Contractual forum clause upheld: negative jurisdiction conflict resolved in favor of Bihor Tribunal for unpaid invoice claim.

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la 28 noiembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 222.528,13 RON reprezentând facturi restante, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a arătat că, între cele două părţi au fost încheiate contractele de abonament nr. x şi x în baza cărora reclamanta a instalat în vehiculele aparţinând pârâtei unităţi A.. În cursul anului 2017 s-a solicitat rezilierea ultimului contract, purtându-se discuţii în vederea transferării obligaţiilor restante către primul contract. Întrucât discuţiile nu s-au finalizat cu încheierea unui acord, iar pârâta a refuzat plata debitelor restante, s-a procedat la rezilierea contractelor, însă pârâta datorează în continuare întreg debitul restant, datele transmise de echipamentele GPS fiind stocate în continuare.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1350, 1516 şi urm. C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă teritorială arătând că, în privinţa clauzei de stabilire a competenţei în favoarea Tribunalului Bihor, sunt incidente prevederile art. 1203 C. civ., întrucât, din examinarea clauzei de la art. 5.2 rezultă că aceasta a fost stabilită în prealabil de către reclamantă, folosindu-se de ea în toate relaţiile contractuale. Prin urmare, apreciază că aceasta se încadrează în ipotezele reglementate de acest articol şi, întrucât nu a fost acceptată în mod expres, a susţinut că simpla semnătură nu poate fi considerată ca reprezentând acceptare.

La primul termen stabilit în cauză (22.02.2023), instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bihor, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi, totodată, având nevoie de timp pentru a delibera asupra excepţiei, a dispus amânarea pronunţării asupra excepţiei la data de 01 martie 2023.

Prin sentinţa nr. 50/LP/2023 din 01 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bihor a reţinut că, în cuprinsul celor două contracte încheiate de părţi se arată că litigiile dintre ele se vor soluţiona pe cale amiabilă, iar în caz de eşec, de instanţele judecătoreşti competente de pe raza de reşedinţă a prestatorului, în accepţiunea primei instanţe de conflict, prevederea contractuală fiind derogatorie de la dispoziţiile de drept comun în materia competenţei potrivit cărora cererea se adresează instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului (art. 107 C. proc. civ.).

Totodată, a mai arătat că examinarea conţinutului celor două clauze conduce la concluzia că ea este una standard, fiind inserată de către reclamantă în contractele încheiate cu clienţii săi, ca urmare a caracterului repetitiv al acesteia, astfel încât, faţă de împrejurarea că ea derogă de la normele obişnuite de competenţă, devin incidente prevederile art. 1203 C. civ., potrivit cărora clauza standard prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor de judecată nu îşi produce efectul decât dacă este acceptată în mod expres în scris de către cealaltă parte.

De asemenea, a mai reţinut că simpla semnare a contractului în ansamblul său, chiar dacă acesta ar fi semnat pe fiecare filă, nu echivalează cu acceptarea în mod expres a clauzei neuzuale referitoare la înlăturarea competenţei obişnuite a instanţelor de judecată, atâta timp cât, suplimentar, nu rezultă că partea şi-a însuşit-o în mod expres.

Arătând că, din conţinutul celor două contracte, nu rezultă că pârâta a înţeles în mod expres să îşi însuşească clauza atributivă de competenţă, simpla semnare a contractului neechivalând cu formalitatea suplimentară impusă de legiuitor, faţă de împrejurarea că sediul pârâtei se află pe raza teritorială de competenţă a Tribunalului Bucureşti, în raport de prevederile art. 107 Cod procedură, Tribunalul Bihor a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13 martie 2023, sub nr. x/2023, stabilindu-se termen la 24.10.2023.

La termenul din 24.10.2023, instanţa a acordat cuvântul părţilor cu privire la competenţa acesteia şi a rămas în pronunţare pe excepţia necompetenţei teritoriale.

Prin sentinţa civilă nr. 2487/2023 din 24 octombrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Bihor. Totodată, a constatat ivit conflict negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competentă să hotărască asupra conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti, evocând dispoziţiile art. 107 şi 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a reţinut că, în cauză, competenţa este una alternativă, reclamantul având posibilitatea, potrivit art. 116 C. proc. civ., să facă alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

De asemenea, a mai constatat că cele două contracte de abonament pe care reclamanta îşi întemeiază cererea de chemare în judecată au fost încheiate între reclamanta A. S.R.L., în calitate de Prestator, şi pârâta B. S.R.L., în calitate de Abonat, contracte în cuprinsul cărora la art. 5 pct. 5.2 s-a stipulat expres că:

"Litigiile se vor soluţiona pe cât posibil pe cale amiabilă, iar în caz de eşec, de instanţele judecătoreşti competente de pe raza de reşedinţă a Prestatorului."

