Prescription accrual date after annulment of executive seizure and qualification of contractual penalty for unjustified enforcement

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursurilor civile de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18 martie 2021 reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN (FNGCIMM) a chemat în judecată pârâta A. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata daunelor interese în valoare de 711.257,21 RON, datorate în baza art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru plafon de garantare nr. 177/2012, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, având în vedere că pârâta poprit în mod nejustificat conturile bancare ale reclamantei.

B. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1291 din 6 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN în contradictoriu cu pârâta A. S.A. ca neîntemeiată.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, apreciind că hotărârea apelată contravine dispoziţiilor art. 1170, art. 1268, alin. (3), art. 1270, art. 1350, art. 1353, art. 1538 şi art. 1548 C. civ. şi solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Pârâta A. S.A. a format apel incident cu referire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Prescripţia a început să curgă la data înfiinţării popririi sau, cel mai târziu, la data admiterii contestaţiei la executare. Prin urmare, prescripţia s-a împlinit la data de 8 decembrie 2019, sau, subsidiar, la data de 20 februarie 2021, iar cererea de chemare în judecată s-a introdus la data de 18 martie 2021. Formularea cererii de ordonanţă de plată nu a avut efect întreruptiv în sensul art. 2.539 C. civ.. Acest efect nu poate fi reţinut pentru că cererea prezentă este vădit neîntemeiată.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 902/A 7 din 7 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul- reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinţei civile nr. 1291 din 6 iunie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a schimbat sentinţa apelată în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN ca fiind prescrisă; a obligat apelantul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON.

E. Considerentele deciziei Curţii de Apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:

Întemeindu-se pe clauza 12.3 din Convenţia Cadru - Plafon de Garantare, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN ("Fondul") a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. ("Finanţatorul" sau "Banca") la plata daunelor-interese în cuantum egal sumelor poprite.

În apărare, Banca a ridicat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia nulităţii absolute a clauzei pe motivul încălcării accesului la justiţie, alternativ propunând validarea clauzei, însă numai dacă se interpretează clauza în sensul că ar reglementa, convenţional, o întoarcere a executării silite.

Potrivit clauzei, reaua-credinţă este prezumată dacă Banca solicită înfiinţarea popririi ulterior comunicării refuzului Fondului de plată a garanţiei, de asemenea fiind precuantificat şi prejudiciul suferit de Fond prin exercitarea cu rea-credinţă a dreptului - la nivelul sumelor poprite, prejudiciu care nu are nicio legătură cu întoarcerea executării silite, pentru că nu se discută prejudiciul patrimonial suferit de debitorul urmărit silit prin executare, ci iniţierea executării silite cu rea-credinţă.

Abuzul de drept afirmat de Fond exista la data înfiinţării popririi, fiind fără relevanţă pronunţările ulterioare ale instanţelor asupra contestaţiei la executare. În consecinţă, astfel cum în mod corect a arătat apelanta-pârâtă, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 08.12.2016, conform art. 2.532 din C. civ., fiind împlinit, în acord cu prevederile art. 2.517 din C. civ., la data de 08.12.2019.

Potrivit art. 2.539 alin. (2) din C. civ., prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Admiţând că cererea de emitere a ordonanţei de plată, vizând obţinerea titlului executoriu, reprezintă o cerere de chemare în judecată în sensul art. 2.539 alin. (2) din C. civ., se observă că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 17.03.2021, iar soluţia pronunţată în procedură simplificată a rămas definitivă la data de 13.01.2021 - Sentinţa civilă nr. 34/13.01.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Analizând în continuare efectele clauzei contractuale, Curtea reţine că, potrivit art. 1.538 din C. civ., clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale, iar creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.

În acord cu opinia apelantei-pârâte, Curtea constată că reglementarea contractuală în discuţie este similară reglementării legale a reţinerii garanţiei de bună conduită - art. 2711 şi art. 2712 din din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2014, dispoziţii analizate de Curtea Constituţională. Potrivit Deciziei nr. 5/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii (publicată în M.Of. nr. 188/19.03.2015), garanţia de bună conduită are semnificaţia unei cauţiuni menite să asigure exercitarea corespunzătoare şi neabuzivă a drepturilor procesuale, cu toate consecinţele procesuale care decurg din finalitatea urmărită prin instituirea acesteia.

