Scope of administrative court power to compel issuance of tax regularisation acts versus separation of powers

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 24.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili,

- obligarea Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili să soluţioneze cererile depuse de A. S.A. în anul 2019 şi în anul 2020 în raport de actele de impunere emise în sarcina A. S.A. în anii 2015, 2018 şi 2020 pentru subiectul B.;

- obligarea Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili să emită actele reglementate de Ordinul nr. 3201/2018 privind Procedura de regularizare a obligaţiilor fiscale în cazul reconsiderării unei tranzacţii/reîncadrării formei unei activităţi de către organul fiscal central, ordin emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în temeiul art. 171 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancţiunea unei penalităţi de 1.000 RON/zi întârziere.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 840 din 10 mai 2023, Curtea a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să soluţioneze cererile reclamantei înregistrate la pârâtă sub nr. x/06.02.2019 şi nr. y/30.01.2019 şi cererile reclamantei nr. 245/01.04.2020 şi nr. 411/01.07.2020, în ceea ce priveşte aplicarea Ordinului ANAF nr. 3201/2018.

A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea în integralitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

A susţinut recurenta că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeaşi lege şi cu art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi Decizia nr. 2/2023 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea prevederilor art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004.

A apreciat recurenta că DGAMC a analizat îndeplinirea condiţiilor necesare pentru emiterea actelor reglementate de Ordinul nr. 3201/2018, aspect dovedit de minuta din 10.12.2019, unde la pct. 3, s-a concluzionat că A. se încadrează în prevederile Ordinului nr. 3201/2018, fapt confirmat şi de structurile de specialitate coordonatoare (Ministerul Finanţelor), şi de întâmpinarea formulată de DGAMC în prezentul dosar.

De asemenea, există un refuz nejustificat de a nu rezolva cererile, cât timp DGAMC nu a contestat temeinicia cererii de chemare în judecată, ci doar a invocat dificultăţi tehnice (din punct de vedere IT) în aplicarea Ordinului nr. 3201/2018, fără a putea justifica în vreun fel întârzierea şi încălcarea normelor legale.

A. a depus mai multe cereri de aplicare a art. 171 Codul de procedură fiscală şi a Ordinului nr. 3201/2018. Prin actele de impunere, DGAMC a impus şi încasat mai mult decât prevede legea necesar a fi impus pentru raportul juridic dintre A. şi B., refuzând în mod nelegal regularizarea reglementată în mod imperativ de art. 171 Codul de procedură fiscală, A. suferind un prejudiciu.

DGAMC a arătat în cursul judecăţii că se lucrează la transferul creanţelor, că transferul tuturor plăţilor de la prestatori la A. nu a fost posibil deoarece volumul acestora a fost imens şi că stăruire în găsirea unor soluţii tehnice informatice, invocând propriile metodologi de lucru şi lentoarea cu care acestea au fost şi sunt urmate, însă DGAMC nu poate invoca în apărare propria culpă.

Când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, dar complexitatea procedurii face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorităţii publice urmează a fi analizată prin prisma criteriilor termenului rezonabil, însă acest termen nu se poate discuta în cauză, de vreme ce Ordinul nr. 3201/2018 a fost publicat încă din 23.01.2019, iar cererile A. nu au fost soluţionate nici până în prezent, la mai mult de 4 ani şi 4 luni de la publicare şi la mai mult de 2 ani de la ultima cerere de revenire depusă de A..

A mai arătat recurenta, referindu-se la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Constituţionale a României, că principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil constituie o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

A mai susţinut recurenta, în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond privind respingerea cererii A. de obligare a DGAMC la soluţionarea cererilor şi la emiterea actelor reglementate de ordin în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancţiunea unei penalităţi de 1.000 RON/zi întârziere, că au fost interpretate şi aplicate greşit prevederile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi ale Deciziei nr. 2/2023 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea art. 24 alin. (1)-(3) şi (4) din Legea nr. 554/2004.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei A. S.A. este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu cerere prin care a solicitat obligarea Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili la soluţionarea cererilor depuse în anul 2019 şi 2020 şi obligarea acesteia la emiterea actelor reglementate de Ordinul nr. 3201/2018 privind Procedura de regularizare a obligaţiilor fiscale în cazul reconsiderării unei tranzacţii/reîncadrării formei unei activităţi de către organul fiscal central

