Loyalty bonus revision time-barred; extra petita challenge rejected; prior ruling stands.

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei. Procedura derulată

1. Prima hotărâre

Prin cererea înregistrată, la data de 20.07.2018, pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale rezultate dintre indemnizaţiile stabilite prin acordarea sporului de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei) şi indemnizaţia efectiv încasată, calculate începând cu 3 ani anteriori introducerii acţiunii, şi pentru viitor, până la încetarea raportului de serviciu, actualizate cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective şi obligarea pârâţilor să demareze procedurile corespunzătoare punerii în plată a acestor drepturi salariale recunoscute prin hotărârea ce se va pronunţa.

Prin sentinţa civilă nr. 1687 din 24 octombrie 2018, Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei.

A admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâţii la plata salariului care să includă sporul de fidelitate - sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei, începând cu 17.07.2015 şi pentru viitor, până la încetarea raportului de serviciu al reclamantului.

A obligat pârâţii la plata diferenţelor salariale astfel rezultate, începând cu 17.07.2015, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală de la data când trebuiau achitate şi până la plata efectivă.

La data de 12.02.2019, reclamantul a formulat cerere de completare a sentinţei civile nr. 1687/2018, respinsă prin sentinţa civilă nr. 556 din 28 martie 2019 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale.

La data de 12.07.2019, reclamantul a formulat şi cerere de lămurire a aceleiaşi sentinţe, respinsă prin încheierea din camera de consiliu din 20 februarie 2022 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

2. Cea de-a doua hotărâre, care face obiectul prezentei revizuiri

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.05.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, anularea Ordinului de salarizare individuală nr. 571/C/18.02.2020 şi obligarea pârâtului la emiterea ordinului prin care să i se recunoască indemnizaţia lunară care să cuprindă şi sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei, începând cu data de 01.01.2020, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1083 din 26 octombrie 2020, Curtea a admis acţiunea reclamantului, a anulat Ordinul de salarizare individuală nr. 571/C/18.02.2020 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei, în ceea ce-l priveşte pe reclamant, şi a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin în sensul includerii în indemnizaţia lunară cuvenită reclamantului începând cu 01.01.2020 şi a sporului de fidelitate - spor pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Minsiterul Justiţiei a formulat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fsical la data de 03.02.2020.

Recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat casarea sentinţei recurate şi, pe fond, respingerea acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 4600 din 13 octombrie 2022, Înalta Curtea a admis recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 1083 din 26 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi, în rejudecare, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

3. Cererea de revizuire

Împotriva Deciziei nr. 4600 din 13 octombrie 2022, reclamantul A. a formulat cerere de revizuire, solicitând, în principal, admiterea cererii şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii recursului, ca nefondat, sau, în subsidiar, anularea acestei hotărâri.

În drept, şi-a întemeiat revizuirea pe motivele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (pe cererea principală) şi pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (pe cererea subsidiară).

După ce a prezentat situaţia de fapt, a susţinut revizuentul că, în principal, apreciază că este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru că instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut. El a învestit Curtea de Apel Bucureşti cu o contestaţie împotriva unui ordin al Ministrului Justiţiei, solicitând anularea acestuia pentru că la stabilirea indemnizaţiei nu a fost calculat şi sporul de fidelitate la care este îndreptăţit până la încetarea raportului de serviciu, conform sentinţei civile nr. 1687 din 24 octombrie 2018 a Tribunalului Dâmboviţa.

După cum rezultă din motivarea soluţiei din recurs, Înalta Curte s-a pronunţat ca şi cum ar fi fost învestită cu o acţiune în realizare (a decis că nu i se cuvine sporul de fidelitate) şi şi-a întemeiat soluţia pe Decizia nr. 12/06.06.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, din dosarul x/2022, potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., apreciind că asistenţii judiciar nu mai pot fi remuneraţi decât prin raportare la tranşa de vechime în funcţie 3-5 ani, şi nu la una superioară. Or, obiectul acţiunii cu care a învestit Curtea de Apel Bucureşti nu a fost o astfel de cerere.

Decizia pronunţată de ÎCCJ în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie, însă speţa sa nu privea egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiei de asistent judiciar, ci cenzurarea unui act administrativ a cărui anexă a fost nelegal întocmită, în sensul că nu cuprindea sporul de fidelitate, drept salarial câştigat pe cale judiciară prin sentinţa Tribunalului Dâmboviţa.

