Scope of res judicata for unlitigated penalty reduction and assessment of manifestly excessive contractual penalties under post-contractual circumstances

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18.03.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata penalităţilor contractuale aferente debitului restant de 542.450,46 RON, conform facturilor nr. x/05.10.2015, nr. y/05.03.2015 şi nr. 89/08.12.2015, emise de C. S.R.L. în temeiul a două contracte încheiate cu pârâta, calculate de la data de 14.03.2018 şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1535 C. civ.

Pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 297.539,14 RON cu titlu de daune-interese pentru neexecutarea obligaţiilor conform contractelor încheiate, suma fiind calculată pentru perioada 14.04.2018 - 11.03.2019.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 15.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta B. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii C. S.R.L. şi A., solicitând reducerea clauzei penale din contractele x/30.10.2013, y/21.05.2014 şi B8/06.2014 încheiate între reclamanta, în calitate de beneficiar şi C. S.R.L., în calitate de proiectant.

Prin încheierea de şedinţă din 11.11.2021, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia conexităţii şi a dispus conexarea cauzei nr. x/2021 la dosarul nr. x/2019.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11.11.2019, cauza a fost suspendată potrivit art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2017

La data de 24.11.2021, tribunalul a disjuns cererea reconvenţională formulată de pârâta B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţi A. şi C. S.R.L., dispunându-se formarea unui nou dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 3307/2021 din 22.12.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, s-a admis acţiunea principală formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului penalităţi de întârziere de 0,15%/zi aferente debitului principal de 542.450,46 RON, rezultat din facturile nr. x/05.10.2015, nr. y/05.03.2015 şi nr. 89/08.12.2015, care se calculează de la data de 14.03.2018 şi până la data plăţii efective.

A fost respinsă acţiunea conexă, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii A. şi C. S.R.L., ca nefondată şi s-a luat act că reclamanta solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. S.R.L., solicitând anularea în tot a sentinţei şi, în consecinţă, respingerea acţiunii principale formulate de reclamantul A. ca neîntemeiată şi admiterea cererii reconvenţionale formulate de B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1426 A din 5 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă în insolvenţă prin administrator special D. şi administrator judiciar E..

3. Împotriva acestei decizii, la data de 24.11.2023, pârâta B. S.R.L., în insolvenţă prin administrator special D. şi lichidator judiciar E..., a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

După prezentarea situaţiei de fapt, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., derivat din aplicarea greşită a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., s-a invocat că aceste dispoziţii legale sunt inaplicabile în privinţa cererii conexe având ca obiect solicitarea de reducere a clauzei penale.

Astfel, arată recurenta, deşi, instanţa de apel a reţinut că reducerea cuantumului penalităţilor nu ar putea fi dispusă pentru că în dosarul nr. x/2017, nu s-a formulat o astfel de cerere, în mod greşit a aplicat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul menţionat.

Procedând astfel, prin hotărârea recurată au fost încălcate şi prevederile art. 432 C. proc. civ., deoarece în ipoteza în care s-a reţinut că instanţa nu a fost niciodată învestită cu o cerere având ca obiect reducerea clauzei penale, rezultă că aceasta este o problemă litigioasă nouă, iar lipsa invocării acestei chestiuni într-un litigiu anterior conduce a fortiori la necesitatea analizării pe fond a cererii conexe, întrucât nu se poate da eficienţă unui fapt negativ.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1541 C. civ. privind reducerea cuantumului penalităţii.

În dezvoltarea acestei critici, susţine recurenta-pârâtă că, printr-o motivare sumară, instanţa de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., deoarece nu prezintă relevanţă nici cesiunea drepturilor litigioase, nici situaţia financiară a reclamantului, nici durata excesivă de soluţionare a dosarului nr. x/2017, având în vedere că pentru aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa ar putea avea în vedere doar circumstanţele existente la data încheierii contractului, nu şi pe cele ulterioare.

Prin aceste argumente, susţine autoarea memoriului de recurs, instanţa de apel a confundat noţiunea de "prejudiciu care ar putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului" la care se referă dispoziţia legală menţionată cu circumstanţele care intervin pe parcursul derulării raportului contractual şi care pot genera un caracter vădit excesiv al penalităţilor. Toate circumstanţele ulterioare încheierii contractelor conduc la o creştere atât de mare a clauzei penale, încât aceasta devine excesivă, iar un astfel de prejudiciu nu putea fi prevăzut de părţi la data încheierii contractului.

