Unjustified social service payments: Court of Accounts audit does not start civil prescription period for recovery
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court dismissed the recuss of the regional public authority, upholding the appellate court's decision to dismiss the claim as prescribed, thereby leaving in force the ruling that rejected the state's action for recovery of funds. The dispute concerned the restitution of 497,483.58 RON allegedly paid unjustly to a private foundation under social service contracts, where the state argued that the limitation period began only upon the notification of a Court of Accounts decision in 2016, rather than from the date of individual payments. The court held that under Article 2.528 of the Civil Code, the limitation period for the right to action commences when the creditor knew or should have known of the damage, which coincided with the dates of the respective payments between 2012 and 2015, not the subsequent audit. Relying on the principle established in Case No. 19/2019, the court ruled that an audit report by a control body does not mark the start or interrupt the running of the extinctive prescription, as the underlying legal fact generating the debt predates the audit, and the obligation stems from the initial act causing the harm rather than the control act.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 497 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ, art. 496 alin. (1) C. proc. civ, art. 452 C. proc. civ, art. 494 C. proc. civ; Unjustified social service payments: Court of Accounts audit does not start civil prescription period for recovery: Împotriva acestei decizii, la 23 ianuarie 2024, a formulat recurs reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bihor, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024
Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:
1. Prin cererea înregistrată la 27 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bihor, în contradictoriu cu pârâta Fundaţia "A.", a solicitat instanţei să oblige pârâta la restituirea sumei de 497.483,58 RON, compusă din 281.781,08 RON, plătită necuvenit în temeiul contractului de furnizare de servicii sociale nr. x/28.11.2011 şi a contractului nr. x/23.04.2015 şi respectiv 215.703 RON, reprezentând accesorii, calculate de la data efectuării plăţii şi până la data de 31.01.2019, sumă care se va actualiza lunar, conform Codului de procedură fiscală, până la data plăţii efective a prejudiciului.
Prin sentinţa nr. 237/LP/2022 din 13 decembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Bihor- sectia a II-a Civilă a fost respinsă excepţia prematurităţii cererii.
A fost admisă în parte excepţia prescripţiei, constatându-se prescris dreptul material la acţiune în ce priveşte pretenţiile anterioare anului 2014.
În consecinţă, a fost respinsă acţiunea cu privire la pretenţiile de 420.5894,15 RON, din care 227.383 RON, reprezentând debit principal şi 193.511,15 RON, reprezentând accesorii.
A fost respinsă în rest excepţia prescripţiei, ca neîntemeiată.
De asemenea, a fost admisă în parte cererea având ca obiect pretenţii, fiind obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 76.598,93 RON, din care 54.398,08 RON, reprezentând debit principal şi 22.191,85 RON, reprezentând penalităţi aferente anilor 2014-2015.
S-a constatat că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bihor.
De asemenea, a formulat apel împotriva aceleiaşi sentinţe şi pârâta Fundaţia "A.".
Prin decizia civilă nr. 388/2023-A din 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.
De asemenea, a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată în parte sentinţa apelată în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi al respingerii cererii de chemare în judecată.
Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.
3. Împotriva acestei decizii, la 23 ianuarie 2024, a formulat recurs reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bihor, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, s-a arătat că, urmare a controlui efectuat de Curtea de Conturi, s-a stabilit că, în ceea ce priveşte raporturile contractuale dintre reclamantă şi pârâtă, modul de cuantificare a indicatorilor privind gradul de îndeplinire a prestaţiilor asumate nu este corect, cu consecinţa plăţii către pârâtă a unor sume în mod necuvenit.
Astfel, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu poate curge de la data efectuării plăţilor, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, deoarece Curtea de Conturi a apreciat la un moment ulterior că reclamanta a interpretat greşit prevederile contractului dintre părţi, acceptând integral la plată facturile emise de pârâtă.
A susţinut recurenta-reclamantă că, în cauză, prevederile art. 2.517 şi 2.528 C. civ., care dispun că prescripţia curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, pot fi interpretate doar în sensul în care paguba a fost cunoscută cu ocazia constatărilor Curţii de Conturi, materializate prin decizia nr. 3 din 02.03.2016, ce i-a fost comunicată la 04.03.2016.