Prin urmare, în considerarea clauzei atributive de competenţă stabilită prin art. 5 pct. 5.2 din cele două contracte şi faţă de împrejurarea că sediul reclamantei Prestator se află în municipiul Oradea, Tribunalul Bucureşti a apreciat că instanţa competentă să soluţioneze litigiul dedus judecăţii este Tribunalul Bihor.

De asemenea, a mai arătat că, potrivit art. 1272 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui.

Prin urmare, a stabilit că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1203 din C. civ., întrucât cele două contracte au fost încheiate între profesionişti, clauza în discuţie neavând caracter neuzual în raporturile dintre profesionişti, în general, şi în raporturile dintre reclamanta şi pârâta din prezenta cauză, în particular.

Totodată, relativ la acest aspect, Tribunalul a arătat că, pentru a fi neuzuală, clauza atributivă de competenţă inserată în contractele încheiate între profesionişti trebuie să conţină, pe lângă restricţiile prevăzute în cuprinsul art. 1.203 C. civ., şi un element de surpriză pentru cealaltă parte contractantă, astfel încât aceasta să nu poată prevedea stipulaţia favorabilă co-contractantului, cât timp partea care le-a propus a obţinut acordul expres în scris al partenerului contractual.

Astfel, reţinând calitatea ambelor părţi, de profesionişti, în sensul art. 3 C. civ., precum şi faptul că raporturile dintre profesionişti se caracterizează prin celeritate, cea de a doua instanţă de conflict a apreciat că pârâta nu se poate prevala de art. 1203 C. civ., mai ales în contextul în care aceeaşi reclamantă a încheiat mai multe contracte cu pârâta, care conţineau această clauză, la un interval de timp care i-ar fi permis pârâtei să se sesizeze în legătură cu caracterul lor neuzual, astfel încât contractele ulterioare să nu mai fie semnate sau să fi cerut evidenţierea sub altă formă a acestei clauze.

Având în vedere toate aspectele învederate mai sus, Tribunalul Bucureşti a apreciat că art. 5 pct. 5.2 din contractele încheiate între părţi produc efecte, fiind o clauză atributivă de competenţă valabilă, motiv pentru care, în temeiul art. 126 alin. (1) C. proc. civ., a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor (instanţa de la sediul reclamantei - prestator).

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Bihor, instanţa, în temeiul art. 135 alin. (1) şi art. 134 C. proc. civ., a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă, precum şi suspendarea judecării cauzei, până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 23 noiembrie 2023, sub nr. x/2023.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Bihor şi Tribunalul Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul litigiului este reprezentat de cererea de chemare în judecată prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în temeiul răspunderii civile contractuale, obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata contravalorii mai multor facturi emise în baza unor raporturi contractuale derulate între reclamantă şi pârâtă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350, art. 1516 şi următoarele din C. civ.

În materie de competenţă teritorială, regula generală este instituită de art. 107 C. proc. civ. potrivit căruia, cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

În conformitate cu dispoziţiile art. 113 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează competenţa teritorială alternativă, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din acelaşi cod, mai sunt competente şi instanţele prevăzute la pct. 1-9 de la alin. (1) al art. 113 C. proc. civ.

În materie contractuală, competenţa teritorială este alternativă, legiuitorul prevăzând în cuprinsul dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. că, "în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente, (...) instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract."

Totodată, dispoziţiile art. 116 C. proc. civ. stipulează în sensul că "reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Prin clauza prevăzută la art. 5.2 din Contractul de abonament x, părţile au convenit ca eventualele litigii să se soluţioneze pe cale amiabilă, iar, "în caz de eşec, de instanţele judecătoreşti competente de pe raza de reşedinţă a Prestatorului."

Potrivit art. 126 din C. proc. civ.:

"(1) Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă. (2) În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă."

Aşadar, legea procesuală civilă permite părţilor să convină, în scris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă, ceea ce nu este cazul în speţă.

Art. 129 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Necompetenţa este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura". Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că "În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată".

Din interpretarea normelor legale menţionate rezultă că este absolută competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă, iar competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri (cu excepţia celor prevăzute de art. 117-121 din C. proc. civ. privitoare la imobile, moştenire, societăţi, insolvenţă sau concordat preventiv şi împotriva unui consumator) şi la cele referitoare la alte drepturi de care părţile pot să dispună, este relativă.

În ceea ce priveşte obiectul litigiului dedus judecăţii, prin raportare la prevederile art. 129 alin. (2) din C. proc. civ., norma de competenţă aplicabilă în cauză este de ordine privată (relativă).

Conform art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii."

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că, prin întâmpinarea depusă la 9 ianuarie 2023 (data transmiterii pe e-mail - dosar Tribunalul Bihor), în termenul prevăzut de art. 201 alin. (1) din C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bihor, prin raportare la art. 5.2 din contractul de abonament x, susţinând că respectiva clauză, prin care, aşa cum s-a arătat mai sus, părţile au convenit ca eventualele litigii să se soluţioneze pe cale amiabilă, iar, "în caz de eşec, de instanţele judecătoreşti competente de pe raza de reşedinţă a Prestatorului", este una neuzuală, care nu a fost acceptată în mod expres de către pârâtă.

