu fac dovada deţinerii dreptului de proprietate asupra terenului de către recurenta-reclamantă, ci prezintă situaţia juridică a terenului, menţionându-se faptul că este situat în intravilanul comunei şi că au puşi în posesie mai mulţi cetăţeni conform legilor fondului funciar.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie instituită de textul legal, respectiv aceea a preluării în mod abuziv a imobilului teren, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu mai prezintă relevanţă de vreme ce nu s-a dovedit cine era proprietarul terenului la momentul preluării abuzive.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă nefiind în măsură să atragă casarea sentinţei recurate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Parohia Gura Vitioarei împotriva sentinţei nr. 211 din 1 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.