Consideră că Înalta Curte a confundat obiectul cererii de chemare în judecată, de vreme ce a invocat Decizia nr. 12/06.06.2022, şi, astfel, s-a pronunţat pe ceea ce nu a fost solicitat. Deşi s-a adresat Curţii de Apel Bucuretşi cu o cerere de cenzurare a actului administrativ reprezentat de ordinul de salarizare, Înalta Curte s-a pronunţat asupra dreptului său de a beneficia de egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari.

În subsidiar, revizuentul a susţinut că este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru că, prin Decizia nr. 4600 din 13 octombrie 2022, Înalta Curte a hotărât definitiv că nu are dreptul de a beneficia de sporul de fidelitate, în timp ce Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr. 1687/24.10.2018, definitivă prin respingerea apelurilor, a hotărât că are dreptul de a beneficia de sporul de fidelitate de la data de 17.07.2015 până la încetarea raporturilor de serviciu. Astfel, la pronunţarea deciziei, Înalta Curte a încălcat autoritatea de lucru judecat a primei sentinţe.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, conform căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a preluat drepturile procesuale şi obligaţiile Ministerului Justiţiei.

Referitor la cererea de revizuire, a solicitat respingerea revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca nefondată, şi respingerea revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca tardiv formulată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

1.1. Cererea de revizuire formulată de A. a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se revizuirea Deciziei nr. 4600 din 13 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru că instanţa s-ar fi pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut şi, respectiv, pentru că decizia menţionată ar fi în contrarietate faţă de sentinţa nr. 1687 din 24 octombrie 2018 a Tribunalului Dâmboviţa, încălcând autoritatea de lucru judecat a acestei sentinţe.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, excepţia tardivităţii, faţă de caracterul său peremptoriu şi de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 511 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, "Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: (...) în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri."

Cererea de revizuire a fost formulată la data de 30.06.2023 (data poştei, care rezultă din ştampila aplicată pe plicul prin care a fost înaintată cererea), iar ultima hotărâre, a cărei revizuire se solicită, a fost pronunţată la data de 13.10.2022, dată la care aceasta a devenit şi definitivă.

Astfel, cererea de revizuire ar fi trebuit introdusă în termenul prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de o lună de la data rămânerii definitive a hotărârii, termen care s-a împlinit la data de 13.11.2022.

Or, revizuentul a promovat calea de atac cu depăşirea termenului imperativ prevăzut de lege, la data de 30.06.2023.

Prin răspunsul la întâmpinare, revizuentul a solicitat a se constata că a fost în imposibilitate obiectivă de a introduce cererea de revizuire în termenul de o lună prevăzut de art. 511 C. proc. civ., pentru că a luat cunoştinţă de existenţa motivului de revizuire constând în existenţa a două hotărâri contradictorii la momentul comunicării deciziei ÎCCJ din recurs.

Răspunzând susţinerilor revizuentului sub acest aspect, Înalta Curte reţine că dispoziţiile care reglementează termenul de exercitare a revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu fac nicio distincţie în acest sens, iar excepţiile de la regulă trebuie să fie expres prevăzute.

Termenul prevăzut de lege pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., curge de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, respectiv de la pronunţarea deciziei de recurs, astfel încât este lipsită de relevanţă cunoaşterea considerentelor hotârii atacate din această perspectivă. De vreme ce dispoziţia legală incidentă este clară, în sensul că momentul de început al termenului procedural de decădere este marcat exclusiv de data rămânerii definitive a acestei hotărâri, nu are nicio importanţă că hotărârea atacată a fost comunicată la un termen ulterior pronunţării.