Prin urmare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale raportat la valabilitatea clauzei atributive de competenţă prevăzută la art. 5.2 din contractul de abonament x, din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 1203 C. civ.

Însă, în condiţiile în care competenţa analizată nu este exclusivă, iar conduita pe care o pretinde reclamanta prin demersul judiciar iniţiat are la bază contractul părţilor, acesta generând litigiul, devine aplicabilă clauza atributivă de competenţă amintită, din perspectiva dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din C. proc. civ.

Nu poate fi primită susţinerea pârâtei în sensul că respectiva clauză de atribuire a competenţei ar fi una neuzuală în sensul art. 1203 C. civ.. Este adevărat că, potrivit acestui text de lege, fără a distinge cupă cum este vorba despre un contract între profesionişti sau între persoane fizice care nu exploatează o întreprindere, este considerată a fi o clauză neuzuală şi acea clauză inserată de una din părţi într-un contract preformulat, prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, o astfel de clauză neproducând efecte decât dacă este acceptată, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

Acceptarea "în scris", nu necesita clarificări de ordin normativ, fiind evident că ea presupune asumarea respectivei clauze în cadrul unui contract constatat printr-un înscris însuşit de părţi prin semnătură. Pe de altă parte, deşi legea nu defineşte nici ce se înţelege prin acceptare "în mod expres", din conţinutul normei se poate identifica intenţia legiuitorului de a înlătura de la aplicare acele clauze neuzuale, inserate de una din părţi în contractul scris preformulat, care sunt de natură a surprinde partea adversă, să o aşeze într-o poziţie de inferioritate, prin raportare la normele legale supletive, şi pe care aceasta din urmă nu le-a observat şi nici nu rezultă că le-a acceptat în deplină cunoştinţă de cauză.

Or, o asemenea concluzie nu se verifică în speţa de faţă. În afară de calitatea de profesionişti a ambelor părţi, calitate ce prezumă o atenţie mai sporită la conţinutul contractelor asumate, de împrejurarea că respectivul contract a fost semnat şi ştampilat pe fiecare pagină de către reprezentantul legal al pârâtei, inclusiv pe pagina ce cuprinde clauza în discuţie, se mai constată că părţile au avut relaţii comerciale care s-au derulat în timp, în baza a două contracte constatate prin înscrisuri asumate prin semnătură de părţi (unul încheiat în 2014 iar celălalt în 2017), care toate au conţinut o astfel de clauză, iar uzanţa astfel stabilită în cadrul raporturilor juridice derulate în timp, exclude ideea că această clauză nu a fost acceptată în mod expres, adică în deplină cunoştinţă de cauză.

În plus, instanţa supremă constată că respectiva clauză nu derogă decât în parte de la normele legale de competenţă teritorială în raport de obiectul litigiului dintre părţi.

Astfel, cu toate că dispoziţiile art. 107 C. proc. civ. consacră regula generală conform căreia cererile de chemare în judecată se introduc la instanţa de la domiciliul sau sediul pârâtului, dacă legea nu prevede altfel, prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. reglementează o competenţă teritorială alternativă (la alegerea reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.), stabilind că, în afară de instanţa de la domiciliul pârâtei, este competentă şi instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract. Or, părţile au stabilit în mod expres (Anexa 1 la contracte pct. 4.11) că plata serviciilor furnizate se va realiza prin virament bancar. Prin urmare, ţinând cont de prevederile art. 1497 C. civ. conform cărora dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii, se poate constata că acesta au reglementat contractual implicit şi locul plăţii ca fiind sediul reclamantei creditor, în acord cu regula statornicită şi de norma supletivă cuprinsă în art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ.

În acest context, prima instanţă sesizată - Tribunalul Bihor - trebuia să observe că, chiar şi în ipoteza neluării în considerare a clauzei atributivă de competenţă din contractele semnate de cele două părţi litigante, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, având ca obiect plata serviciilor prestate precum şi a accesoriilor convenite contractual (cerere în executarea contractului), putea fi introdusă atât la instanţa de la sediul pârâtei-debitoare (Tribunalul Bucureşti), cât şi la instanţa de la sediul reclamantei-creditoare (Tribunalul Bihor), unde trebuia executată obligaţia de plată de către pârâtă, conform clauzei contractuale convenită de părţi.

În considerarea celor ce preced, constatând că prima instanţă sesizată de către reclamant - Tribunalul Bihor - este competentă teritorială să soluţioneze litigiul dintre părţi, atât din perspectiva clauzei atributivă de competenţă inserată de părţi în contractele asumate în scris, cât şi din perspectiva regulilor statornicite de normele de procedură civilă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2024.