Salary cap and three-year prescription upheld in magistrates' retroactive pay challenge

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanţii A., B. şi C. au solicitat anularea parţială a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, anularea parţială a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a art. 4 şi art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat şi recalcularea drepturilor salariale, actualizarea sumelor cu indicele ratei inflaţiei şi acordarea dobânzii legale.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1682 din 4 octombrie 2022, a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâta Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanţii B., A. şi C. au declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că sentinţa instanţei de fond a fost dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material, respectiv a articolului 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, urmare a faptului că nu sunt incidente situaţiile reglementate, în sensul că indemnizaţiile de încadrare nu sunt mai mari decât cele stabilite potrivit acestei legi pentru anul 2022 şi nici nu au devenit ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate.

În opinia recurenţilor, în interpretarea acestei norme de drept material, instanţa de fond nu a avut în vedere că în momentul intrării în vigoare a legii, componenta VRS a indemnizaţiei avea un alt cuantum decât cel de 605,225 RON, mai redus, ceea ce nu reprezintă o majorare salarială, ci o aplicare conform legii, stabilită prin hotărâri judecătoreşti definitive, a acestei valori de referinţă salariale, care este diferită de cea existentă în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017. Cu alte cuvinte, este vorba de aceeaşi componentă a indemnizaţiei de încadrare, care s-a stabilit însă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, care trebuia să aibă un cuantum mai ridicat, indemnizaţiile rezultate în urma raportării la valoarea VRS-ului stabilită prin hotărâri judecătoreşti definitive (de 605,225, faţă de 305 RON), neputând fi plafonate la nivelul instituit pentru anul 2022, întrucât nu este dată niciuna din situaţiile reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, nefiind vorba de indemnizaţii de încadrare mai mari decât cele stabilite potrivit acestei legi pentru anul 2022, şi nici de majorări salariale reglementate prin lege.

În caz contrar, ar însemna ca o hotărâre judecătorească să rămână fără efect, iar debitorul să nu mai aibă posibilitatea de a o executa deşi a obţinut această hotărâre, ceea ce este contrar legii.

De asemenea, recurenţii apreciază că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că s-a invocat faptul că ne aflăm în cea de-a doua ipoteză a actului normativ menţionat, întrucât în cererea de chemare în judecată s-a arătat că art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 limitează plafonarea exclusiv în situaţia în care veniturile aici reglementate devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate de lege, deci nu şi în cazul în care, prin hotărâri judecătoreşti definitive sunt recunoscute şi stabilite chestiuni care conduc la majorări salariale.

Se mai susţine că instanţa de fond a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 2506, art. 2507 şi art. 2538 C. civ., întrucât atât timp cât prin ordinul menţionat a fost recunoscut dreptul ca indemnizaţia să fie calculată prin raportare la VRS 605,225 RON, această recunoaştere se impunea a nu fi scindată începând cu data de 01.01.2018, ci să fie una totală, din momentul naşterii dreptului, respectiv începând cu 01.08.2016.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Ordinul Procurorului General PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021 s-a dispus salarizarea magistraţilor şi a personalului de specialitate juridică asimilat magistraţilor, a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, a specialiştilor din cadrul Ministerului Public prin raportare la VRS 605,225 RON.

La art. 1 din ordin s-a prevăzut că începând cu data de 01.08.2016 persoanele, menţionate anterior, se salarizează având în vedere VRS 605,225 RON, "în condiţiile prezentului ordin".

La art. 2 s-a prevăzut că începând cu data de 1.01.2018 drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din ordin în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

La art. 3 din ordin s-a prevăzut că personalului menţionat la art. 1 căruia drepturile i s-au recunoscut prin hotărâri judecătoreşti, aplicarea ordinului se face cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti.

La art. 4 s-a prevăzut că în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului.

La art. 6 se prevede că plata diferenţelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Prin adresa nr. x/2021; x/2022 din data de 20.01.2022 PG PÎCCJ a respins contestaţiile împotriva ordinului de salarizare, motiv pentru care reclamanţii s-au adresat instanţei de judecată.

Curtea de Apel a respins acţiunea reclamanţilor, soluţie pe care Înalta Curte împărtăşeşte.

Înalta Curte are în vedere faptul că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus salarizarea anumitor categorii de personal din cadrul Ministerului Public, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, având în vedere jurisprudenţa unitară în materie a instanţelor judecătoreşti, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Articolul 1 din Ordinul nr. 2295/2021 stabileşte în mod explicit că destinatarii săi se salarizează cu valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, "în condiţiile prezentului ordin".

Această prevedere trebuie interpretată în sensul că salarizarea se va realiza în modalităţile indicate în articolele subsecvente, respectiv după regulile arătate în art. 2, 3 şi 4.

Dispoziţiile art. 1 din ordin se interpretează coroborat cu cele ale art. 3 şi 4, care reglementează modalitatea de stabilire şi de plată a drepturilor salariale în funcţie de cele două situaţii de drept în care se pot afla destinatarii ordinului, astfel:

- cu respectarea termenului general de prescripţie extinctivă, pentru destinatarii care nu deţin titluri executorii;

- cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti (sub aspectul întinderii obligaţiei), pentru destinatarii care deţin titluri executorii mai favorabile.

Aşadar, în cauză a intervenit o recunoaştere condiţionată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele şi cu observarea termenului general de prescripţie extinctivă, prevăzute de art. 2517 C. civ., respectiv 3 ani.

De altfel, acest text este indicat în mod explicit în preambulul ordinului, în acelaşi sens fiind şi nota care a stat la baza emiterii Ordinului care acordarea dreptului cu observarea termenului de prescripţie, aspect relevant în ceea ce priveşte voinţa/reprezentarea subiectivă a emitentului cu ocazia adoptării reglementării.

Prin urmare articolul. 1 din Ordinul nr. 2295/2021 are doar semnificaţia constatării existenţei în familia ocupaţională "Justiţie" a unei noi valori de referinţă sectoriale recunoscute de ceilalţi ordonatori de credite şi are rolul de a marca data de la care această valoare de referinţă sectorială a fost aplicată/luată în considerare în cadrul familiei ocupaţionale.

Deci, nu se poate aprecia că emitentul ar fi renunţat expres la prescripţie.

De asemenea, nu se poate ajunge la concluzia că ar fi intervenit o renunţare tacită la prescripţie, în cauză, emitentul nu a renunţat la prescripţie, ci a stipulat în mod expres că face uz de prevederile legale care reglementează prescripţia.

De asemenea, Înalta Curte reţine că articolul 4 din Ordinul nr. 2295/2021 nu face altceva decât să afirme voinţa emitentului, conformă legii civile, de a recalcula şi plăti drepturile salariale ale destinatarilor cu observarea termenului de prescripţie extinctivă.

În acelaşi sens, în art. 6 din Ordinul nr. 2295/2021 se stipulează că plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Susţinerea intimatului-pârât potrivit căreia recursul a rămas fără obiect nu este întemeiată şi nu poate fi primită, având în vedere toate capetele de cerere ale acţiunii reclamanţilor.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii - reclamanţi B., A. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1682 din 04 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.