Astfel, începutul prescripţiei ar fi putut să fie stabilit, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, de la data plăţii fiecărei facturi, numai în situaţia în care plăţile s-ar fi realizat ca urmare a uneia şi aceleiaşi intrepretări a contractului.
În cauză, dat fiind că organele de control ale Curţii de Conturi au constatat că plăţile trebuiau efectuate pe temeiul altor indicatori decât cei aplicaţi de reclamantă, cu consecinţa plăţii către pârâtă a unor sume în mod necuvenit şi, implicit, a prejudicierii bugetului de stat, rezultă că prejudiciul nu putea fi cunoscut decât la momentul constatării acestuia prin decizia nr. 3 din 02.03.2016.
Prin urmare, cererea introdusă pe rolul instanţei la 27.02.2019 a fost formulată cu respectarea termenului de prescripţie.
Totodată, reclamanta a învederat că Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 19/2019 nu este incidentă în cauză, aceasta aplicându-se numai cu privire la raporturile dintre angajatori şi salariaţi, deoarece prin această decizie instanţa supremă a statuat asupra interpretării şi aplicării art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.
La data de 11 martie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Fundaţia "A." prin care s-a arătat ca solicitarea recurentei de a fi reţinută cauza spre rejudecare, în caz de admitere a recursului, nu este admisibilă potrivit art. 497 C. proc. civ.. De asemenea, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Totodată, intimata-pârâtă a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 22 martie 2024 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta-reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bihor.
4. Înalta Curte, analizând decizia recurată, prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, constată caracterul nefondat al recursului, având în vedere următoarele considerente:
Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Sub un prim aspect, susţine recurenta că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este marcat de decizia Curţii de Conturi nr. 3 din 02.03.2016, care i-a fost comunicată la 04.03.2016.
Conform recurentei, în mod greşit instanţa de apel a stabilit că termenul de prescripţie a început să curgă de la data efectuării plăţilor către pârâtă, reţinând că termenul de prescripţie s-a împlinit anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte reţine că demersul judiciar promovat de reclamantă, având ca obiect obligarea pârâtei la rambursarea sumei de 497.483,58 RON, reprezentând plăţi efectuate în mod necuvenit în temeiul contractelor de furnizare a serviciilor sociale şi dobândă legală, a fost întemeiat pe constatările Curţii de Conturi cuprinse în procesul-verbal din 09.02.2016 şi respectiv decizia nr. x din 02.03.2016.
Prejudiciul pretins a rezultat ca urmare a modului de stabilire a gradului de diminuare a contravalorii facturii corespunzător nivelului de realizare lunară a indicatorilor de sinteză şi a calculării procentului legal de penalitate în contextul nerealizării de către pârâtă, în calitate de furnizor, a indicatorilor lunari prevăzuţi în contracte.
Din perspectiva începutului termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune al reclamantei, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2.528 C. civ., astfel cum în mod corect au reţinut instanţele de fond.
În cadrul situaţiei de fapt, a cărei reevaluare nu este posibilă în recurs, instanţa de apel a reţinut că dreptul subiectiv civil pretins de reclamantă, constând în rambursarea plăţilor efectuate în mod nelegal, realizate în perioada 16.02.2012 - 10.12.2015, a luat naştere la data achitării fiecărei plăţi, moment la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi persoana care l-a cauzat.
Înalta Curte constată astfel că, deşi se invocă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.528 C. civ., în realitate, autoarea căii de atac critică decizia curţii de apel exclusiv din perspectiva stabilirii momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru formularea cererii de chemare în judecată.
În acest sens, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripţie este altul decât cel stabilit în fazele procesuale anterioare, respectiv că ar coincide cu data comunicării deciziei Curţii de Conturi nr. 3 din 02.03.2016, prin care s-au dispus în sarcina sa o serie de măsuri de remediere ca urmare a abaterilor constatate.
Or, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, când reclamanta, în calitate de autor al unor plăţi efectuate necuvenit, cu consecinţa producerii unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, a cunoscut paguba şi persoana resposabilă de prejudiciu, reprezintă o împrejurare de fapt, care se determină de către instanţele de fond, urmare a evaluării circumstanţelor concrete ale cauzei, pe baza analizei probatoriului administrat, în recurs în considerarea specificului acestei căi de atac neputându-se proceda la reaprecierea situaţiei de fapt astfel stabilite.
