Prosecutors' appeal rejected: salary recalculation cap upheld, partial claims mooted by new pay orders

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7.03.2022 pe rolul Curtea de Apel Bucureşti sub nr. de dosar x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., procurori în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism au formulat contestaţie împotriva Ordinului nr. 514/09.12.2021 şi a Ordinului nr. 520/10.12.2021 emise de Procurorul Şef Adjunct al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism solicitând să se dispună salarizarea reclamanţilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 şi în continuare, pentru viitor, fără a tine cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1999 din 31 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 au formulat recurs reclamanţii solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii introductive de instanţă şi revocarea, în parte, a acestor acte administrative cu obligarea pârâtei la emiterea unor alte acte administrative prin care să dispună salarizarea reclamanţilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 şi în continuare, pentru viitor, fără a ţine cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Au arătat recurenţii reclamanţi că atât anexele la ordinele de salarizare, cât şi sentinţa atacată nu au ţinut cont de dispozitivul sentinţei civile nr. 1036/24.03.2021 a Tribunalului Prahova, pronunţată în dosarul nr. x/2021 definitivă prin decizia civilă nr. 2883/25.11.2021a Curţii de Apel Ploieşti, prin care pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a fost obligată să recalculeze indemnizaţia lunară de încadrare şi celelalte drepturi salariale aferente cuvenite reclamanţilor, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, fiind totodată obligată la plata către fiecare reclamant a diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, începând cu data de 07.01.2018 şi în continuare, până la recunoaşterea drepturilor de către pârât sau până la apariţia unei modificări legislative, diferenţe ce vor fi actualizate la zi cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculata de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plata şi până la data achitării efective.

S-a arătat că nicăieri în cuprinsul sentinţei civile pronunţată de instanţa de fond, rămasă definitivă, nu se ia în discuţie acel plafon stipulat la art. 2 din Ordinul nr. 514/09.12.2021 emis de Procurorul Şef Adjunct al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, plafon reglementat de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

S-a invocat intervenirea unui element de noutate, respectiv cererea de lămurire a dispozitivului acestei sentinţe, respinse prin încheierea din 01.04.2022 a Tribunalului Prahova cu motivarea că dispoziţiile sunt clare în sensul dispunerii "până la apariţia unei modificări legislative".

Au arătat recurenţii - reclamantă că, se statuează, cu autoritate de lucru judecat şi fără altă posibilitate de înlăturare a unei pretinse omisiuni de plafonare (prin apelarea la instituţiei înlăturării omisiunii vădite) că drepturile salariale ale acestora trebuie recunoscute retroactiv prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără aplicarea plafonării, calculată de la data de 01.08.2016.

Or, instanţa de fond a respins în mod greşit cererea privind recunoaşterea autorităţii de lucru judecat a sentinţei menţionate.

În mod nelegal angajatorul a aplicat dispoziţiile legale în vigoare atunci când, pe de o parte, deşi a recunoscut calcularea drepturilor salariale prin raportare la un VRS de 605,225 RON începând cu 01.08.2016, totuşi a limitat calcularea şi plata salariilor la acest nivel, motivat de plafonarea impusă prin art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017.

În acest sens, s-a arătat că emiterea ordinului contestat atrage situaţia prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ., Ordinul nr. 514/09.12.2021 reprezentând din punct de vedere juridic întocmai actul scris a cărui existenţă atrage aplicabilitatea acestor prevederi legale de drept comun.

Prin urmare, prin emiterea actelor administrative sus-menţionate, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a renunţat la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fiind astfel aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie, respectiv art. 2510 din C. civ. care prevede la alin. (1) "După renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel".

Au mai susţinut recurenţii - reclamanţi că dacă la momentul intrării în vigoare a Legii 153/2017 salariile ar fi fost calculate în mod corect, prin aplicarea dispoziţiilor în vigoare la acel moment, atunci valoarea de referinţă sectorială care ar fi trebuit să fie avută în vedere ar fi fost, în mod evident, cum s-a şi recunoscut de altfel retroactiv începând cu 01.08.2016, valoarea de 605,225 RON.

