Damages for late payment of insurance claims: applicability of statutory penal interest versus contractual penalties following annulment of illegal guarantee fund decision

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.03.2022, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat instanţei de judecată să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.02.2016 şi dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale şi obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Prin cererea modificatoare depusă la dosar la termenul de judecată din data de 23.06.2021, reclamanta a solicitat instanţei de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 19.02/2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 - 5354,31 RON, calculate până la 23.06.2021 şi în continuare până la data plăţii efective şi, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1241 din 1 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-au respins excepţiile invocate de pârât, ca neîntemeiate.

S-a respins acţiunea modificată, formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

S-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru motive de nelegalitate vizând greşita aplicare a normelor de drept material, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă A. S.A. a susţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale de angajare a răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. S.A. prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptăţită; fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluţionarea nelegală a cererii de plată formulate de A. S.A., care a condus la întârzierea în plata despăgubirilor.

A solicitat recurenta- reclamantă, în principal, acordarea de penalităţi de întrârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, iar, în subsidiar, acordarea dobânzii legale penalizatoare stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Consideră că, dacă se reţine că prin fapta culpabilă a FGA recurenta-reclamantă a fost lipsită de folosinţa sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, se impune repararea integrală a prejudiciului şi obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor şi momentul în care a făcut efectiv plata.

Faptul că în realitate, FGA a soluţionat cererea la doi ani de la depunerea ei, soluţie care de asemenea a fost una nelegală, nu poate să conducă la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii. Soluţionarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că A. era îndreptăţită la pata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

A susţinut că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

Existenţa unui act administrativ ilicit sau nelegal este o condiţie a acţiunii în răspunderea patrimonială a autorităţii, până când această condiţie nu e îndeplinită, A. nu avea drept la acţiune şi deci nu ar fi putut interveni prescripţia. Cu alte cuvinte, pentru a curge termenul de prescripţie dreptul A. trebuie să fie născut, ori din momentul depunerii cererii de plata la FGA, A. nu cunoştea soluţia asupra acestei cereri.

A arătat că prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată. Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4644/13.10.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, iar FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată. În urma unei astfel de analize, intimatul - pârât a recunoscut dreptul A. la despăgubiri şi a efectuat plata despăgubirilor.

Cât priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege. Intimatul-pârât FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018. Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018, FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţită.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că există legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, câtă vreme întârzierea în soluţionarea cererii a fost generată de modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/2018.

Referitor la culpa autorităţii publice, recurenta-reclamantă a apreciat că aceasta este una evidentă, întrucât Fondul, ca structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acţionând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greşit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a arătat că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune obligarea Fondului la plata de despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului generat A. prin neplata creanţei de asigurare, fiind greşite susţinerile primei instanţe în sensul neîndeplinirii condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii FGA.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat.

În esenţă, intimatul - pârât a susţinut că şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 29/2020 a reţinut existenţa unor divergenţe în interpretarea problemei de drept a depăşirii plafonului de plată, astfel că nu se poate reţine o culpă în sarcina sa, cu atât mai mult cu cât şi instanţele de judecată au dat aceeaşi dezlegare.

Totodată s-a arătat că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluţionare a cererilor adresate FGA, trebuind a se lua în considerare că în prezent autoritatea pârâtă este învestită cu 275.000 de cereri.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este întemeiat, în limitele şi pentru următoarele considerente:

5.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanta A. S.A. a înregistrat la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) sub nr. x/19.02/2016 cerere de plată privind suma de 1388 RON pretinsă cu titlu de creanţă de asigurări.

Prin decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prev. de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ a fost învestită de reclamanta A. S.A. A. cu o cerere, prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.02/2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale; cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a formulat cerere adiţională - modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să se dispună obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA constând în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 14/2011 - 5354,31 RON şi în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011,

Prin sentinţa recurată instanţa a respins cererea de chemare în judecată apreciind că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte reţine că hotărârea recurată a fost dată cu corecta aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente în ceea ce priveşte cererea privind plata despăgubirilor.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal), iar condiţiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 1349 şi art. 1357 din C. civ.

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că aceasta a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, din care suma de 1388 RON a fost reparată prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 3013 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.

Prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului dedus judecăţii, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice, context în care, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În aceste condiţii, se are în vedere că în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 recurenta-reclamantă este îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului.

În continuare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 4174 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit art. 1535 alin. (1) din C. civ. "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că: (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.".

De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, având în vedere că recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite), iar vinovăţia pârâtului rezultă din interpretarea greşită a Legii nr. 213/2015, aspect confirmat şi prin Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, s-a statuat că plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante este fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1388 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Nu se poate susţine că respingerea nelegală a cererii de plată a dat naştere în patrimoniul reclamantei unui drept la despăgubiri întemeiat pe dispoziţiile Normei ASF nr. 14/2011, între fapta ilicită a FGA - emiterea deciziei nelegale - şi prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a nesoluţionării cererii în termen neexistând raport de cauzalitate.

În acest sens, instanţa de recurs reţine că textul normei ASF are în vedere situaţia nesoluţionării în termen de către asigurătorul RCA a cererii de despăgubire formulată de asigurătorul CASCO, ce se subrogă în drepturile persoanei vătămate, iar nu situaţia respingerii cererilor de plată formulate în temeiul Legii nr. 213/2015 de asigurătorul CASCO.

Totodată, se constată că nici normele în vigoare la data subrogaţiei şi nici cele de la momentul formulării cererii de plată nu prevăd în sarcina intimatului-pârât obligaţia de despăgubire în cazul respingerii nelegale a cererilor de plată, aceasta fiind situaţia premisă în raport de care a fost formulată cererea în despăgubiri (potrivit precizărilor din cererea modificatoare).

În realitate, recurenta-reclamantă confundă dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situaţii aceasta fiind ţinută să facă dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive de constatare a nelegalităţii actului tipic sau asimilat. În speţa de faţă, reclamanta este în posesia unei astfel de hotărâri, însă numai cu privire la existenţa unui act administrativ tipic nelegal, nu şi cu privire la existenţa actului administrativ asimilat nelegal (nesoluţionarea în termen).

În consecinţă, în cauză nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând penalităţi de întârziere pentru nesoluţionarea în termenul legal/rezonabil a cererii de plată întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nefiind îndeplinite condiţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că în urma admiterii recursului şi a rejudecării, cererea de chemare în judecată va fi admisă doar în parte.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul la plata sumelor de 50 de RON, reprezentând taxă de timbru la fond şi la plata sumei de 685 de RON, reprezentând taxă de timbru şi onorariu de avocat în recurs, potrivit dovezilor aflate la dosar.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite în parte acţiunea, doar în ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferente debitului principal de 1388 RON, calculate pentru perioada 3.05.2018 - 29.10.2021.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1241 din 1 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamantă.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferente debitului principal de 1388 RON, calculate pentru perioada 3.05.2018 - 29.10.2021, precum şi la plata sumei de 50 de RON reprezentând taxă de timbru la fond.

Respinge în rest acţiunea reclamantei, ca nefondată.

Obligă intimatul - pârât la plata sumei de 690 RON, cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 martie 2024.