Absolute nullity of real estate sale for fraud against law: appeal allowed, decision quashed and remanded.

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal la 29.08.2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A. şi C., solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

1. anularea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.03.2010 de Biroul Notarului Public D., încheiat între E. S.R.L., în calitate de vânzător, şi B. S.A., în calitate de cumpărător;

2. dezmembrarea imobilului situat în strada x, nr. 12, Roman, judeţul Neamţ, având număr cadastral x, înscris în Cartea funciară nr. xUAT Roman şi anume cota 5.586/20.408 de sub B.3, poziţie transcrisă din CF xRoman, încheierea nr. 3093/12.03.2010, teren intravilan, având categoria de folosinţă "curţi-construcţii", în suprafaţă de 5.586 m.p., şi cota 1.955/20.408 de sub B.6, poziţie transcrisă din CF xRoman, încheierea nr. 3097/12.03.2010, teren intravilan, având categoria de folosinţă "curţi-construcţii", în suprafaţă de 1.955 m.p. şi renumerotarea acestora conform numerelor existente anterior alipirii;

3. constatarea nulităţii radierii dreptului de ipotecă şi a interdicţiilor de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare şi construire născute în favoarea A. S.A., prin Contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/25.04.2008 la F. de notarul public G. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară şi anume reînscrierea în Cartea funciară nr. x/N/Roman a municipiului Roman, judeţul Neamţ şi în Cartea funciară nr. x/N/Roman, aferente imobilelor situate în Roman, str. x, identificate prin numerele cadastrale x, a dreptului de proprietate asupra terenurilor situate în Roman, str. x înscrise în Cartea funciara nr. x/N a municipiului Roman şi nr. x/N a municipiului Roman în favoarea lui C., precum şi a dreptului de ipotecă de rang I al A. S.A. în Cărţile funciare nr. x şi nr. x/N ale municipiului Roman, judeţul Neamţ;

4. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 192 şi urm. C. proc. civ., art. 966-968 C. civ.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca inadmisibilă, ca fiind lipsită de interes şi ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesual activă, iar în subsidiar, ca nefondată, pentru primul capăt de cerere, şi ca neîntemeiată, pentru capetele 2 şi 3 din cererea introductivă.

Totodată, pârâta B. a formulat şi cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu chematul în garanţie C., în calitate de vânzător, prin interpus adjudecatar E. S.R.L., solicitând obligarea debitorului C. la restituirea preţului de cumpărare a imobilelor dobândite prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.03.2010 de B.N.P. D. din localitatea Roman, judeţul Neamţ, respectiv la plata sumei de 70.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, obligarea chematului în garanţie la plata sumei de 2.350.520 RON reprezentând îmbunătăţiri, investiţii pe teren, cheltuieli de cumpărare, daune-interese şi foloase nerealizate şi obligarea chematului în garanţie la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 23 aprilie 2015, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile necompetenţei materiale, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes pentru reclamantă, respectiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 701 C din 29 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal:

- a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., H., I., J. şi K., în calitate de moştenitori ai pârâtului C..

- a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B. S.A. în contradictoriu cu chemaţii în garanţie H., I., J. şi K., în calitate de moştenitori ai chematului în garanţie C..

Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamanta A. S.A. solicitând anularea în tot a hotărârii atacate şi, în rejudecare:

- admiterea cererii în anularea Contractului de vânzare autentificat sub nr. x/10.03.2010 de B.N.P. D.;

- dezmembrarea imobilului situat în str. x, Roman, Judeţul Neamţ, având nr. cadastral x înscris în Cartea funciară nr. x a UAT Roman; constatării subsecvente a nulităţii radierii dreptului de ipotecă şi a interdicţiilor de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare şi construire în favoarea A. S.A. prin Contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/25.04.2008;

- reînscrierea dreptului de proprietate asupra terenurilor în cărţile funciare rezultate din dezmembrare pe numele moştenitorilor lui C. şi intabularea dreptului de ipotecă de rang I al A. S.A.

În esenţă, apelanta-reclamantă a susţinut că prima instanţă a modificat în mod nepermis temeiul acţiunii şi a încălcat principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, judecând cauza pe un temei juridic distinct de cel arătat în cererea introductivă şi combătut prin întâmpinare. De asemenea, a susţinut că cerinţele exercitării şi efectele acţiunii pauliene nu pot fi asimilate efectelor produse de constatarea nulităţii actului, astfel că prima instanţă a procedat la o veritabilă antamare a fondului, respingând în mod eronat acţiunea în anulare, de vreme ce actul atacat este fundamentat pe o cauză ilicită şi toate condiţiile constatării nulităţii actului erau îndeplinite în speţă, sentinţa civilă fiind pronunţată în condiţiile unei greşite aprecieri a probatoriului şi a ignorării unor probe.

Intimata B. S.A. a formulat apel provocat în sensul admiterii cererii de chemare în garanţie şi întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii promovării apelului, iar prin notele de şedinţă depuse pentru termenul din 21.08.2019 a invocat excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive, în cauză nefiind introduse toate părţile Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.03.2010 autentificat de B.N.P. D..

