Salary retroactivity capped at three years as administrative salary decision upheld.

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamanţii A., B., C., D., E. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie au solicitat, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, să se dispună revocarea, în parte, a Deciziei nr. 87/13.01.2022 a Procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi obligarea acestuia la admiterea contestaţiilor formulate împotriva Deciziei nr. 548/08.12.2021 a Procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie precum şi la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună salarizarea reclamanţilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 şi în continuare, pentru viitor, fără a ţine cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1387 din 8 iulie 2022, a respins cererea formulată de reclamanţii A., B., C., E., D., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanţii D., C., B., A. şi E. au declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că potrivit art. 1 din Ordinul nr. 547/08.12.2021 şi din Decizia nr. 548/08.12.2021, Direcţia Naţională Anticorupţie a recunoscut dreptul reclamanţilor de a fi salarizaţi de la data de 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON şi nu de 484,18, cât a fost luată în considerare în toată această perioadă.

Prin urmare, Direcţia Naţională Anticorupţie a renunţat la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fiind astfel aplicabile regulile de la art. 2510 din C. civ. care prevede la alin. (1) că după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

Având în vedere aceste aspecte, recurenţii consideră că, în urma emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021 şi, respectiv, în urma emiterii Deciziei nr. 548/08.12.2021, ambele ale Procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, sunt îndreptăţiţi la calcularea şi plata diferenţelor salariate rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON faţă de 484.18, începând cu data de 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existenţa acestor drepturi

În opinia recurenţilor termenul de prescripţie se referă la termenul în care se stinge prin prescripţie dreptul material la acţiune dacă nu a fost exercitat, or, de la data emiterii acestor acte administrative curge un nou termen de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din Ordinul nr. 547/08.12.2021 şi, respectiv, din Decizia nr. 548/08.12.2021 este total nelegală.

De asemenea, recurenţii consideră că având în vedere că Nota nr. x/2022 din 01.01.2022, emisă de Serviciul resurse umane, perfecţionare profesională şi documentare al Direcţiei Naţionale Anticorupţie cuprinde analiza situaţiei de fapt şi de drept şi motivele pentru care le-au fost respinse contestaţiile iniţiale împotriva Deciziei nr. 548/08.12.2021, această notă poate fi considerată ca formând un tot unitar cu actul administrativ atacat, respectiv cu Decizia nr. 87/13.01.2022, astfel că urmează să fie supusă analizei.

S-a reţinut faptul că nu se poate susţine că recunoaşterea dreptului pretins a fost făcută începând cu data de 01.0S.2016 şi că menţiunea din art. 1 al Deciziei nr. 548/08.12.2021 a fost făcută numai prin raportare la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016.

Acest argument nu poate fi primit, deoarece dreptul pretins există în materialitatea sa, fiind recunoscut ca atare atât prin titluri executorii, reprezentate de hotărâri judecătoreşti definitive, cât şi prin acte administrative ulterioare emise nu numai de angajator, ci şi de alţi ordonatori principali de credite, cum ar fi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti.

S-a mai invocat faptul că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 2506 alin. (4) C. civ. şi că nu sunt îndeplinite nici condiţiile referitoare la renunţarea la prescripţie.

Din interpretarea prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., nu rezultă că cele două condiţii, recunoaşterea dreptului printr-un act scris şi constituirea de garanţii, trebuie îndeplinite simultan. Ipoteza prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ. este îndeplinită, astfel, în următoarele trei cazuri: fie are loc doar o recunoaştere a dreptului printr-un act scris (din partea debitorului), fie debitorul a constituit garanţii în folosul titularilor dreptului, fie debitorul a recunoscut dreptul printr-un act scris şi a constituit garanţii în folosul titularilor dreptului.

Constituirea de garanţii, potrivit doctrinei, poate consta şi în plata parţială sau eşalonată a creanţei, ceea ce debitorul a făcut în speţa de faţă, o primă plată către creditori fiind efectuată în luna decembrie 2021.

De asemenea, s-a mai susţinut faptul că aceleaşi menţiuni referitoare la incidenţa termenului de prescripţie de 3 ani, în privinţa plăţilor diferenţelor salariale ar fi fost reţinute şi în cuprinsul Ordinului nr. 221 din 26.10.2020, emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în toate hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus obligarea D.N.A. la plata diferenţelor salariale ar fi fost reţinută incidenţa termenului de prescripţie de 3 ani.

Recurenţii precizează că se află în posesia Ordinului invocat de intimat, însă acest ordin vizează salarizarea magistraţilor judecători şi a magistraţilor-asistenţi, nu salarizarea personalului auxiliar de specialitate şi a celui conex, pentru că această ultima operaţiune s-a realizat prin intermediul unui alt ordin, respectiv Ordinul nr. 224 din 29.10.2020, emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În combaterea celor prezentate, recurenţii-reclamanţi au depus Decizia nr. 87 din 25.01.2022. emisă de Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a stabilit plata diferenţelor salariale către personalul auxiliar de specialitate, începând cu data de 01.08.2016. fără a fi reţinută incidenţa termenului de prescripţie de 3 ani.