În acest context, trebuie amintit şi faptul că, prin Decizia nr. 8 din 14 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 446 din 27 mai 2020, Curtea Constituţională a statuat în sensul că dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt constituţionale, respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

În cuprinsul acestei decizii s-au reţinut considerente care sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta cauză, respectiv:

"16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că textul de lege criticat stabileşte termenul în care poate fi introdusă o cerere de revizuire justificată de existenţa unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Acesta este de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, în condiţiile în care, potrivit art. 634 alin. (2) din C. proc. civ., unele hotărâri devin definitive la data pronunţării (este vorba despre hotărârile date în recurs şi cele pentru care legea nu prevede posibilitatea atacării lor cu apel sau cu recurs). Autoarele excepţiei de neconstituţionalitate critică, în esenţă, faptul că, întrucât termenul de o lună prevăzut în acest sens începe să curgă de la momentul pronunţării celei de-a doua hotărâri, persoana interesată se află în imposibilitatea de a utiliza această cale de atac atunci când nerespectarea autorităţii de lucru judecat este determinată de contrarietatea considerentelor pe care se bazează hotărârile prin raportare la care se invocă motivul de revizuire menţionat, deoarece nu poate lua cunoştinţă de acestea în timp util.

17. Faţă de această critică, Curtea reţine că, potrivit art. 513 alin. (4) teza a doua din C. proc. civ., în redactarea pe care textul o avea la data ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, efectul admiterii revizuirii îl constituie anularea celei din urmă hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă. De aceea, în cadrul judecării acesteia nu este permisă şi soluţionarea fondului pricinii. În ipoteza în care constată existenţa motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire nu examinează temeinicia hotărârii atacate şi nu decide care dintre hotărârile în discuţie este cea judicioasă, ci se rezumă la a anula ultima hotărâre cu privire la care constată că nesocoteşte autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare.

Pentru a decide astfel, instanţa se pronunţă asupra identităţii de părţi, obiect şi cauză în procesele soluţionate prin hotărârile comparate, care indică încălcarea autorităţii de lucru judecat a celei mai întâi pronunţate. Or, în verificarea existenţei triplei identităţi menţionate, nu este necesar ca instanţa care soluţionează cererea de revizuire să analizeze considerentele pe care instanţele şi-au fondat soluţiile pronunţate, ci soluţia pronunţată şi impusă prin dispozitivul hotărârilor. Art. 461 alin. (1) din C. proc. civ. clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii.

Aşadar, revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă - se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepţia actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2), revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorităţii de lucru judecat nu poate viza decât soluţia pronunţată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, aşa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăţi existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuţie.

18. Este adevărat că art. 461 alin. (2) reglementează şi problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, şi anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Într-o asemenea situaţie, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce priveşte căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu şi în ceea ce priveşte căile de atac de retractare, aşa cum este revizuirea. Astfel, considerentele decizorii, prin care a fost soluţionată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, Curtea observă că nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară. Aceasta, deoarece o astfel de ipoteză este exclusă de existenţa unei alte căi procedurale puse la îndemâna părţii interesate încă din timpul soluţionării celui de-al doilea proces, şi anume posibilitatea acesteia de a invoca excepţia autorităţii de lucru judecat cu referire la soluţia dată cu privire la aceeaşi chestiune litigioasă rezolvată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. Prin urmare, în condiţii de diligenţă procesuală, se poate preveni apariţia unor considerente decizorii contradictorii, astfel încât să nu se mai pună problema unei eventuale revizuiri întemeiate pe un asemenea motiv.

19. În consecinţă, faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunţarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiţie al părţii şi nu contravine prevederilor art. 129 din Constituţie referitoare la exercitarea căilor de atac, întrucât demonstrarea existenţei motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoaşterea considerentelor dezvoltate de instanţa care a pronunţat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenţei identităţii de părţi, obiect şi cauză din cele două procese, lucru posibil şi în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită."

Reţine Înalta Curte că aceeaşi soluţie şi motivare a adoptat Curtea Constituţională şi prin alte decizii ale sale, cum ar fi Decizia nr. 346/16 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 19 noiembrie 2020, Decizia nr. 495/25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 20 octombrie 2020 (paragrafele 19-22), Decizia nr. 536 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 21 octombrie 2020 (paragrafele 16-20).

De asemenea, art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. instituie părţilor îndatorirea să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, precum şi să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, fără întârziere.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a respinge cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca tardiv formulată.

1.2. Referitor la motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., conform căruia revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă "s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut", Înalta Curte reţine că acest text de lege priveşte ipoteza în care instanţa judecătorească nu respectă dreptul de dispoziţie al părţilor consacrat de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, vizând inadvertenţele dintre obiectul procesului, stabilit în baza principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 din C. proc. civ., şi ceea ce instanţa a pronunţat.