În acest sens, a arătat recurenta că împrejurările referitoare la soluţionarea dosarului nr. x/2017 sunt deosebit de relevante, întrucât depăşirea termenelor rezonabile a contribuit, independent de orice culpă a sa, la majorarea semnificativă a cuantumului penalităţilor de întârziere.

Acelaşi efect l-a produs şi Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă, perioadă în care activitatea instanţelor a fost redusă la soluţionarea anumitor tipuri de cauze, ceea ce a contribuit, în mod firesc la acumularea unor penalităţi suplimentare, prin întârzierea soluţionării cauzelor fiind afectat şi dreptul la un proces echitabil, într-un termen rezonabil, statuat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În aceste condiţii, arată recurenta suma pretinsă constituie o veritabilă dublă reparaţie şi o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.

De asemenea, în analiza caracterului rezonabil al penalităţilor pot fi şi trebuie avute în vedere şi aspectele privind calitatea părţilor, aceea de persoane juridice-profesionişti sau persoane fizice. Astfel, deşi contractele ce fac obiectul litigiului pendinte au fost încheiate cu societatea C. S.R.L., reclamant este persoana fizică A., care a dobândit această calitate ca efect al încheierii unui contract de cesiune de drepturi litigioase, acesta fiind înscris în tabelul definitiv al creanţelor recurentei cu suma de 3.033.735,93 RON, din acest total, cuantumul creanţei principale fiind de 542.450,46 RON, iar diferenţa de 5 ori mai mare reprezentând clauza penală.

Conform recurentei, instanţa de apel, în mod greşit a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale referitoare la existenţa prejudiciului, întrucât cesionarul drepturilor litigioase nu a suferit niciun prejudiciu ca urmare a neexecutării contractelor, având în vedere că nu a fost parte ab initio în acestea. Prin urmare, în mod contradictoriu, instanţa de prim control judiciar, deşi a concluzionat că la reducerea clauzei penale pot fi avute în vedere doar circumstanţele existente la data încheierii contractului, a considerat ca fiind lipsit de relevanţă faptul că reclamantul, persoană fizică nu a fost parte în convenţia care cuprinde clauza penală.

De asemenea, având în vedere calitatea de persoană neimpozabilă a reclamantului A., acesta nu poate pretinde şi penalităţi de întârziere aferente componentei de TVA din creanţa principală.

În final s-a menţionat că, un alt element care trebuie avut în vedere la aprecierea caracterului vădit excesiv al clauzei penale este chiar situaţia societăţii recurente B. S.R.L., care se află în procedura de faliment, fapt generat exclusiv de contextul litigios dintre părţi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 7 deecembrie 2023.

Prin întâmpinarea transmisă la data de 25 ianuarie 2024, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis la data de 20 februarie 2024 recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de reclamant, admiterea recursului pentru motivele arătate, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine, cu majoritate, că recursul este fondat pentru următoare considerente:

În privinţa motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanţei de apel pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) şi art. 432 C. proc. civ. susţinând în esenţă că, în mod greşit şi cu o motivare contradictorie s-a dat eficienţa puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2017 în privinţa cererii conexe având ca obiect reducerea clauzei penale, deşi, în egală măsură, s-a reţinut că problema reducerii clauzei penale nu a format obiectul analizei în primul litigiu.

Verificând considerentele deciziei recurate, din această perspectivă, se constată că instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 367 din 14 februarie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale a pârâtei pentru debitul principal în cuantum de 542.450,06 RON şi penalităţi de întârziere de 0,15% zi calculate de la scadenţa fiecărei facturi până la data de 17 mai 2017, iar această hotărâre pronunţată de tribunal, cu privire la pretenţiile menţionate anterior, a fost menţinută ca urmare a soluţionării căilor de atac.

În aceste condiţii, arată instanţa de apel, raportat la prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., niciun aspect privind răspunderea contractuală a pârâtei în privinţa debitului principal, precum şi a penalităţilor asupra cărora s-a pronunţat instanţa prin sentinţa menţionată, nu mai pot forma obiectul analizei deoarece se opune puterea de lucru judecat a acestei hotărâri. În consecinţă, penalităţile de întârziere curg în continuare, începând cu data de 14 martie 2018 şi până la plata efectivă a debitului principal, astfel cum a solicitat reclamantul prin acţiunea principală, în temeiul clauzei penale, până la achitarea acestuia. Însă, clauza penală nu poate fi redusă, conform cererii din dosarul conexat, întrucât în litigiul soluţionat prin sentinţa nr. 367/2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, nu s-a formulat o cerere de reducere a cuantumului penalităţilor, iar o soluţie contrară nu se poate dispune nici în acest dosar, dat fiind caracterul unitar al clauzei penale.

