Sale price claim fails for lack of authentic form; contract nullity upheld, appeal quashed

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 3 martie 2021 pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă sub nr. x/2021 reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să îi achite suma de 437.300 RON reprezentând preţ, actualizată în raport cu indicele de inflaţie, de la data de 16 septembrie 2016 şi până la data plăţii efective.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 117 din 25 mai 2021 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a fost declinată competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani.

Prin încheierea din 14 octombrie 2022, Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă a respins cererea privind administrarea probei testimoniale şi a expertizei contabile.

În ceea ce priveşte expertiza topo-cadastrală şi răspunsul oferit de apărătorul pârâtei cu privire la imposibilitatea de a preciza dacă construcţiile din contractul încheiat între părţi în anul 2016 sunt unele şi aceleaşi cu cele din contractul din 2015, a fost acordat termen de judecată pentru ca părţile să studieze cărţile funciare depuse la dosarul cauzei şi să formuleze precizări.

Prin sentinţa civilă nr. 86 din 17 noiembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii prin care s-a respins proba testimonială a formulat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin încheierea din 9 iunie 2023, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins proba cu martori, ca inadmisibilă, în temeiul art. 309 alin. (5) C. proc. civ., şi s-a pus din oficiu în discuţie, în temeiul art. 1.247 alin. (3) C. civ. nulitatea absolută a contractului de vânzare având în vedere lipsa formei autentice, prin raportare la dispoziţiile art. 1.244 C. civ.

A fost încuviinţată cererea de amânare, punându-se în vedere părţilor să formuleze concluzii scrise cu privire la excepţia invocată din oficiu.

Prin decizia nr. 176 din 15 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a fost respins apelul reclamantei, formulat împotriva încheierii din 14 octombrie 2022 şi a sentinţei, ca nefondat.

A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

3. Împotriva încheierii din 9 iunie 2023 şi a deciziei nr. 176 din 15 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În ceea ce priveşte încheierea din 9 iunie 2023, recurenta-reclamantă, subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că respingerea probei testimoniale s-a realizat cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., cu consecinţa vătămării sale procesuale.

S-a arătat că proba testimonială a fost propusă, nu pentru a combate conţinutul înscrisului sub semnătură privată sau pentru a-l completa, ci, dimpotrivă, pentru a-i confirma veridicitatea, întrucât reflectă voinţa părţilor, constituind însuşi temeiul pretenţiilor deduse judecăţii.

De asemenea, proba a fost solicitată şi pentru a combate cele reţinute de prima instanţă în sensul că preţul din contract nu este cert ori că nu este corespunzător stadiului constucţiei de la data încheierii convenţiei.

Cu privire la decizia nr. 176 din 15 septembrie 2023 s-au invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a criticat recurenta-reclamantă încălcarea dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ., cu consecinţa agravării situaţiei sale procesuale în apel, prin invocarea din oficiu şi valorificarea excepţiei nulităţii absolute a contractului potrivit prevederilor art. 1.247 alin. (3) C. civ.

Conform recurentei, prin raportare la considerentele primei instanţe, care vizau numai motive de nulitate relativă, s-ar fi putut putut parcurge procedura de confirmare a contractului în condiţiile art. 1.263 alin. (6) C. civ., însă, prin invocarea din oficiu a excepţiei nulităţii absolute şi substituirea motivării primei instanţe, posibilitatea confirmării a fost înlăturată potrivit art. 1.247 alin. (4) din acelaşi cod.

De asemenea, este greşit argumentul instanţei de apel conform căreia art. 1.247 alin. (3) C. civ. reprezintă unul dintre "cazurile anume prevăzute de lege" la care face referire art. 481 C. proc. civ. şi care permit derogarea de la principiul non reformation in peius.

Sintagma "cazurile anume prevăzute de lege" trebuie interpretată restrictiv, fiind incidentă numai în situaţiile în care legea prevede expres înlăturarea principiului non reformatio in peius, astfel cum este cazul reglementat de art. 432 C. proc. civ.

În cauză, însă, dispoziţiile art. 1.247 alin. (3) C. civ. nu se circumscriu sintagmei "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 481 C. proc. civ. deoarece, deşi legiuitorul a reglementat obligaţia instanţei de a invoca din oficiu nulitatea absolută, nu a fost instituită expres şi o derogare de la regula privind neagravarea situaţiei juridice în calea de atac.