Aşa fiind, susţinerile recurentei, conform cărora prescripţia dreptului său material la acţiune a început să curgă de la data comunicării deciziei Curţii de Conturi nr. 3 din 02.03.2016, respectiv de la un alt moment decât cel stabilit în etapele devolutive ale litigiului, nu pot fi examinate de instanţa de recurs, a cărei analiză este limitată la verificarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum rezultă explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
În continuare, sub un al doilea aspect, reclamanta susţine că în cauză nu este incidentă Decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care instanţa supremă a statuat asupra interpretări art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, deoarece această decizie se aplică numai raporturilor dintre angajatori şi salariaţi.
Critica este nefondată şi va fi înlăturată ca atare.
Instanţa de apel a evocat în mod judicios în cuprinsul considerentelor sale decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă în ceea ce priveşte dreptul material la acţiune, stabilind corect incidenţa în cauză a acestor dezlegări ale instanţei supreme.
Prin decizia nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, mutatis mutandis, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea realizată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece un astfel de control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, care au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către entitatea supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.
S-a statuat astfel că izvorul obligaţiei nu este actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.
Prin aceeaşi decizie s-a mai reţinut că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, astfel că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, precum şi că a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către un organ cu atribuţii de verificare a aplicării legii ar însemna să se lipsească de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de către entitatea controlată prin invocarea necunoaşterii şi neaplicării dispoziţiilor legale.
Prin urmare, în cauză, instanţa de apel, neluând în considerare decizia Curţii de Conturi nr. 3 din 02.03.2016 ca punct de referinţă pentru începutul prescripţiei extinctive, a realizat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2.528 C. civ.
Ca argument suplimentar, se reţine că, Înalta Curte printr-o hotărâre prealabilă în care sesizarea a urmărit clarificarea momentului de începere a curgerii termenului de prescripţie în vederea recuperării sumelor plătite necuvenit cu titlu de beneficii de asistenţă socială, instanţa supremă a constatat "lipsa caracterului dificil al chestiunii de drept, prin raportare la efectele şi incidenţa Deciziei de recurs în interesul legii nr. 19/2019, care a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terţ faţă de raportul juridic de creanţă, pot influenţa sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit".
Astfel, prin decizia nr. 39/2020 Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deşi a respins ca inadmibilă sesizarea a reţinut că "În ambele ipoteze, independent de normele speciale incidente, din Codul muncii, respectiv ordonanţe de urgenţă privind beneficiile de asistenţă socială, relevante, sub aspectul prescripţiei extinctive, sunt prevederile art. 2.528 din C. civ. cu privire la determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie extinctivă - în raport cu data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea - care nu poate fi influenţat, astfel cum s-a statuat deja, de un act de control întocmit de un terţ faţă de raportul juridic".
S-a arătat că "Ignorând regulile de interpretare logică referitoare la analogie care presupun, mutatis mutandis, existenţa aceleiaşi soluţii sau dezlegări în drept atunci când există aceleaşi raţiuni ale legii (ubi eadem ratio, ibi eadem jus), titularul sesizării consideră, fără temei, că situaţia ar fi diferită de cea asupra căreia s-a statuat prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019 (...)". "În mod evident izvorul obligaţiei debitorului nu îl poate reprezenta actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba provocată, cum s-a stabilit deja prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, întrucât prin intermediul actului de control se constată doar abaterile de la aplicarea legii (...)."
În consecinţă, dat fiind caracterul obligatoriu al acestor dezlegări de principiu ale instanţei supreme, în mod corect instanţa de apel a reţinut că Decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, este aplicabilă în cauză, pentru identitate de raţiune.
În condiţiile în care chestiunea de drept este aceeaşi, circumstanţele concrete ale cauzei, învederate de recurenta-reclamantă, devin lipsite de relevanţă, neputând conduce la o soluţie contrară.
Se impune astfel concluzia că recursul reclamantei este nefondat, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bihor împotriva deciziei nr. 388/2023-A din 21 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.
Totodată, cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă Fundaţia "A." privind acordarea cheltuielilor de judecată, se reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".
Prin raportare la aceste dispoziţii legale, aplicabile şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-pârâte Fundaţia "A." privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bihor împotriva deciziei nr. 388/2023-A din 21 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.
Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă Fundaţia "A." privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2024.