Distinct de caracterul contradictoriu al acestor considerente - în condiţiile în care instanţa de apel, pe de o parte, arată că în conformitate cu dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. au dobândit putere de lucru judecat dezlegările referitoare la răspunderea contractuală a pârâtei pentru debitul principal şi penalităţile de întârziere care au făcut obiectul litigiului anterior, în care nu s-a solicitat reducerea clauzei penale, pe de altă parte, extinde aceste efecte şi asupra acţiunii din dosarul conexat în care s-a solicitat reducerea clauzei penale - se va reţine că, dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., au fost greşit aplicate de instanţa de apel, deoarece problema referitoare la reducerea clauzei penale în conformitate cu dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., nu a format obiectul analizei în litigiul anterior, în absenţa formulării unei astfel de cereri, astfel încât nu este îndeplinită condiţia existenţei unui "lucru judecat anterior într-un al litigiu" care să aibă legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

Astfel, în litigiul soluţionat prin sentinţa nr. 367/2019, pârâta B. S.R.L. a fost obligată către reclamanta C. S.R.L. la plata sumei de 542.450,06 RON şi a penalităţilor de întârziere datorate de la scadenţa fiecărei facturi şi până la data de 17 mai 2017, iar hotărârea pronunţată cu privire la aceste sume şi în aceste limite temporale a dobândit putere de lucru judecat şi nu ar putea fi contrazisă într-o altă cauză.

În litigiul pendinte, reclamantul A., cesionar al drepturilor litigioase, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere pentru o perioadă ulterioară, respectiv începând cu data de 18 martie 2018 şi până la achitarea efectivă a debitului stabilit prin sentinţa nr. 367/2019. Prin acţiunea din dosarul conexat reclamanta B. S.R.L. a solicitat, reducerea clauzei penale în conformitate cu dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., iar aceasta reprezintă o chestiune litigioasă nouă asupra căreia nu s-a statuat anterior, astfel încât, contrar celor reţinute prin decizia recurată nu este îndeplinită condiţia existenţei unui "lucru judecat anterior într-un alt litigiu" care să aibă legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

Prin urmare, în lipsa invocării, în litigiul anterior, a caracterului excesiv al clauzei penale, rezultă că prin decizia recurată, în mod greşit s-a dat eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. derivat din aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

A susţinut recurenta prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv recurenta invocă, fără a preciza explicit şi pct. 6 al aceluiaşi articol, că decizia instanţei de apel este sumar motivată, nu analizează în mod concret toate criticile referitoare la perioada pentru care s-au acordat penalităţi de întârziere precum şi cele privind îndeplinirea cerinţelor legale pentru reducerea clauzei penale.

În aceste condiţii, verificând decizia recurată şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se va reţine că acestea sunt fondate.

Astfel, recurenta prin motivele de apel a susţinut că pentru analizarea caracterului excesiv al clauzei penale era necesară, prin raportare la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, verificarea tuturor circumstanţelor care au generat un caracter vădit excesiv al penalităţilor care au avut drept efect îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantului.

Din această perspectivă se constată că, instanţa de apel a reţinut în termeni generali, în legătură cu motivul de apel referitor la acordarea în mod nelegal a penalităţilor de întârziere şi ulterior datei de 11 martie 2019 când s-au instituit măsuri asiguratorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtei că această împrejurare nu înlătura posibilitatea creditorului de a solicita repararea prejudiciului creat prin neexecutarea obligaţiilor de către creditor.

De asemenea, deşi s-a invocat prin apelul declarat că societatea pârâtă este supusă procedurii insolvenţei deschise prin sentinţa nr. 144 din 19 mai 2002 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, din considerentele deciziei lipseşte orice analiză cu privire la efectele pe care deschiderea acestei proceduri le produce asupra penalităţilor de întârziere, ulterioare acestei date.

Situaţia este identică şi în privinţa criticilor formulate de pârâta-apelantă cu privire la modul de soluţionare a cererii conexe având ca obiect reducerea clauzei penale.