În continuare, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut că decizia instanţei de apel nu este motivată în acord cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind analizate susţinerile din cuprinsul cererii de apel şi a concluziilor scrise prin care s-a arătat că actul juridic dedus judecăţii nu are natura juridică a unei convenţii prin care au fost strămutate sau constituite drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară şi prin urmare, el nu intră sub incidenţa art. 1.244 C. civ.

Astfel, s-a arătat că, la data încheierii convenţiei, recurenta-reclamantă nu era titulara vreunui drept real asupra construcţiei, obiectul înţelegerii părţilor nefiind transferul dreptului de proprietate sau al unui alt drept real asupra acesteia, ci a dreptului de a obţine autorizaţia de construire.

Potrivit recurentei-reclamante, fiind pusă în discuţie incidenţa dispoziţiilor art. 1.244 C. civ., pentru a soluţiona excepţia invocată din oficiu, instanţa de apel trebuia mai întâi să stabilească dacă actul juridic dedus judecăţii are natura unei convenţii prin care a fost strămutat sau constituit un drept real supus înscrierii în cartea funciară.

Cu toate acestea, prin decizia recurată au fost ignorate argumentele privitoare la natura convenţiei dintre părţi, în considerentele deciziei nefiind expuse motivele care au condus la calificarea actului drept un contract translativ şi nici cele pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei.

Totodată, în dezvoltarea motivului de recus prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.244 C. civ., având în vedere că prin contractul de vânzare din 12 aprilie 2016 nu a fost transmis vreun drept real asupra construcţiei.

A susţinut recurenta-reclamantă că, în cauză se impunea interpretarea convenţiei părţilor potrivit art. 1.266 alin. (2) şi art. 1.268 alin. (3) C. civ. pentru a se stabili obiectul şi natura juridică reală a contractului, deoarece există o neconcordanţă între sensul literal al termenilor convenţiei şi situaţia juridică a construcţiei, astfel cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, necontestată în apel.

Astfel, deşi în cuprinsul contractului se face referire la vânzarea nudei proprietăţi, prima instanţă a reţinut că, la data încheierii convenţiei, recurenta-reclamantă nu avea calitatea de titular al unui drept real asupra construcţiei edificate fără autorizaţie de construcţie pe terenul pârâtei.

Dat fiind că nici construcţia edificată fără autorizaţie şi nici dreptul de a obţine autorizaţia de construcţie pentru intrarea în legalitate nu sunt supuse înscrierii în cartea funciară, în acest sens fiind şi dezlegările din decizia nr. 13/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a concluzionat recurenta-reclamantă că actul juridic dedus judecăţii nu are natura unei convenţii prin care s-au transmis sau constituit drepturi reale înscrise în cartea funciară, aşa încât pentru încheierea sa în mod valabil nu era obligatorie forma autentică.

La data de 8 februarie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L. prin care s-a invocat nulitatea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4. Înalta Curte, analizând recursul prin prisma dispoziţiilor legale incidente, reţine caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate împotriva încheierii din 9 iunie 2013, privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., sunt nefondate, autoarea recursului interpretând eronat dispoziţiile legale despre care pretinde că au fost încălcate.

Astfel, cererea de chemare în judecată a avut ca obiect obligarea intimatei-pârâtei la plata sumei de 437.300 RON, reprezentând preţul aferent contractului de vânzare din 12 aprilie 2016.

În scopul dovedirii temeiniciei pretenţiei deduse judecăţii, recurenta-reclamantă a solicitat în apel, ca de altfel şi în prima instanţă, încuviinţarea probei cu martori, teza probatorie vizând condiţiile în care a fost negociat şi încheiat contractul şi înţelegerea părţilor cu privire la preţ.

Conform dispoziţiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., atunci când s-a întocmis un înscris, autentic sau sub semnătură privată, indiferent dacă se impunea sau nu preconstituirea înscrisului, legea interzice în termeni categorici - prin utilizarea termenului "niciodată" - dovada cu martori "împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau ulterior întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv."

În cauză, fiind încheiat contractul din 12 aprilie 2016, ca înscris probator, în mod corect instanţa de apel a respins proba cu martori, ca inadmisibilă, argumentând că, în raport cu teza probatorie indicată, apelanta-reclamantă tinde să dovedească ceea ce pretinde că s-ar fi negociat sau agreat de către părţi înainte sau în timpul întocmirii contractului, deşi art. 309 alin. (5) C. proc. civ. interzice expres o astfel de probă.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura susţinerile în sens contrar ale recurentei-reclamante, constatând aplicarea judicioasă a dispoziţiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ.