La momentul elaborării Legii-cadru nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greşit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la Legea nr. 153/2017 a fost calculat prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 305 RON, mult mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON, atestată inclusiv printr-un număr foarte mare de hotărâri judecătoreşti definitive.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizaţiile de încadrare Ia nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu şi în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătoreşti definitive, sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de faţă - VRS 605,225 RON.

Calcularea salariilor raportat la un VRS de 605,225 RON nu este rezultatul unor creşteri salariale reglementate ulterior intrării în vigoare a Legii 153/2017 ci a unor dispoziţii legale anterioare acestui moment.

În fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în detrimentul dispoziţiilor legale în vigoare la momentul intrării în vigoare a Legii 153/2017, a deciziilor administrative şi a hotărârilor judecătoreşti definitive, inclusiv hotărârile noastre judecătoreşti, care au în vedere un VRS de 605,225 RON, reclamanţii se află, atât pentru trecut, cât şi în prezent, respectiv pentru viitor, în situaţia unei scăderi salariale, prin plafonare, contrar interpretării date prin decizia Curţii Constituţionale nr. 700/2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 58 din 29 ianuarie 2020.

Au concluzionat recurenţii - reclamanţi că aplicarea VRS 605,225 RON pentru salariile acestora nu reprezintă o majorare ulterioară, în sensul avut în vedere de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017, ci are natura unei recunoaşteri retroactive a unui drept deja existent, care s-a născut anterior adoptării Legii nr. 153/2017, dar care este în prezent plafonat în mod nelegal în ciuda hotărârii judecătoreşti 1036/24.03.2021 a Tribunalului Prahova, intrată în putere de lucru judecat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a depus note de şedinţă, insoţite de Ordinele nr. 190/13.04.2023 şi 225 din data de 2.05.2023, în raport de care s-a invocat lipsa de obiect a acţiunii, recurenţilor - reclamanţi fiindu-le stabilite drepturile salariale în raport de valoarea de referinţă sectorială 605,225 RON.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Argumente de fapt şi de drept relevante

6.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanţii sunt procurori în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism .

Reclamanţii au contestat administrativ Ordinul nr. 514/09.12.2021 şi a Ordinul nr. 520/10.12.2021 emise de Procurorul Şef Adjunct al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, contestaţiile formulate fiind respinse ca neîntemeiate.

Prin Ordinul 2295/07.12.2021 şi Decizia nr. 2296/07.12.2021 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie s-a dispus: Art. 1 - Începând cu data de 1 august 2016, procurorii, procurorii militari, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii "se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, în condiţiile" prezentului ordin/decizie.

Art. 2 - Începând cu data de 1 ianuarie 2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din prezentul ordin/decizie, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. Art. 3 - În cazul personalului menţionat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti.

Art. 4 - În cazul personalului menţionat la art. 1 căruia valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentei decizii. Art. 5 - Drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate şi personalului conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, calculate potrivit art. 1 şi 2 din prezenta decizie se stabilesc prin decizii ale procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Art. 6 - Plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin/decizii se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege. Art. 7, secţia de resurse umane şi documentare, Departamentul economico - financiar şi administrativ şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi parchetele de pe lângă curţile de apel vor aduce la îndeplinire prevederile prezentei decizii.

În temeiul acestui ordin au fost emise de către Procurorul Şef Adjunct al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism Ordinul nr. 514/09.12.2021 şi Ordinul nr. 520/10.12.2021, cu un conţinut asemănător Ordinului 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie.

Prin sentinţa atacată instanţa de fond a respins ca nefondate susţinerile reclamanţilor, care au vizat, pe de o parte, greşita aplicare a plafonului aferent anului 2022 care, potrivit reclamanţilor, ar lăsa lipsite de efecte hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut anterior dreptul la calculul indemnizaţiilor prin raportare la o VRS de 605,225 RON, precum şi greşita limitare a plăţii diferenţelor de drepturi salariale la ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021, în raport de care s-a invocat greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi a dispoziţiilor art. 2537 pct. 1 C. civ. şi ale art. 2506 şi 2507 C. civ. referitoare la renunţarea la prescripţie, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, s-a respins apărarea reclamanţior cu privire la efectele autorităţii de lucru judecat reprezentată de sentinţa civilă nr. 1036/24.03.2021 a Tribunalului Prahova, pronunţată în dosarul nr. x/2021 definitivă prin decizia civilă nr. 2883/25.11.2021 a Curţii de Apel Ploieşti.