O menţiune importantă cu privire la această decizie este aceea că a fost emisă, printre altele, pe baza Ordinului nr. 224 din 29.10.2020, emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a acordat personalului auxiliar de specialitate drepturile salariale, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 de RON, precum şi pe Punctul de vedere formulat de consilierul juridic al Curţii de Apel Bucureşti, înregistrat sub nr. x/18.01.2022.

Cu privire la data de la care ar trebui să se recalculeze salariile raportat la valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON, reclamanţii reiterează că aceasta ar trebui să fie cea menţionată în art. 1 a Deciziei nr. 548/08.12.2021 pentru toţi destinatarii deciziei, indiferent dacă au sau nu hotărâri judecătoreşti prin care să le fi fost recunoscut acest drept, motivat de faptul că prin art. 1 a acestei decizii s-a recunoscut expres faptul că salariile trebuie recalculate în raport de această valoare sectorială de referinţă, începând cu data de 1 august 2016.

Având în vedere aceste aspecte, în urma emiterii, la data de 13.01.2022, a Deciziei nr. 87/13.01.2022, recurenţii-reclamanţi apreciază că sunt îndreptăţiţi la calcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea valorii sectoriale de referinţă în sumă de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existenţa acestor drepturi.

De asemenea, recurenţii consideră că prevederile art. 2 şi 4 din decizia contestată contrazic prevederile art. 1 şi limitează în mod nelegal şi, în acelaşi timp, discriminatoriu, calcularea şi plata diferenţelor salariale, în raport de elemente extrinseci ale deciziei.

Se mai arată că personalului auxiliar de specialitate şi personal conex asimilat personalului auxiliar de specialitate, i s-a recunoscut judiciar dreptul la recalcularea indemnizaţiilor în raport de o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 13.07.2017 şi în continuare (prin decizia civilă definitivă nr. 5682 din 10.11.2021, emisă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020), însă există hotărâri judecătoreşti care au recunoscut acelaşi drept altor persoane din aceeaşi familie ocupaţională, începând cu data de 01.08.2016.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a dispoziţiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia Procurorului Şef DNA nr. 548/08.12.2021 s-a decis salarizarea personalului auxiliar de specialitate şi a personalului conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON.

La art. 1 din ordin s-a prevăzut că începând cu data de 01.08.2016 persoanele menţionate anterior se salarizează având în vedere VRS 605,225 RON, "în condiţiile prezentei decizii ".

La art. 2 s-a prevăzut că începând cu data de 1.01.2018 drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din decizie în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

La art. 3 din decizie s-a prevăzut că pentru personalul menţionat la art. 1 căruia drepturile i s-au recunoscut prin hotărâri judecătoreşti, aplicarea deciziei se face cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti.

La art. 4 s-a prevăzut că în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului.

La art. 6 se prevede că plata diferenţelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Prin Decizia Procurorului Şef DNA nr. 87/13.01.2022 a fost respinsă contestaţia formulată împotriva ordinului de salarizare menţionat anterior.

Înalta Curte constată că instanţa de fond temeinic şi legal a reţinut că Decizia de salarizare atacată a avut în vedere în mod corect termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 din Codul muncii.

Din analiza actului de salarizare rezultă că prevede două ipoteze: (1) situaţia în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin însuşi ordinul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă şi (2) situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Recurenţii-reclamanţi nu sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 sau începând cu data de 01.09.2018, fiind aplicabile art. 4 şi 6 din Decizia atacată.

Astfel, rezultă în mod clar din ordin că termenul de prescripţie este de 3 ani şi curge de la data emiterii ordinului, respectiv de la data de 08.12.2021, ceea ce înseamnă că ordinul are în vedere drepturile VRS în perioada 7.12.2018-08.12.2021.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a constatat că precizările emitentului la data de 1 august 2016 nu pot fi interpretate ca o recunoaştere a dreptului din moment ce însuşi emitentul ordinului a prevăzut la art. 4 din ordin că plata se face cu respectarea termenului de prescripţie. Astfel, trimiterea din cuprinsul deciziei la data de 01.08.2016 a fost efectuată prin raportare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, însă această menţiune trebuie coroborată cu art. 4 care prevede că în cazul personalului căruia valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, respectiv prin acest ordin, (cum este şi cazul reclamanţilor, care nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti executorii prin care să îi fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu o altă dată) recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea acestei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport cu data emiterii acesteia.

Prin urmare, din conţinutul ordinului contestat rezultă cu certitudine că dreptul la stabilirea şi acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON a fost recunoscut pe cale administrativă, în limita termenului de prescripţie de 3 ani, iar decizia de salarizare atacată a avut în vedere în mod corect termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 din Codul muncii, termen care curge de la data emiterii deciziei, respectiv de la data de 08.12.2021, ceea ce înseamnă că ordinul are în vedere drepturile VRS în perioada 7.12.2018-08.12.2021.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond temeinic şi legal a reţinut că actele administrative de stabilire a drepturilor salariale, emise de alte autorităţi cum ar fi ordinul preşedintelui ÎCCJ, nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea prezentei cauze, întrucât nu vizează raporturile cu reclamanţii.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii - reclamanţi D., C., B., A. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 1387 din 8 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.