Sub acest aspect, instanţa de apel reţine că s-a invocat, pe de o parte, inexistenţa unui prejudiciu care putea fi prevăzut la încheierea contractului, iar pe de altă parte, faptul că durata excesivă de soluţionare a dosarului în care s-a pronunţat hotărârea judecătorească valorificată în prezenta cauză, precum şi instituirea stării de urgenţă prin Decretul nr. 195/2020 au contribuit, în absenţa oricărei culpe a pârâtei, la majorarea cuantumului penalităţilor solicitate de reclamant, care în acest mod s-a îmbogăţit fără justă cauză.

Cu toate acestea, în considerentele deciziei recurate sunt analizate, parţial, criticile referitoare la inexistenţa prejudiciului derivată din lipsa identităţii dintre reclamantul din dosarul soluţionat anterior şi cel din prezenta cauză, iar în legătură cu celelalte critici, instanţa de apel nu dezvoltă raţionamentul în baza căruia a concluzionat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.. Deşi, reţine că, această analiză trebuie să vizeze caracterul vădit excesiv al penalităţilor raportat la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, instanţa de apel omite efectuarea unei astfel de verificări şi se limitează la constatarea că părţile nu pot fi obligate să insereze în cuprinsul contractului o clauză penală într-un cuantum echivalent cu cel al dobânzii legale, că o penalitate de 0,15% pe zi de întârziere nu poate fi considerată excesivă în sensul dispoziţiilor legale menţionate, care instituie posibilitatea şi nu obligaţia reducerii unei astfel de clauze penale.

În acest context se impune precizarea că pârâta nu a susţinut existenţa obligaţiei de stabilire a unei penalităţi de întârziere într-un cuantum egal cu cel al dobânzii legale, care a fost indicată doar ca fiind un criteriu în funcţie de care se poate stabili caracterul vădit excesiv al prejudiciului ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea convenţiei şi, de asemenea, nu a susţinut nici că instanţa ar fi obligată să procedeze la reducerea clauzei penale, ci, că în cauză există această posibilitate pentru că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţia legală menţionată.

Procedând astfel, prin decizia atacată au fost încălcate şi dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod, iar soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În consecinţă, analiza motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este posibilă, însă cu aplicarea art. 501 din acelaşi cod, în rejudecare instanţa de apel va analiza toate criticile şi apărările cu a căror soluţionare a fost învestită administrând toate probele necesare justei soluţionări a cauzei.

În concluzie, în conformitate cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., recursul formulat de pârâtă va fi admis şi cauza va fi trimisă spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Admite recursul declarat de pârâta B. S.R.L., în faliment, prin administrator special D. şi prin lichidator judiciar E.. împotriva deciziei civile nr. 1426 A din 5 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 23 aprilie 2024.

Cu opinia separată a doamnei judecător F., în sensul respingerii ca nefondat a recursului şi a cererii formulate de intimatul-reclamant A., privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Opinie separată

Opinia separată este în sensul respingerii recursului ca nefondat, întrucât, am considerat că, niciunul dintre motivele de recurs invocate nu este apt să ducă la casarea deciziei recurate şi la trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta a invocat două motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând criticile subsumate motivului de casare prevăzut de pct. 5, recurenta a susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) şi art. 432 C. proc. civ. în soluţionarea cererii conexe, având ca obiect reducerea clauzei penale, arătând că este greşit raţionamentul instanţei de apel în sensul că nu putea fi redus acest cuantum, întrucât o astfel de cerere nu a fost formulată în cauza anterioară (dosarul nr. x/2017). Tocmai faptul că această chestiune litigioasă nu a fost dedusă judecăţii în cauza anterioară şi nu a fost soluţionată pe fond, obliga instanţa de apel la analizarea cererii conexe pe fond, chestiunea litigioasă fiind nouă, nefiind tranşată anterior de nici o altă instanţă.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează însăşi modul de interpretare şi aplicare a art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., recurenta criticând maniera în care instanţa de apel a aplicat aceste dispoziţii legale, analizând pe fond cererea de reducere a clauzei penale, cu consecinţa validării sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii cererii conexe ca fiind nefondată.