6.2. În prealabil, Înalta Curte reţine că din ordinele de salarizare depuse de pârât în faţa instanţei de recurs (Ordinele nr. 190/13.04.2023 şi 225 din data de 2.05.2023), rezultă că procurorilor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilorde Criminalitate Organizată şi Terorism, începând cu data de 7 decembrie 2018 le-au fost stabilite drepturile salariale având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, drept existent din luna iunie 2017 în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", "fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017".

Pentru aceste considerente, observând că, după pronunţarea instanţei de fond, prin ordine de salarizare emise intimata - pârâtă au fost recunoscute pretenţiile reclamanţilor formulate care vizează perioada ulterioară datei de 7 decembrie 2018, Înalta Curte constată că atât acţiunea cât şi recursul au rămas fără obiect.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenţii - reclamanţi, ca rămas fără obiect în ceea ce priveşte pretenţiile ulterioare datei de 7 decembrie 2018.

6.3. Analizând criticile de recurs privind pretenţiile reclamanţilor anterioare datei de 7 decembrie 2018, instanţa le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente

6.3.1. În ceea ce priveşte recunoaşterea VRS deplafonat în cuantum de 605,225 RON Înalta Curte constată că, potrivit prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017:

"(6) În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Dat fiind contextul legislativ anterior anului 2017 şi succesiunea în timp a actelor normative de salarizare, precum şi efectele produse de acestea, prin Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a intervenit şi a stabilit un nou cadru legal de reglementare a sistemului de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, inclusiv pentru personalul din familia ocupaţională "Justiţie".

Dispoziţiile cuprinse în art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 au făcut obiect al examenului de constituţionalitate în mai multe rânduri. În mod consecvent, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate prin deciziile pronunţate, dintre care pot fi amintite: Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019, Decizia nr. 326 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 328 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 585 din 23 septembrie 2021 sau Decizia nr. 80 din 2 martie 2023.

În esenţă, în cuprinsul Deciziei nr. 700 din 31 octombrie 2019, făcând o analiză de ansamblu a actului normativ, precum şi o analiză a dispoziţiilor de aplicare etapizată a acestuia, Curtea Constituţională a subliniat că:

"stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022, are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice" (paragraful 37).

A reţinut în mod corect prima instanţă că reclamanţii nu pot invoca perpetuarea în timp a efectelor hotărârilor judecătoreşti de recunoaştere a unor drepturi salariale, modul de calcul stabilit anterior pentru salariu fiind relevant doar prin prisma art. 38 alin. (2), (3), (4), acesta neînlăturând de la aplicare prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Observă Înalta Curte că nici în cuprinsul sentinţei civile nr. 1036/24.03.2021 a Tribunalului Prahova, pronunţate în dosarul nr. x/2021 şi nici în cuprinsul deciziei civile nr. 2883/25.11.2021 a Curţii de Apel Ploieşti, nu se statuează asupra problemei de drept a înlăturării de la aplicare a art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, instanţele pronunţându-se, în limitele investirii, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 şi a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, prin raportare la decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15 decembrie 2016.

Din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică). Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi, în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

6.3.2. În ceea ce priveşte criticile privind greşita aplicare a normelor de drept material privind prescripţia, Înalta Curte reţine, aşa cum s-a arătat, că recurenţilor reclamaţi li s-a recunoscut prin ordinele atacate dreptul la recalcularea indemnizatiilor în raport de valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON, potrivit Art. 3, respectiv - În cazul personalului menţionat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti.

Totodată, reţine Înalta Curte că potrivit art. 4 din ordin, recalcularea şi plata diferenţelor salariale s-a dispus cu respectarea unui termen de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii deciziei.

Ordinele nr. 2296/07.12.2021 şi nr. 514/09.12.2021 şi nr. 520/10.12.2021 emise de ordonatorul principal şi secundar de credite au fost emise tocmai în aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiune de drept şi a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost stabilite drepturile salariale pentru personal din aceeaşi familie ocupaţională "Justiţie".