În sensul acestui text, prin "lucru cerut" trebuie să se înţeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia si au stabilit obiectul pricinii deduse judecăţii, acest motiv de revizuire trebuind analizat prin raportare la fondul pretenţiilor concrete deduse judecăţii de către reclamant şi se referă la neconcordanţa dintre petitul cererii de chemare în judecată şi soluţia pronunţată de instanţă.

Deci, nesocotirea obiectului şi limitelor procesului se poate concretiza într-una dintre cele trei ipoteze în care instanţa s-a pronunţat în afara limitelor învestirii sale, respectiv extra petita, dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, minus petita, dacă a fost omisă pronunţarea asupra unui capăt de cerere, sau, ultima situaţie, plus petita, dacă instanţa a oferit autorului cererii mai mult decât a cerut.

În prezenta cauză, ceea ce invocă revizuentul în susţinerea acestui motiv de revizuire este că instanţa s-ar fi pronunţat extra petita, asupra unui lucru care nu s-a cerut.

Ca atare, incidenţa motivului de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este condiţionată de existenţa unor inadvertenţe între obiectul pricinii supuse judecăţii şi ceea ce instanţa a hotărât, fiind vizat obiectul cererii (capetele de cerere care au învestit prima instanţă), astfel cum a fost delimitat prin cererea de chemare în judecată.

Or, obiectul acţiunii, după cum rezultă din circumstanţele cauzei prezentate mai sus, a constat în anularea Ordinului de salarizare individuală nr. 571/C/18.02.2020 şi obligarea pârâtului la emiterea ordinului prin care să i se recunoască indemnizaţia lunară care să cuprindă şi sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei, începând cu data de 01.01.2020.

Prin sentinţa de fond acţiunea a fost admisă, însă, prin Decizia nr. 4600 din 13 octombrie 2022, instanţa de control judiciar a casat hotărârea de fond şi, rejudecând, a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Criticile revizuentului se referă, în esenţă, la faptul că instanţa s-ar fi pronunţat ca şi cum ar fi fost învestită cu o acţiune în realizare, apreciind că nu i se cuvine sporul de fidelitate, şi că în mod eronat s-ar fi reţinut incidenţa Deciziei nr. 12 din 6 iunie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Însă, din considerentele de fapt şi de drept ale deciziei criticate, rezultă fără echivoc faptul că instanţa de recurs a reţinut corect obiectul acţiunii şi a analizat legalitatea hotărârii recurate în raport cu argumentele părţilor şi cu dispoziţiile legale aplicabile cauzei. Împrejurarea că a fost casată hotărârea de fond şi a fost respinsă acţiunea formulată, în raport cu normele de drept incidente, nu are semnificaţia unei situaţii "extra petita".

De altfel, din motivele invocate de revizuent reiese că acestea privesc nemulţumiri de fond asupra considerentelor şi asupra soluţiei instanţei, încercând să combată argumentele reţinute şi modul în care instanţa de control judiciar a procedat la analiza legalităţii hotărârii prin intermediul motivelor de recurs şi să obţină, pe calea revizuirii, rejudecarea recursului prin reinterpretarea dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.

Or, soluţia pronunţată în recurs, din perspectiva rezolvării date criticilor de nelegalitate, nu mai poate fi antamată în prezenta cale extraordinară de atac, întrucât ar însemna deschiderea unei noi judecăţi. Prin limitarea câmpului de aplicare a dispoziţiilor art. 509 C. proc. civ. la cazurile expres prevăzute, legiuitorul a avut în vedere ca revizuirea să nu se transforme într-o veritabilă cale de atac de reformare, nefiind permis a se repune în discuţie o hotărâre judecătorească definitivă atunci când partea este nemulţumită de soluţia pronunţată, în caz contrar stabilitatea juridică şi puterea de lucru judecat de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti rămânând fără niciun fel de eficienţă.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică" implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, par. 52, Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24).

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în revizuire

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 511 alin. (1) pct. 8 raportat la art. 513 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire, ca tardivă, în ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi ca nefondată, în ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 4600 din 13 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pronunţate în dosarul nr. x/2020 ca tardivă, în ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi ca nefondată, în ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, în ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Definitivă, în ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.