Criticile recurentei deduc instanţei de recurs raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia poate fi avut în vedere, la aprecierea caracterului excesiv al penalităţii, doar prejudiciul ce putea fi prevăzut la momentul încheierii contractului şi circumstanţele de la acel moment, fiind fără nici o relevanţă aspectele survenite acestui moment, cum ar fi: calitatea de cesionar de drepturi litigioase a reclamantului dobândită pe parcursul judecăţii primului dosar, împrejurarea că reclamantul - persoană fizică, căreia nu i se percepe TVA- a preluat creanţa de la o persoană juridică, înregistrată în scopuri de TVA, faptul că situaţia financiară a pârâtei s-a degradat în timp, împrejurate ce a dus la deschiderea procedurii insolvenţei, durata mare de soluţionare a dosarului anterior din motive neimputabile recurentei, ci exclusiv unor împrejurări ce ţin de sistemul judiciar (respectiv durata mare de regularizare a cererii de chemare în judecată, fixarea primului termen de judecată cu întârziere, depăşirea termenelor legale de redactare etc) şi chiar efectele de suspendare a judecăţii cauzei pe parcursul pandemiei de COVID 19, potrivit Decretului nr. 195/16.03.2020.

În aprecierea recurentei, toate aceste aspecte au influenţat caracterul excesiv al penalităţii, astfel că instanţa de apel trebuia să constate îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., şi să dispună reducerea penalităţii.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, apreciez că acesta este neîntemeiat, instanţa de apel reţinând corect efectul pozitiv al lucrului judecat, limitat la unele chestiuni litigioase dezlegate în cadrul procesului anterior şi care sunt incidente şi în cauza de faţă, aspecte care nu pot fi nici nesocotite şi nici contrazise în litigiul pendinte. De asemenea, apreciez că raţionamentul instanţei de apel este coerent, fluent şi necontradictoriu.

Pentru deplina înţelegere a limitelor reţinerii de către instanţa de apel a efectului pozitiv al lucrului judecat ataşat aspectelor dezlegate în dosarul anterior, se impune a fi făcute unele precizări privitoare la cadrul procesual din cauza anterioară şi cel din prezenta cauză.

Astfel, în dosarul anterior, urmare a admiterii cererii de intervenţie formulată de reclamantul din prezenta cauză, potrivit art. 39 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a dispus obligarea pârâtei la plata către acest reclamant a debitului principal şi a penalităţilor de întârziere calculate de la data scadenţei fiecărei facturi până la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17.05.2017.

În cauza de faţă, în care sunt conexate două cereri de chemare în judecată, reclamantul din prima cerere este acelaşi cu cel din cauza anterioară, pârâta este aceeaşi cu cea din cauza anterioară, pretenţiile se fundamentează pe aceeaşi răspunderea contractuală, fiind invocat acelaşi contract şi aceleaşi clauze. Ceea ce diferă în prezenta cauză este durata pentru care se solicită penalităţile de întârziere, respectiv de la 14.03.2018 până la data plăţii efective a debitului principal. Altfel spus, în această din urmă cauză se solicită obligarea pârâtei la plata penalităţilor contractuale în continuare, întrucât în dosarul anterior aceste penalităţi au fost solicitate doar până la data introducerii cererii de chemare în judecată. Prin întâmpinarea formulată împotriva acestei cereri de chemare în judecată, pârâta a invocat excepţia de neexecutare a contractului.

Prin cererea conexată în prezenta cauză, în care părţile sunt identice cu cele din prima cerere, având doar calităţi procesuale inversate, s-a solicitat reducerea penalităţii contractuale, în temeiul art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., partea referindu-se în mod evident la întreaga sumă ce reprezintă penalitatea contractuală şi nu doar la cea percepută după data de 14.03.2018. S-a susţinut că penalitatea este vădit excesivă prin raportare la dobânda legală penalizatoare, prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 13/2011 şi faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la data încheierii contractului.

În acest cadru procesual, ambele instanţe de fond, analizând prioritar cererea de obligare a pârâtului la plata în continuare a penalităţii de întârziere, precum şi excepţia de neexecutare a contractului, au reţinut aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a unor chestiuni dezlegate în dosarul anterior, privitoare la: neexecutarea obligaţiei principale, respectiv nerespectarea obligaţiei de a achita debitul principal, reţinându-se că s-a stabilit în mod definitiv că pârâtei îi revine în totalitate culpa în neexecutarea acestei obligaţii, la scadenţă şi ulterior; s-a mai reţinut stabilirea definitivă a răspunderii contractuale pentru obligaţia accesorie, respectiv penalităţile în cuantum de 0,15%/zi de întârziere calculate de la data scadenţei până la data depunerii cererii de chemare în judecată-17.05.2017.

Mai mult, prima instanţă de fond a analizat şi condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale raportat la perioada din prezenta cauză (în continuare), reţinând că nu s-a probat plata debitului principal şi nici existenţa vreunei cauze exoneratoare de răspundere, astfel că a fost obligată pârâta la plata penalităţilor în continuare.