Criticile aduse deciziei nr. 176 din 15 septembrie 2023 sunt, de asemenea, nefondate.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă încălcarea dispoziţiilor art. 481 din acelaşi cod, susţinând că i-a fost agravată situaţia în propria cale de atac, ca urmare a faptului că instanţa de apel a invocat din oficiu şi a reţinut nulitatea absolută a contractului dedus judecăţii, deşi în cauză nu este incident, nici unul dintre cazurile prevăzute expres de lege cu titlu de excepţie de la regulă instituită prin dispoziţiile legale menţionate.

Pretinde recurenta că, prin constatarea nulităţii absolute a contractului şi substituirea considerentelor primei instanţe, care vizau numai motive de nulitate relativă, a fost înlăturată posibilitatea confirmării contractului în condiţiile art. 1.263 alin. (6) C. civ., cu consecinţa agravării situaţiei sale juridice în propria cale de atac.

Potrivit art. 481 C. proc. civ., "Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege".

Principiul non reformatio in peius presupune ca părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze situaţia procesuală prin soluţia dată de instanţa de control judiciar.

Din această perspectivă, se constată că prin sentinţa civilă nr. 86 din 17 noiembrie 2022 prima instanţă a respins cererea reclamantei, tot în considerarea unor motive care vizau nulitatea actului dedus judecăţii, argumentând că înscrisul intitulat contract de vânzare din 12 aprilie 2016 a fost încheiat de părţi în condiţii informe, nu a fost semnat de un împuternicit al pârâtei, nu a existat un mandat scris din care să rezulte obiectul, conţinutul şi limitele împuternicirii a cărei formă scrisă era necesară pentru validitate precum şi pentru a se stabili dacă părţile urmează să încheie un act translativ de proprietate şi condiţiile încheierii acestuia, cerinţe esenţiale pentru exprimarea unui consimţământ valabil. De asemenea, a reţinut prima instanţă că, din probatoriul administrat, nu a rezultat preţul asupra cărora părţile ar fi convenit, neputându-se cunoaşte voinţa reală a acestora în ceea ce priveşte convenţia încheiată.

Instanţa de apel, rejudecând cauza, a confirmat soluţia de respingere a cererii reclamantei, cu motivarea că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1247 alin. (3) C. civ., potrivit cărora instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută a contractului deoarece raportat la prevederile art. 1244 din acelaşi cod, în afara altor cazuri prevăzute de lege, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale, trebuie sub sancţiunea nulităţii absolute să fie încheiate prin înscris autentic, cerinţa neîndeplinită în cauză. Prin urmare, contractul de vânzare din 12 aprilie 2016 este nul absolut pentru lipsa formei autentice prevăzute de lege ad validitatem.

În aceste condiţii, nu se poate reţine teza încălcării art. 481 C. proc. civ. deoarece, pe de o parte, în raport cu prevederile exprese ale dispoziţiilor art. 1247 alin. (3) C. civ., care obligă instanţa de judecată să invoce motivele de nulitate absolută, indiferent de stadiul procesual pentru a asigura respectarea principiului securităţii raporturilor juridice civile privind vânzarea bunurilor supuse înscrierii în cartea funciară, deşi prin decizia instanţei de apel, a fost substituită motivarea primei instanţe, nu a fost schimbată cu nimic situaţia procesuală a recurentei-reclamante, soluţia rămânând aceeaşi, de respingere a cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ. au format obiectul analizei instanţei de apel, care le-a înlăturat motivând că obligaţia impusă instanţei prin prevederile art. 1247 alin. (3) C. civ. de a invoca din oficiu nulitatea absolută reprezintă unul dintre cazurile anume prevăzute de lege care constituie o excepţie de la regula privind neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, iar prin criticile formulate în recurs nu sunt combătute, în substanţa lor aceste argumente ci sunt reluate aceleaşi susţineri formulate prin concluziile scrise depuse în apel.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă, în esenţă, nemotivarea deciziei derivată din lipsa analizei argumentelor invocate în apel cu privire la natura juridică a contractului încheiat între părţi şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.244 C. civ. raportat la obiectul acestei convenţii.

