Judicial discipline: limits on administrative review of judicial reasoning and the threshold of bad faith or gross negligence for annulment of a disciplinary classification

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea instanţei de fond

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 29.09.2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea Rezoluţiei de respingere a plângerii din Lucrarea nr. Cx, solicitând desfiinţarea rezoluţiei Inspectorului-Şef şi a rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentinţa civilă nr. 2318 din 12 decembrie 2022, Curtea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată, ca fiind temeinică şi legală.

A susţinut recurenta că, în primul rând, instanţa a aplicat greşit noţiunile de rea-credinţă şi gravă neglijenţă, definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, şi, în al doilea rând, a aplicat unele norme legale străine faţă de obiectul dedus judecăţii.

A făcut referire recurenta, la un prim aspect, recalificarea calităţii procesuale a unei persoane în cursul procesului penal, cu privire la cele reţinute în încheierea nr. 239/C din 2 noiembrie 2020 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe din dosarul penal nr. x/2018 (ulterior 102/P/2021) având ca obiect infracţiunile de instigare publică şi incitare la ură sau discriminare, prin care s-a dispus continuarea cercetărilor penale. Cu toate acestea, procurorul de caz a adoptat o soluţie de clasare fără a efectua actele de cercetare penală dispuse în sarcina organelor de urmărire penală. Judecătorul reclamat, urmare a plângerilor sale formulate împotriva soluţiilor procurorului şi a procurorului-şef, a respins plângerea sa, împărtăşind părerea procurorului-şef, că recurenta ar fi un simplu denunţător în raport cu infracţiunile cercetate în dosarul penal nr. x/2021

Însă, potrivit principiului legalităţii în materie penală, recalificarea calităţii unei persoane este de natură să afecteze drepturile procesuale ale persoanei şi poate duce la încălcarea dreptului la apărare, neputând fi lăsată la latitudinea procurorului de caz.

Pe de altă parte, prin încheierea nr. 239/C a Judecătoriei Sfântu Gheorghe, a dobândit un drept câştigat, o persoană având dreptul de a se baza pe un drept sau pe o situaţie juridică deja dobândită şi să nu fie privată fără motive întemeiate. Acest drept al său constă în dreptul de a fi recunoscută ca petent şi de a urmări cauza în interesul minorităţii pe care o reprezintă.

Prin urmare, decizia judecătorului de cameră preliminară constituie o încălcare a principiului legalităţii în procesul penal şi încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, judecătorul de cameră preliminară confirmând, astfel, înlăturarea sa din proces.

A continuat recurenta, referindu-se la un al doilea aspect, principiul ne bis in idem, că, pe de o parte, acesta înseamnă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, iar, pe de altă parte, efectul negativ al autorităţii de lucru judecat.

În cazul de faţă, a existat o hotărâre definitivă, încheierea nr. 239/C a Judecătoriei Sfântu-Gheorghe, care s-a referit la calitatea sa de petent, la făptuitori şi, respectiv, la faptele de instigare publică şi incitare la ură şi discriminare din lunile martie, septembrie, octombrie, decembrie 2018. În ciuda faptului că această încheiere se bucura de autoritatea de lucru judecat, procurorul-şef de secţie prin Ordonanţa nr. 11/II/2/2022 din 23.03.2022 a procedat la recalificarea calităţii sale de petent în acea de denunţător, cu toate că nu s-a administrat nicio probă nouă după încheierea menţionată.

Urmare a plângerii sale formulate împotriva soluţiei procurorului-şef, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constatat că plângerea sa era nefondată, nesocotind autoritatea de lucru judecat al încheierii penale nr. 239/C prin confirmarea recalificării nelegale a calităţii sale procesuale, din petent în denunţător.