Instanţa de apel a validat hotărârea primei instanţe şi a reţinut aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale a pârâtei cu privire la debitul principal, precum şi la plata penalităţii de 0,15% pe zi de întârziere, calculate de la data scadenţei până la 17.05.2017, înlăturând toate criticile privitoare la valoare probantă a facturilor şi stadiul de executare a obligaţilor de către reclamant, evidenţiind că aceste aspecte vizează răspunderea contractuală a pârâtului şi nu mai pot face obiectul analizei în prezenta cauză, opunându-se puterea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere asupra cărora s-a pronunţat definitiv instanţa în cauza anterioară (respectiv cele datorate pentru perioada de la scadenţă până la 17.05.2017), instanţa de apel din cauza pendinte a reţinut că în limitele puterii de lucru judecat intră cuantumul de 0,15% pe zi de întârziere şi faptul că acestea sunt datorate de pârâtă.

Mai departe, soluţionând motivul de apel privitor la reducerea penalităţii apreciată de apelantă ca fiind excesivă prin raportare la dobânda legală şi la prejudiciul ce ar fi putut fi previzionat la momentul încheierii contractului, instanţa de apel l-a apreciat ca fiind nefondat, relevând caracterul unitar al clauzei penale coroborat cu omisiunea pârâtei de a formula o cerere de reducere a penalităţii în cauza anterioară, în care penalitatea la care a fost obligat pârâta a fost stabilită ca fiind 0,15%.

Or, din acest raţionament al instanţei de apel, criticat în recurs, rezultă că analiza cuantumului excesiv al penalităţii presupune luarea în considerare a întregii sume ce cuprinde penalităţile calculate de la data scadenţei până la data plăţii debitului principal (caracterul unitar al penalităţii), numai aşa putându-se aprecia caracterul excesiv prin raportare la prejudiciul ce putea fi previzionat de părţi la data încheierii contractului. Pe de altă parte, rezultă că reducerea penalităţii la un procent mai mic decât cel convenţional, respectiv la limita dobânzii legale, nu poate fi realizată din cauză că o astfel de cerere nu s-a formulat în dosarul anterior, fiind deja stabilit cuantumul de 0,15%. Or, caracterul unitar al penalităţii nu ar permite ca pe o anumită perioadă penalitatea să aibă un cuantum, iar pe perioada următoare, un alt cuantum.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut numai aspectele litigioase dezlegate definitiv în cauza anterioară şi care nu puteau fi contrazise în cauza pendinte. Împrejurarea că, în analiza caracterului excesiv al penalităţii în ansamblul său, dând efect caracterului unitar al penalităţii, instanţa de apel a valorificat consecinţele stabilirii definitive a cuantumului de 0,15% pe zi de întârziere, nu echivalează cu extinderea efectului pozitiv al lucrului judecat, ci reprezintă chiar o aplicare a acestui efect, în limitele stabilite de art. 431 C. proc. civ.

Astfel fiind, se impunea respingerea acestui motiv de recurs.

De altfel, instanţa de apel nu s-a limitat doar la stabilirea efectelor pozitive ale lucrului judecat în ceea ce priveşte cuantumul de 0,15% pe zi de întârziere al penalităţii contractuale, ci a făcut şi o analiză proprie a penalităţii contractuale în ansamblul său, prin prisma dispoziţiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. şi a criticilor apelantei, pe care le-a respins argumentat, stabilind că penalitatea stabilită de părţi nu este excesivă şi nu se impune reducerea ei.

Aceste din urmă dezlegări formează obiectul criticilor recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prioritar, se cuvine a se menţiona că în mare măsură criticile din memoriul de recurs au fost invocate de recurentă încă din faţa primei instanţe, fiind analizate şi înlăturate de ambele instanţe de fond, recurenta limitându-se la reluarea lor, fără să formuleze veritabile critici de nelegalitate îndreptate împotriva argumentelor instanţei de apel. Mai mult, unele dintre ele vizează netemeinicia deciziei recurate, sub aspectul nereducerii cuantumului penalităţii, fără a fi dublate de critici de nelegalitate apte să ducă la casarea deciziei.

În consecinţă, unicul motiv de nelegalitate ce se poate subsuma cazului de recurs prevăzut la punctul 8 vizează modul de interpretare şi aplicare a art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., recurenta criticând raţionamentul instanţei de apel, arătând că la aprecierea caracterului excesiv al penalităţii nu trebuie reţinute doar circumstanţele existente la momentul încheierii contractului, ci şi cele survenite acestui moment.