În dezvoltarea criticilor, recurenta-reclamantă arată că, prin contractul din 12 aprilie 2016, nu a transmis pârâtei un drept real, supus întabulării în cartea funciară, deoarece nu deţinea calitatea de proprietar al construcţiei la data încheierii contractului, ceea ce s-a transferat fiind dreptul de a obţine autorizaţia de construire. Se susţine că, nefiind încheiat un contract translativ al unui drept real, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1.244 C. civ.

Astfel, susţine recurenta-reclamantă că se impunea ca instanţa de apel, anterior pronunţării asupra nulităţii absolute invocate din oficiu, să stabilească dacă prin actul juridic dedus judecăţii a fost strămutat sau constituit un drept real supus înscrierii în cartea funciară, fiind necesară interpretarea convenţiei părţilor potrivit art. 1.266 alin. (2) şi art. 1.268 alin. (3) C. civ.

Înalta Curte reţine că susţinerile circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. pornesc de la una şi aceeaşi premisă - neîncheierea unui contract prin care să fi fost transferate drepturi reale supuse întabulării în cartea funciară - diferită însă de cea dedusă judecăţii, fiind ignorată cauza cererii introductive.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor."

Astfel, acţiunea recurentei-reclamantei nu a vizat stabilirea naturii juridice a contractului dintre părţi, ci obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 437.300 RON, cu titlu de preţ, reprezentând obligaţia neexecutată asumată prin contractul de vânzare din 12 aprilie 2016, în susţinerea cererii reclamanta arătând că prin acest contract s-a transmis pârâtei nuda proprietate asupra construcţiei edificate fără autorizaţie de construire pe terenul celei din urmă.

Dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, în raport cu ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, prevăd că "în apel nu se pot schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi."

Cu respectarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel s-a raportat în cadrul analizei sale la cauza cererii introductive, astfel cum au fost indicată de autorul acesteia, cu luarea în considerare a calificării juridice pe care însăşi recurenta-reclamantă a oferit-o convenţiei deduse judecăţii, calificare ce corespunde denumirii contractului, de vânzare, între părţi fiind încheiat un contract numit.

Prin urmare, în cauză, fiind relevată încheierea unui contract de vânzare, aşa cum s-a reţinut în primă instanţă, nu se impunea analiza naturii juridice a convenţiei.

Concluzionând cu privire la acest aspect, rezultă că instanţei de apel nu îi poate fi imputată omisiunea de a analiza argumentele prin care a fost schimbată, cauza acţiunii deduse judecăţii, neputându-se reţine viciul nemotivării hotărârii, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în realitate, criticile formulate în dezvoltarea acestuia nu vizează motive de nelegalitate a deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Deşi recurenta-reclamantă avea obligaţia, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să se raporteze la considerentele instanţei de apel, să le combată şi să dezvolte un raţionament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei recurate, în concret, nu există corespondenţă între susţinerile recurentei-reclamante şi motivarea instanţei de apel din cuprinsul deciziei atacate.

Astfel, deşi se invocă pretinsa aplicare greşită a art. 1.244 C. civ., ceea ce contestă recurenta-reclamantă este situaţia de fapt reţinută în cadrul etapelor procesuale ale fondului, ca urmare a valorificării probatoriului administrat, în ceea ce priveşte natura contractului din 12 aprilie 2016.

Stabilirea faptelor deduse judecăţii, aprecierea probelor şi modul concret de valorificare a acestora constituie atributul instanţelor fond, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură instanţa de recurs urmând a verifica aplicarea corectă a legii la situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive, concluzie care rezultă explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul semnifică examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate, cu regulile de drept aplicabile.

În această ordine de idei se constată că nici nemulţumirea părţii în raport cu faptul că instanţa de apel nu a procedat la interpretarea convenţiei potrivit art. 1.266 alin. (2) şi art. 1.268 alin. (3) C. civ., pentru a stabili obiectul şi natura juridică reală a contractului, nu se subsumează unei critici de nelegalitate, fiind întemeiată pe aceleaşi susţineri care vizează situaţia de fapt reţinută în cauză.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 9 iunie 2023 şi a deciziei nr. 176 din 15 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Totodată, cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, se reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la aceste dispoziţii legale, aplicabile şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezile privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 9 iunie 2023 şi a deciziei nr. 176 din 15 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2024.