Curtea a constatat că dispoziţiile legale sunt neconstituţionale, întrucât este îngrădit accesul liber la justiţie - art. 21 alin. (1) din Constituţie, prin descurajarea contestatorului de a formula o contestaţie/cerere/plângere, considerându-se de plano că orice respingere se converteşte într-o sancţiune pentru un comportament necorespunzător. De asemenea, Curtea a constatat că prin reţinerea necondiţionată a acestei garanţii de bună conduită este afectat şi dreptul de proprietate privată prevăzut de art. 44 din Constituţie, diminuarea patrimoniului autorilor contestaţiilor/cererilor/plângerilor neputând fi consecinţa directă a exercitării unui drept sau libertăţi fundamentale, respectiv a unui drept procesual.

Prin urmare, clauza nu poate fi calificată ca fiind "clauză penală" în sensul art. 1.538 din C. civ., astfel cum a propus Fondul şi cu atât mai puţin ca o clauză care ar substitui efectele întoarcerii executării silite, astfel cum a propus Banca; clauza se referă neechivoc la un cumul, sumelor restituite ca urmare a anulării actelor de executare adăugându-li-se daune-interese. Ceea ce poate fi însă admis este că părţile au înţeles să preevalueze prejudiciul decurgând dintr-un abuz de drept procesual, deci nu scuteşte Fondul de obligaţia probării relei-credinţe.

Or, în speţă nu numai că nu s-a constatat demararea unei executări silite vădit nelegale, ci chiar s-a constatat, într-o primă instanţă, caracterul "justificat" al popririi, contestaţia la executare fiind respinsă, soluţie care exclude prin ea însăşi abuzul de drept.

Sancţionarea Băncii pe motiv că a considerat refuzul nejustificat şi a iniţiat executarea silită, în condiţiile în care interpretarea sa a fost identică unei instanţe de judecată, exclusiv pe considerentul că primise comunicarea refuzului, astfel cum ar impune clauza contractuală, nu este posibilă.

În orice caz, afirmând conduita neconformă ce ar fi supusă vreunei sancţiuni prestabilite contractual, apelantul-reclamant nu a indicat care anume ar fi fost modalitatea în care Banca, considerând nejustificat refuzul Fondului, ar fi putut obţine plata garanţiei, fără a fi acuzată de conduită neconformă.

Prin urmare, o conduită excluzând intervenţia instanţei nu putea fi impusă şi, acceptând interpretarea apelantului-reclamant, o conduită impunând intervenţia instanţei nu era posibilă. În aceste condiţii, Curtea nu identifică care anume era conduita Băncii, permisă contractual, care să facă posibilă afirmarea încălcării contractului de către Fond şi, în consecinţă, să determine respectarea contractului.

F. Soluţia pronunţată asupra cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 902/A din 7 iunie 2023.

Prin decizia nr. 1698/A din 6 noiembrie 2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii; a admis cererea formulată de A. S.A. şi a completat dispozitivul deciziei civile nr. 902/A din 7 iunie 2023 în sensul că obligă apelantul şi la plata sumei de 10.479,09 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

G. Calea de atac împotriva deciziei nr. 902/A din 7 iunie 2023 şi a deciziei nr. 1698/A din 6 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Decizia nr. 902/A din 7 iunie 2023 este criticată de recurentul-reclamant sub următoarele motive de nelegalitate:

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de apel a considerat că, deşi a fost schimbată în tot prin decizia nr. 666 din 20 februarie 2018, sentinţa civilă nr. 2663 din 3 aprilie 2017 dovedeşte "caracterul justificat al popririi" şi validează conduita băncii, întrucât "interpretarea sa a fost identică unei instanţe de judecată". Această sentinţă civilă este nulă şi nu produce efecte juridice, neputând fi utilizată ca suport al raţionamentului juridic care a stat la baza pronunţării deciziei recurate decât prin încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei definitive. Potrivit jurisprudenţei CEDO, aceasta constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie.

Instanţa nu a validat autoritatea de lucru judecat definitivă a deciziei nr. 666/2018, fără nici o justificare legală. Au fost încălcate prevederile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în dosarul nr. x/2016 fiind tranşată definitiv chestiunea litigioasă dintre părţi în sensul constatării caracterului nejustificat al popririi.

Instanţa a judecat cauza raportându-se la aspecte străine, respectiv la garanţia de bancă conduită din materia achiziţiilor publice şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 5/2015, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 2711 şi art. 2712 din O.U.G. nr. 34/2006, introduse prin O.U.G. nr. 51/2014.