Am apreciat că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel, art. 1451 alin. (1) lit. b) C. civ. stabileşte că:

"instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului." Prin urmare, potrivit textului de lege, prejudiciul este cel care poate fi prevăzut de părţi la momentul încheierii contractului, evaluând toate circumstanţele/motivele previzibile la acel moment şi care pot surveni până la plata debitului.

Aplicând aceste dispoziţii legale, instanţa de apel nu a analizat susţinerile apelantei doar prin raportare la momentul încheierii contractului cum susţine aceasta, ci a arătat de ce nu pot fi primite apărările acestei părţi, independent de momentul survenirii cauzelor invocate. Astfel, instanţa a înlăturat susţinerile apelantei în sensul că durata mare a soluţionării primei cauze ar putea fi un motiv de reducere a penalităţii, argumentând că apelanta este profesionist, având reprezentarea consecinţelor neplăţii debitului principal, cu atât mai mult cu cât nu rezultă că debitorul ar fi achitat acest debit nici după rămânerea definitivă a hotărârii pronunţată în dosarul anterior.

De altfel, în expunerea istoricului cauzei, instanţele de fond au evidenţiat faptul că recurenta din prezenta cauză a formulat apel, recurs, revizuire şi cerere de suspendare a executării deciziei recurate în dosarul anterior iar judecata în prezenta cauză a fost suspendată până la soluţionarea definitivă a cauzei din dosarul anterior.

Tot în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate mai sus, coroborate cu art. 1538 alin. (1) şi (4) C. civ., instanţa de apel a evaluat şi critica privitoare la situaţia materială a debitorului, arătând că neexecutarea obligaţiei dă dreptul creditorului de a cere obligarea debitorului la plata penalităţilor cuantificate convenţional, fără a fi ţinut să facă proba vreunui prejudiciu, şi că situaţia financiară a debitorului nu prezintă relevanţă, potrivit art. 1541 C. civ., sub aspectul prejudiciului sau al cuantumului penalităţii.

Tot astfel, instanţa de apel a analizat şi susţinerile privitoare la cesionarea drepturilor litigioase, expunând pe larg momentul când a avut loc această cesiune (ulterior încheierii contractului, înainte de pronunţarea sentinţei în dosarul anterior), motivul avut în vedere de cedent şi cesionar, respectiv retragerea din societatea cedentă a reclamantului şi plata contravalorii părţilor sale sociale prin creanţa din prezenta cauză, precum şi faptul că aspectele privitoare la structura debitului principal (incluzând şi TVA) au fost dezlegate definitiv în dosarul anterior, nemaiputând face obiectul dezlegărilor în prezenta cauză.

În ce priveşte acordarea penalităţilor şi după data de 11.03.2019- data înfiinţării sechestrului şi a popririi asigurătorii asupra bunurilor pârâtei până la concurenţa debitului principal, instanţa de apel a reţinut că această critică a fost formulată şi prin întâmpinarea depusă în prima instanţă, fiind analizată şi înlăturată motivat. De asemenea, a reţinut că ea nu este de natură să susţină caracterul fondat al apelului, întrucât instituirea unor măsuri asigurătorii au ca scop asigurarea executării silite a obligaţiei cuprinsă în titlul executoriu, după cum rezultă din art. 952 C. proc. civ., diligenţa creditorului de a iniţia proceduri care să-i asigure posibilitatea recuperării creanţei la momentul obţinerii titlului executoriu, neputând constitui temei pentru înlăturarea obligaţiei debitorului de a suporta rigorile clauzei penale.

În final, instanţa a conchis că textul de lege invocat conferă o facultate instanţei de a reduce penalitatea, şi nu o obligaţie iar, cum penalitatea din cauză nu este excesivă, nu se impune reducerea ei.

Rezultă astfel, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 1451 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raportându-se la prejudiciul pe care îl puteau prevedea părţile la momentul încheierii contractului, în funcţie nu numai de circumstanţele existente la acel moment, ci evaluându-le şi pe cele invocate de apelantă şi care au survenit pe toată durata analizată.

Faţă de argumente expuse, consider că se impunea respingerea recursului ca nefondat.

În continuare, arăt că opinia mea este divergentă faţă de cea majoritară şi în ceea ce priveşte calificarea unor critici ca subscriindu-se motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, un astfel de motiv de recurs nu este nici întemeiat, astfel că s-ar fi impus respingerea lui.