A mai arătat recurenta, referindu-se la condiţia de formă a autorităţii de lucru judecat, că nu se poate face abstracţie de partea de expunere a hotărârii judecătoreşti. Calitatea sa de petent şi soluţia pronunţată în încheierea nr. 239/C a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Sfântu Gheorghe sunt indisolubil legate, fiindcă, în cazul în care nu s-ar fi reţinut calitatea sa de petent, instanţa trebuia să adopte o soluţie de respingere ca inadmisibilă a plângerii împotriva hotărârii de clasare. Cu alte cuvinte, deoarece instanţa a admis plângerea formulată în calitate de petent prin încheierea nr. 239/C, această soluţie se sprijină pe calitate sa de petent.

Referitor la hotărârea recurată, a apreciat recurenta că prima instanţă în mod greşit a stabilit că "nu există niciun considerent decizoriu sau decisiv al încheierii penale nr. 239/2020 care să statueze asupra calităţii procesuale active a reclamantei", împrumutând eronat termen din C. proc. civ. când s-a referit la o încheiere penală. Noţiunile de considerent decizoriu sau decisiv nu apar în C. proc. pen., astfel că prima instanţă a aplicat norme legale străine faţă de obiectul dedus judecăţii.

A continuat recurenta-reclamantă, în ceea ce priveşte noţiunile de rea-credinţă şi gravă neglijenţă în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, că judecătorul de cameră preliminară, reclamat prin sesizarea formulată la Inspecţia Judiciară, a săvârşit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În ciuda prevederilor legale care definesc reaua-credinţă şi grava neglijenţă, art. 991 din Legea nr. 303/2004, prima instanţă a concluzionat că nu ar fi adus minime indicii în sprijinul punctului de vedere potrivit căruia magistratul reclamat ar fi acţionat cu rea-credinţă, operând prezumţia generală de bună-credinţă aplicabilă oricărui subiect de drept.

Interpretarea instanţei de fond nu se poate concilia cu art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, constituind chiar adăugare la textul de lege.

A mai apreciat recurenta că este greşită constatarea primei instanţei, conform căreia este exclus a se deduce reaua-credinţă din aceea că magistratul nu a validat punctul de vedere exprimat de reclamantă, pentru că, în cauza de faţă, este incidentă ipoteza nesocotirii cu desăvârşire a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi privarea arbitrară şi nelegală a unei persoane de drepturile sale procesuale, ceea ce denotă reaua-credinţă a magistratului în cauză.

Constatarea primei instanţe nu infirmă existenţa relei-credinţe din partea judecătorului de cameră preliminară reclamat, pentru că, în primul rând, nu este importantă convingerea personală a acestui judecător, atât timp cât nu a avut dreptul să formuleze o convingere personală în legătură cu un anumit aspect, acel aspect bucurându-se de autoritatea de lucru judecat, fiind constatat printr-o hotărâre judecătorească anterioară şi definitivă.

În ceea ce priveşte grava neglijenţă, prima instanţă a aplicat greşit şi art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, fiindcă acţiunile judecătorului reclamat aveau consecinţe grave în ceea ce priveşte drepturile procesuale ale unei părţi dintr-un litigiu, prin înlăturarea sa din litigiu prin efectul încheierii adoptate de judecătorul reclamat, fără administrarea de probe noi.

În privinţa fondului cauzei, a considerat recurenta-reclamantă că judecătorul de cameră preliminară a constatat în mod greşit şi cu rea-credinţă că nu ar exista niciun element concret din care să rezulte că ea ar justifica vreun interes în formularea plângerii, pentru că interesele legitime ale sale au fost lezate în mod direct, fiindcă realizarea obiectivelor cuprinse în statutul său a fost în mod direct împiedicată. Nu a sesizat organele judiciare cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de săvârşirea cărora a aflat fiind motivată de "spiritul etic sau civic", ci a înregistrat plângerea iniţială fiindcă interesele proprii i-au fost vătămate prin efectul acelor fapte penale.