Nu a fost respectat rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, cauza nefiind cercetată în mod efectiv, ceea ce a dus la neînţelegerea corectă a raporturilor juridice deduse judecăţii şi la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

Instanţa califică clauza ca asociată unei conduite neconforme pe baza a ceea ce "pare", raportându-se în mod exclusiv la ordinea alineatelor articolului 12.3 şi nu prin stabilirea şi aplicarea normelor de drept considerate incidente în speţă. Hotărârea este rezultatul raportării la elemente fără legătură cu cauza şi la supoziţii.

Instanţa nu a respectat exigenţele prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea recurată nu cuprinde o motivare clară şi coerentă, aceasta fiind compusă parţial din motive contradictorii şi parţial din motive străine de cauză -fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa nu s-a pronunţat cu privire la motivul de suspendare prevăzut de dispoziţiile art. 41 al anexei la Decretul nr. 195/2020 şi art. 62 al anexei la Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Hotărârea instanţei încalcă prevederile art. 397 C. proc. civ., reţinându-se în mod greşit că instanţa a fost învestită să analizeze dacă intimata a săvârşit un abuz de drept prin instituirea popririi în mod nejustificat. Prin cererea introductivă s-a solicitat să se constate activarea clauzei penale prevăzute de art. 12.3 din Convenţie, ca urmare a popririi nejustificate a conturilor recurentei, aspect cu privire la care există putere de lucru judecat.

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, soluţia privind prescripţia dreptului material la acţiune lipseşte de efecte clauza art. 12.3 alin. (3) şi încalcă prevederile art. 2523, art. 2524 alin. (1), art. 2537 pct. 4, art. 2539 alin. (2) teza finală şi art. 2540 C. civ.

Se reţine în mod greşit că termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune a început să curgă la data înfiinţării popririi. Poprirea a fost invalidată prin decizia civilă nr. 666/2018 din 20 februarie 2018 prin care executarea silită iniţiată în dosarul execuţional nr. x/2019 a fost anulată în întregime.

Data de la care începe să curgă prescripţia este data pronunţării deciziei civile nr. 666 din 20 februarie 2018.

Instanţa nu a aplicat prevederile art. 2537 pct. 4 şi art. 2540 C. civ., deşi cererea de emitere a ordonanţei de plată a fost depusă în termen de şase luni prevăzut de lege, deci prescripţia era întreruptă la data somaţiei, 15 octombrie 2019. În raport cu această dată a început să curgă o nouă prescripţie, care se împlinea la 13 octombrie 2022. Acţiunea în daune interese a recurentului-reclamant a fost depusă la 17 martie 2021, în termenul legal de prescripţie.

Soluţia privind calificarea clauzei 12.3 din Convenţie ca nefiind o clauză penală încalcă prevederile art. 1170, art. 1268 alin. (3), art. 1270, art. 1350, art. 1353, art. 1538, art. 1548 C. civ.

Părţile au stabilit la art. 12.3 o clauză penală prin care banca îşi asumă o obligaţie principală, respectiv să nu poprească în mod nejustificat conturile recurentului-reclamant.

Clauza art. 12.3 alin. (3) a fost lipsită integral de efecte juridice, cu toate că nu a fost anulată, întrucât aplicând raţionamentul instanţei recurentul nu va avea niciodată dreptul la daune interese. Conduita reglementată contractual constă în obligaţia de a nu face, respectiv abţinerea de la instituirea popririi nejustificate.

Decizia băncii de a înfiinţa poprirea, în contextul în care, în calitatea sa de profesionist în sistemul financiar-bancar, cunoştea consecinţele incidenţei art. 12.3 alin. (3) din Convenţie nu fac decât să accentueze conduita nelegală a acesteia.

Soluţia instanţei de apel este nelegală, ignoră voinţa părţilor şi efectele juridice pe care acestea au înţeles să le dea prevederilor contractuale, golind de conţinut clauzele contractuale şi cauza pentru care art. 12.3 alin. (3) din Convenţie a fost stabilit în forma asumată în mod clar de bancă, impunându-se să fie cenzurată de instanţa de recurs.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a declarat recurs şi împotriva deciziei nr. 1698/A din 6 noiembrie 2023, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.

Această hotărâre nu respectă prevederile art. 21 din Constituţia României, care reiau prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Dreptul de acces la o instanţă este restrâns în mod arbitrar prin impunerea unei sarcini financiare considerabile/exagerate.

În raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. s-a solicitat instanţei de apel reducerea onorariului avocaţial în cuantum de 10.479,09 RON deoarece este nejustificat de mare prin raportare la lipsa unei complexităţi deosebite a cauzei deduse judecăţii, modalitatea concretă de soluţionare a acesteia şi munca prestată de avocat.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi în rejudecare reducerea onorariului avocaţial în cuantum de 10.479,09 RON solicitat de A. S.A. în apel.

H. Analizând deciziile recurate prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursurile ca fondate şi acestea urmează a fi admise pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 902/A din 7 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Aceste dispoziţii constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, adică acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Acest motiv de recurs acoperă toate neregularităţile procedurale săvârşite la instanţele de fond.

În cauză este întemeiată critica recurentului-reclamant potrivit căreia instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei civile nr. 666 din 20 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti. Prin această decizie a fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 2663 din 3 aprilie 2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1, în sensul admiterii contestaţiei la executare, anulării încheierii de încuviinţare a executării silite, anulării actelor de executare din dosarul nr. x/2016 şi întoarcerii executării silite prin obligarea A. S.A. la restituirea către Fond a sumelor de 145.396,26 Eur şi 15.325,08 RON.

Curtea de Apel a reţinut cu toate acestea că "în speţă nu numai că nu s-a constatat demararea unei executări silite vădit nelegale, ci chiar s-a constatat, într-o primă instanţă, caracterul "justificat" al popririi, contestaţia la executare fiind respinsă, soluţie care exclude prin ea însăşi abuzul de drept".

Prin decizia nr. 666/2018, Tribunalul Bucureşti a tranşat definitiv chestiunea caracterului nejustificat al popririi, iar instanţa de apel trebuia să respecte efectul pozitiv al acestei hotărâri judecătoreşti.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că nu este fondată critica privind nerespectarea rolului activ al judecătorului şi necercetarea în mod efectiv a cauzei. În realitate, cauza a fost cercetată în mod efectiv, instanţa făcând însă o interpretare greşită a clauzei penale inserate în Convenţia încheiată între părţi, astfel cum se va arăta atunci când se va analiza motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant critică decizia recurată şi din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Instanţa de apel a răspuns criticilor formulate prin cererea de apel, astfel că nu se poate reţine că decizia recurată este nemotivată. De asemenea, decizia atacată nu se fundamentează pe motive contradictorii, deşi raţionamentul instanţei de apel este greşit.

Este adevărat că prin considerentele deciziei recurate sunt reţinute motive străine de natura cauzei, respectiv cele în care se reţine că reglementarea contractuală în discuţie este similară reglementării legale a reţinerii garanţiei de bună conduită - art. 2711 şi art. 2712 din O.U.G. nr. 34/2006, introduse prin O.U.G. nr. 51/2014, dispoziţii analizate de Curtea Constituţională. Considerentele deciziei recurate privind argumentaţia din Decizia CCR nr. 5/2015 nu au nici o legătură cu prezenta cauză.

Cu toate acestea, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care permit casarea unei hotărâri în situaţia în care aceasta cuprinde "numai motive străine de natura cauzei", ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Acest motiv presupune că instanţa de fond a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.

Contrar celor reţinute prin decizia recurată, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data pronunţării deciziei civile nr. 666/2018 a Tribunalului Bucureşti, respectiv 20 februarie 2018.

Executarea silită a fost încuviinţată de instanţa de executare, iar poprirea a fost invalidată prin decizia nr. 666/2018, prin care executarea silită a fost anulată, aşadar la data pronunţării acestei decizii începe să curgă termenul de prescripţie de trei ani.

Reţinând că potrivit dispoziţiilor art. 41 din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, prescripţiile şi termenele de decădere se suspendă pe toată durata stării de urgenţă, respectiv perioada 16 martie 2020 - 15 mai 2020, acţiunea recurentului-reclamant formulată la 17 martie 2021 nu este prescrisă aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, fiind depusă în termen.

Clauza pe care trebuia să o interpreteze instanţa este cea prevăzută de art. 12.3 alin. (3) din Convenţia încheiată de părţi, potrivit căreia "În cazul iniţierii de către Finanţator a procedurii de executare silită asupra Fondului prin înfiinţarea nejustificată de popriri, în situaţiile în care garanţiile au fost excluse din plafon în conformitate cu art. 78 alin. (1) şi (2), precum şi în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute la Capitolul 9 din Convenţie şi a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat".