Deşi este adevărat că recurenta a afirmat că "într-o manieră extrem de succintă şi dificil de înţeles, instanţa a reţinut că nu prezintă relevanţă nici cesiunea drepturilor litigioase, nici situaţia financiară a reclamantului, nici durata mare de soluţionare a dosarului", totuşi recurenta nu a invocat motivul de recurs prevăzut de pct. 6. Mai mult, dezvoltând aceste critici, recurenta reia întocmai apărările din cererea de apel şi unele din întâmpinarea de la fond, cu scopul de a determina o reevaluarea a motivelor de reducere a penalităţilor, fără să formuleze critici punctuale de nelegalitate împotriva celor reţinute de instanţa de apel, deşi, aşa cum s-a expus mai sus, instanţa a dezlegat aspectele criticate. Fără a mai relua argumente expuse mai sus, trebuie menţionat doar că atât prima instanţă, cât şi cea de apel au lămurit aspectele privitoare la calitatea reclamantului de cesionar, la creanţa preluată de acesta, care include şi TVA, determinând şi cuantumul prejudiciului, aspecte care au fost analizate în dosarul anterior şi care au intrat în puterea de lucru judecat, nemaifiind necesară nici o altă lămurire.

Apoi, deşi nu a expus exact durata în care a fost suspendată judecata cauzei ca urmare a aplicării Decretului nr. 195/2020, instanţa de apel a procedat totuşi la analiza criticii apelantei referitoare la durata mare de soluţionare a cauzei din primul dosar, această perioadă având influenţă asupra calculului total al penalităţii. Aici trebuie menţionat că judecata în al doilea dosar, care a început anterior datei de aplicare a decretului menţionat mai sus, a fost suspendată până la soluţionarea primului dosar, fiind reluată în 2021, iar penalităţile solicitate în dosarul pendinte vizează şi o perioadă anterioară acestui decret. Or, instanţa de apel a arătat că o astfel de critică nu poate fi primită, întrucât apelanta este profesionist şi cunoaşte consecinţele neplăţii debitului la scadenţă, relevând şi faptul că debitoarea nu a achitat niciodată debitul, nici chiar după rămânerea definitivă a hotărârii din dosarul anterior. Prin urmare, argumentele pentru care a fost respinsă această apărare sunt clare.

Apoi, în dezacord cu opinia majoritară, privitor la necesitatea analizării efectelor procedurii de faliment în care se află pârâta, menţionez următoarele:

Acest argument a fost invocat pentru prima dată în recurs, deşi starea de insolvenţă a recurentei a fost deschisă după pronunţarea sentinţei primei instanţe, situaţia fiind astfel identică şi în apel, apelul fiind declarat de administratorul judiciar. Cu toate acestea, apelanta nu a făcut nici o referire la intrarea sa în insolvenţă.

De asemenea, arăt că acest argument nu a fost invocat decât ca un element din contextul factual ce ar fi justificat reducerea penalităţii excesive, relevând astfel situaţia materială precară, recurenta susţinând că demersurile judiciare ale reclamantei au determinat intrarea sa în insolvenţă. Or, instanţa de apel a arătat expres că situaţia materială a recurentei nu prezintă relevanţă, potrivit art. 1541 C. civ., sub aspectul prejudiciului sau al cuantumului penalităţii.

Pe de altă parte, consider că deschiderea procedurii de insolvenţă nu este o circumstanţă care ar putea determina reducerea caracterului excesiv al penalităţilor, astfel că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru aprecierea în ansamblul factual şi a acestui element.

În aprecierea mea, deschiderea procedurii insolvenţei determină chiar stoparea curgerii acestor penalităţi, în condiţiile art. 80 din Legea nr. 85/2014, creanţa fiind anterioară deschiderii procedurii. Or, în acest context, întrucât debitul principal nu a fost plătit voluntar până la data deschiderii procedurii insolvenţei, numai până la acea dată se pot calcula penalităţile de întârziere accesorii debitului principal.

Însă, acest aspect nu a fost invocat de recurentă şi nu face obiectul analizei instanţelor din prezenta cauză, el putând fi dedus, eventual, examinării judecătorului-sindic, de vreme ce reclamantul s-a înscris la masa credală a pârâtei cu creanţa pretinsă în prezenta cauză.

Prin urmare, nici sub acest aspect nu se impunea casarea decizie recurate.

Faţă de toate considerentele expuse anterior, opinia mea este în sensul respingerii recursului ca nefondat.