De asemenea, interesul său legitim rezultă şi din privarea sa de drepturile procesuale recunoscute anterior, prin încheierea penală nr. 239/C. Prin negarea calităţii sale de petent, judecătorul de cameră preliminară a privat-o de dreptul la apărare şi, implicit, de dreptul la un proces echitabil.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat

II. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

1. Aspecte de fapt şi drept relevante

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că, pentru aspectele reţinute în sarcina magistratului vizat prin sesizarea reclamantei A., înregistrată la Inspecţia Judiciară sub nr. x, soluţionată prin Rezoluţia de clasare nr. 1505/17.08.2022, nu se poate reţine că acesta ar fi acţionat cu rea-credinţă şi nici nu există indiciile privind existenţa unei grave neglijenţe.

Recurenta-reclamantă critică soluţia instanţei de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, referitoare la noţiunile de rea-credinţă şi gravă neglijenţă, şi că ar fi fost aplicate norme legale străine faţă de obiectul dedus judecăţii, prin reţinerea noţiunilor de "considerent decizoriu" sau "decisiv" cu privire la o hotărâre penală.

Preliminar, Înalta Curte reţine că, potrivit principiului independenţei judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Relevante sunt şi considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2016, referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive."

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat încheierea/hotărârea care a produs nemulţumirea titularului sesizării.

Astfel, nu sunt fondate argumentele recurentei, prima instanţă interpretând şi aplicând corect dispoziţiile art. 991 şi ale art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, care nu pot forma obiectul aplicării în abstract, ci numai coroborat cu dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce priveşte limitele verificării abaterii disciplinare, verificare care poate realiza numai cu respectarea Constituţiei României şi a Legii nr. 303/2004.

Potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Recurenta susţine că ar fi fost încălcate aceste dispoziţii legale, însă nu precizează, în concret, în ce ar consta nelegalitatea hotărârii recurate, în ce sens ar fi fost aplicate eronat dispoziţiile legale menţionate şi nici care ar fi eventualele greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, criticile sale vizând parcursul plângerii penale şi modalitatea de soluţionare a dosarului penal instrumentat de judecătorul reclamat.

De asemenea, nu pot fi reţinute nici alegaţiile recurentei că noţiunile de "considerent decizoriu" sau "decisiv" nu apar în procedura penală şi că, astfel, instanţa de fond ar fi aplicat norme străine faţă de obiectul dedus judecăţii, pentru că nu au niciun suport legal, recurenta neprecizând care ar fi normele străine de cauză ce au fost aplicate de judecătorul fondului.

După cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţiile în litigiu a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Legalitatea rezoluţiei de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural. Modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Sub acest aspect, reţine Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemulţumirea titularului sesizării.

Or, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând, în concret, interpretarea şi aplicarea normelor juridice ori necesitatea administrării unor probe de către judecătorul reclamat, operaţiuni specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanţă.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speţă.

În acest context, argumentele recurentei-reclamante, referitoare la hotărârea pronunţată de judecătorul ce face obiectul sesizării, tind, în realitate, la o reapreciere şi aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicată, cerere incompatibilă cu analiza instanţelor judecătoreşti şi cu cea a Inspecţiei Judiciare. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă, în raport de criticile concrete aduse de autorul sesizării, care vizează, după cum corect a constatat şi prima instanţă prin hotărârea recurată, analizarea fondului, stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea normelor juridice. Potrivit limitelor trasate de dispoziţiile legale, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Nici Inspecţia Judiciară, nici instanţa de fond şi nici Înalta Curte, în analiza recursului de faţă, nu au competenţa de a analiza aspectele învederate de recurentă, referitoare la situaţia de fapt şi la interpretarea normelor de drept penal.

În fine, instanţa de control judiciar reţine că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, considerentele hotărârii reprezentând în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă

Prin urmare, exprimarea nemulţumirii faţă de soluţia adoptată, fără a preciza în ce constă interpretarea sau aplicarea eronată a dispoziţiilor legale, nu reprezintă critici de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că soluţia pronunţată de prima instanţă este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 2318 din 12 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.