Prin cererile formulate în cursul anilor 2019 şi 2020, reclamanta a solicitat aplicarea Ordinului nr. 3201/2018 în raport cu actele de impunere emise de DGAMC în sarcina A. pentru anii 2015, 2018 şi 2020 pentru subiectul B., iar cererile respective nu au fost soluţionate până la data formulării acţiunii.

Constată Înalta Curte că, în cazul în care autoritatea nu răspunde cererilor formulate, legiuitorul a înţeles să supună regulilor şi principiilor contenciosului administrativ refuzul de soluţionare şi deciziile autorităţii.

Astfel, în cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de soluţionare a cererii, solicitantul are la dispoziţie remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu dispoziţiile art. 8, 11 şi 18 din Legea contenciosului administrativ.

Nu sunt fondate criticile recurentei-reclamante în sensul că, prin sentinţa recurată, s-ar fi încălcat prevederile art. 2 alin. (2) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sau cele ale Deciziei nr. 2/2023 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea art. 24 alin. (1)-(3) şi (4) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, instanţa de fond, reţinând tocmai lipsa soluţionării cererilor reclamantei în termenele prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. h) şi art. 77 din Codul de procedură fiscală, a obligat pârâta să soluţioneze cererile formulate de reclamantă în ceea ce priveşte aplicarea Ordinului ANAF nr. 3201/2018, respingând, însă, în mod întemeiat, cererea reclamantei de a obliga pârâta la emiterea actelor reglementate de acest ordin.

Recurenta apreciază, în esenţă, că, atât Ministerul Finanţelor, cât şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ar fi analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 171 Codul de procedură fiscală şi incidenţa Ordinului nr. 3201/2018 şi că DGAMC nu ar fi contestat temeinicia cererii de chemare în judecată, impunându-se şi obligarea pârâtei la emiterea actelor.

Or, din actele dosarului nu rezultă că intimata-pârâtă ar fi achiesat la susţinerile reclamantei şi ar fi recunoscut dreptul acesteia de a beneficia de prevederile ordinului menţionat.

De altfel, instanţa nici nu ar avea competenţa de a dispune, în mod direct, în sarcina organului fiscal obligaţia de a emite actele reglementate de ordin, această procedură presupunând analiza îndeplinirii condiţiilor în care societatea reclamantă ar fi îndreptăţită la regularizarea obligaţiilor fiscale, procedură care nu a avut loc şi care nu a fost finalizată, de vreme ce, după cum s-a reţinut şi prin hotărârea recurată, cererile reclamantei nu au fost soluţionate.

Relativ la încălcarea de către instanţa de fond a celor statuate prin Decizia nr. 2/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar apreciază că cele statuate prin această decizie sunt tocmai în sensul în care a fost soluţionată acţiunea, de vreme ce obligaţia de emitere sau de adoptare a unui act administrativ presupune un fapt personal al autorităţii publice şi o exercitare a puterii publice de către aceasta. Instanţele judecătoreşti nu ar putea dispune emiterea sau adoptarea actului administrativ în locul autorităţii publice pentru că aceasta ar putea atingere principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat.

În aceeaşi ordine de idei, organul fiscal urmează a soluţiona cererile reclamantei după cum s-a hotărât prin sentinţa recurată, iar, în cazul în care nu s-ar conforma, societatea are la îndemână calea executării prevăzute de art. 24 alin. (1)-(4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, neputând fi reţinute nici alegaţiile recurentei-reclamante privind stabilirea unui termen pentru executarea hotărârii sub sancţiunea de penalităţi.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele arătate, neputându-se reţine elemente de nelegalitate a sentinţei recurate, aceasta fiind motivată şi pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 840 din 10 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.