Această clauză trebuie interpretată conform regulilor de interpretare a convenţiilor stabilite prin lege.

Interpretarea contractului după voinţa reală a părţilor trebuia realizată de instanţa de apel prin raportare la elementele menţionate, cu titlu exemplificativ în alin. (2) al art. 1266 C. civ., respectiv scopul clauzei contractuale, negocierile purtate, practicile statornicite între părţi şi comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

În privinţa scopului clauzei inserate în art. 12.3 alin. (3), aceasta este o clauză penală, în sensul art. 1538 C. civ., respectiv o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării unei obligaţii asumate de debitor.

Scopul clauzei penale trebuie analizat în legătură cu jurisprudenţa în materia executărilor silite pornite de bănci împotriva Fondului. Astfel, la nivelul instanţelor naţionale nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la natura de titlu executoriu a notificării de includere în plafonul de garantare acceptată de Fond prin confirmare, aspect ce rezultă din decizia nr. 26 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Cu toate că recursul în interesul legii formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respins ca inadmisibil, motivul respingerii nu a fost dat de inexistenţa practicii neunitare, ci de faptul că nu s-a identificat în mod corect norma a cărei interpretare a generat această jurisprudenţă neunitară, respectiv art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că exercitarea dreptului de a pretinde executarea silită este calificată ca abuz de drept procesual de clauza contractuală.

Prin clauza contractuală prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din Convenţie, banca şi-a asumat o obligaţie de a nu face, respectiv de a nu iniţia executări silite în cazul unui refuz de plată comunicat băncii, înainte de a se verifica temeinicia acestui refuz pe calea dreptului comun. Prin Convenţie este prohibită doar executarea silită prin poprirea conturilor şi nu orice formă de executare silită.

În situaţia în care Fondul refuză plata garanţiei, acest refuz poate fi contestat în justiţie, pe calea unei acţiuni de drept comun. De altfel, la nivelul instanţelor judecătoreşti, inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie există o practică judiciară constantă în care acţiunile în plata garanţiei promovate de bănci în contradictoriu cu Fondul sunt soluţionate pe fond, fără a se pune în discuţie o eventuală lipsă de interes. Aşadar, există o jurisprudenţă consolidată în sensul lipsei caracterului de titlu executoriu a contractului de garanţie personală încheiat de părţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 1267 C. civ., clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Prin alin. (1) şi (2) al articolului 12.3 din Convenţia părţilor se stabileşte că orice neînţelegeri dintre părţi, referitoare inclusiv la executarea contractului, să fie soluţionate, în principal, pe cale amiabilă prin conciliere şi, în situaţia în care concilierea rămâne fără rezultat, litigiul să fie dedus judecăţii instanţelor competente sau să fie soluţionat prin mediere.

În acest context, alin. (3) instituie o sancţiune pentru bancă în situaţia în care aceasta demarează executarea silită prin poprire, fără a urma în prealabil, etapele de soluţionare a diferendului astfel cum sunt stabilite de clauza contractuală în ansamblul său.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că potrivit clauzei, reaua-credinţă este prezumată dacă banca solicită înfiinţarea popririi ulterior comunicării refuzului Fondului de plată a garanţiei, de asemenea fiind precuantificat şi prejudiciul suferit de Fond prin exercitarea cu rea-credinţă a dreptului.

În realitate, clauza penală din cuprinsul art. 12.3 din Convenţie sancţionează iniţierea de către bancă a procedurii de executare silită prin poprire, atunci când Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei şi a comunicat băncii decizia sa.

Considerentele instanţei de apel privind reaua-credinţă a băncii şi abuzul de drept procesual pe care l-ar cuprinde clauza penală sunt greşite, instanţa interpretând clauza contractuală nu în sensul în care produce efecte, ci în acela în care nu ar putea produce niciunul, contrar prevederilor art. 1268 alin. (3) C. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciind că în cauză există motive de nelegalitate care impun casarea deciziei recurate, potrivit dispoziţiilor art. 497 teza I C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, decizia va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Ca o consecinţă a admiterii acestui recurs, reţinând că prin decizia civilă nr. 1698/A din 6 noiembrie 2023 s-a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 902/2023, urmează a fi admis şi recursul împotriva acestei decizii, nefiind necesar a se mai analiza motivele acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 902/A din 7 iunie 2023 şi a deciziei civile nr. 1698/A din 6 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care le casează şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 25 aprilie 2024.