Contrar soluţiei primei instanţe care a constatat că din partea intimaţilor - pârâţi rezultă intenţia clară de a achita aceste drepturi salariale doar conform titlurilor deţinute de sau, în ipoteza stabilirii pe cale administrativă, în limita termenului de prescripţie de 3 ani, recurenţii - reclamanţi susţin că prin emiterea deciziilor atacate dreptul a fost recunoscut, astfel că în condiţiile art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) din C. civ., de la data emiterii a început să curgă un nou termen de prescripţie.

Înalta Curte constată că obligarea pârâţilor la stabilirea unui interval mai mare decât cel menţionat în titlul deţinut sau în dispoziţia contestată ar încălca prevederile art. 2506 alin. (2) C. civ. care prevede că, după împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate refuza executarea prestaţiei.

Nu există o îngrădire legală sau de altă natură, prin care persoana împotriva căreia curge prescripţia să fie obligată să recunoască existenţa unei creanţe în alte limite decât cele apreciate de aceasta. Or, una din aceste limite în care o persoană poate face recunoaşterea unei creanţe poate fi stabilită prin raportare la termenul de prescripţie instituit de lege, aşa cum s-a procedat şi în ceea ce priveşte actele a căror anulare se solicită în cauză.

Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge (art. 2512 alin. (1) C. civ.), ceea ce, de altfel, au şi făcut autorităţile emitente pârâte prin intermediul actelor contestate.

Susţinerea referitoare la recunoaşterea dreptului de către pârât şi efectele acesteia asupra prescripţiei este nefondată.

Cu titlu general, Curtea reţine că în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului de către debitor, este necesar a se distinge în funcţie de momentul în care intervine. Astfel, în cazul în care recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului (art. 2537 pct. 1 C. civ.), începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii; în schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă în fapt o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi urm. C. civ. În plus, trebuie ca recunoaşterea dreptului să respecte, şi în acest caz, dispoziţiile art. 2538 C. civ. şi să fie făcută prin act scris.

Sunt nefondate susţinerile recurenţilor - reclamanţi potrivit cărora termenul de prescripţie a fost întrerupt prin emiterea actului, întrucât nu a intervenit o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale restante, recunoaştere care să derive din plata salariilor şi a drepturilor restante.

Susţinerea reclamanţilor în sensul că prevederile contestate din actele administrative vizate, respectiv art. 1, ar conţine o recunoaştere a dreptului salarial începând cu data de 01.08.2016 şi valorificarea acestei recunoaşteri din perspectiva prevederilor 2506 alin. (4), (25)06 şi 2507 Cod.civ. referitoare la renunţarea la prescripţie nu poate fi primită.

Astfel, conform prevederilor C. civ., recunoaşterea dreptului prin act scris trebuie să fie neîndoielnică, fiind exclus orice echivoc.

În cauză, nu se poate reţine lipsa echivocului câtă vreme dispoziţiile contestate limitează în mod expres plata la ultimii 3 ani anteriori emiterii deciziei, astfel cum rezultă din art. 4 şi art. 6 din deciziile atacate.

Referitor la sentinţele invocate cu titlu de practică, Înalta Curte reţine că acestea au "putere" doar între părţile din acele cauze judiciare, pârâţii recunoscând aplicabilitatea lor în condiţiile art. 3 din actele atacate, astfel cum este şi situaţia recurenţilor - reclamanţi

Prin urmare, interpretarea normelor de drept material dată de prima instanţă este temeinică şi legală, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca rămas fără obiect în ceea ce priveşte pretenţiile ulterioare datei de 7 decembrie 2018 şi ca nefondat în ceea ce priveşte pretenţiile anterioare datei de 7 decembrie 2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. împotriva sentinţei civile nr. 1999 din 31 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca rămas fără obiect în ceea ce priveşte pretenţiile ulterioare datei de 7 decembrie 2018 şi ca nefondat în ceea ce priveşte pretenţiile anterioare datei de 7 decembrie 2018.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 martie 2024.