Apelul principal şi apelul provocat au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, la 22.10.2018, sub nr. x/2014.

Prin decizia nr. 663/2019 din 4 octombrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă:

- a admis excepţia insuficientei timbrări a apelului provocat şi a anulat, ca insuficient timbrat, apelul provocat formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 701 C din 29 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014;

- a admis apelul principal promovat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a anulat-o şi, rejudecând cauza, în fond, a respins, în tot, acţiunea, ca nefondată;

- a respins cererea de cheltuieli de judecată formulată de apelanta-reclamantă, ca nefondată;

- a obligat B. S.A. să plătească bugetului local al Primăriei Bucureşti - Sector 3 - Taxe judiciare de timbru şi alte taxe de timbru - suma de 30.237 RON, reprezentând taxă de timbru aferentă judecăţii în primă instanţă a cererii de chemare în garanţie.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta A. S.A., recursul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 16.12.2019, sub nr. x/2014.

Prin decizia nr. 2722 din 15 decembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 663 din 4 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

În esenţă, prin considerentele deciziei de casare, instanţa supremă a constatat nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel a dat dezlegare litigiului, valorificând excepţia lipsei de interes în promovarea cererii, fără a pune în prealabil, în discuţia părţilor, această excepţie procesuală, întreg raţionamentul instanţei de apel fiind fundamentat pe lipsa interesul reclamantei în promovarea acţiunii în sensul absenţei folosului practic ce ar fi dobândit consecutiv admiterii primului capăt de cerere.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, la 29.11.2022, sub nr. x/2014*.

Prin decizia nr. 367/2023 din 2 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 701 C din 29 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu B. S.A., prin administrator judiciar L.., intimaţii-pârâţi I., J., K. şi intimata-chemată în garanţie H., a anulat sentinţa apelată şi, rejudecând cauza în fond, a respins în tot acţiunea, ca nefondată, respingând şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanta-reclamantă ca nefondată.

În motivarea acestei decizii, după o prezentare a motivelor pentru care s-a dispus casarea în primul ciclu procesual, de către instanţa de recurs, a limitelor rejudecării şi a aspectelor dezlegate de către instanţa supremă, cu privire la soluţia de anulare a hotărârii primei instanţe, curtea de apel a reţinut că reclamanta A. a investit instanţa ca prim capăt de cerere cu constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10 martie 2010 de B.N.P. D., invocându-se fraudarea intereselor apelantei prin sustragerea bunurilor care erau ipotecate în favoarea A. S.A. şi respectiv încălcarea art. 966 şi 968 C. civ. şi că, deşi reclamanta nu şi-a modificat obiectul cererii, prima instanţă a analizat acest capăt ca fiind o acţiune revocatorie, deşi nu a pus în discuţia părţilor "natura acţiunii ca fiind una revocatorie". Subliniind că, în pofida rolului său activ, judecătorul nu poate schimba starea de fapt invocată de reclamantă, ci doar calificarea juridică a acţiunii, curtea de apel a constatat că, în speţa de faţă, acţiunea formulată era clară, solicitându-se anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/10 martie 2010 de B.N.P. D., invocându-se fraudarea intereselor apelantei prin sustragerea bunurilor care erau ipotecate în favoarea A. S.A. şi respectiv încălcarea art. 966 şi 968 C. civ. iar dacă prima instanţă ar fi considerat că se impune o altă calificare juridică, instanţa ar fi fost obligată să o pună în discuţia părţilor, lucru care nu s-a întâmplat, aspect ce impune anularea hotărârii şi rejudecarea pe fond a cererii de chemare în judecată.

Rejudecând acţiunea principală, consecutiv anulării hotărârii primei instanţe a cărei nelegalitate a constat-o prin raportare la dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 13, art. 14, art. 20 şi art. 22 din C. proc. civ., curtea de apel a examinat cauza de nulitate invocată de reclamantă - cauza ilicită sub forma fraudei la lege - prin raportare la jurisprudenţa instanţei supreme, subliniind că aceasta fost definită constant ca fiind situaţia în care anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative, frauda la lege fiind aşadar o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziţii legale de la sensul şi spiritul lor iar sancţiunea fiind nulitatea absolută.

Redând starea de fapt care nu a fost tăgăduită de părţi, curtea de apel a apreciat că nu se poate reţine cauza ilicită a actelor a căror anulare s-a solicitat prin acţiunea principală deoarece:

- faptul că debitorul C. a fost mandatat pentru întocmirea formalităţilor de înscriere la Cartea funciară nu constituie în sine o împrejurare suficientă pentru a prezuma frauda din partea S.C. B. S.A. din cele 5 parcele cumpărate de pârâtă prin contactul de vânzare cumpărare;

- faptul că din datele furnizate de registrul Comerţului Neamţ rezultă că M., asociat şi director la S.C. B. S.R.L. este în acelaşi timp şi asociat în E. S.R.L., nu reprezintă o dovadă certă a conivenţei dintre M. şi N., acest aspect factual nefăcând o dovadă infailibilă pentru a se trage concluzia că "reprezentaţii S.C. B. S.A. ştiau de existenţa litigiilor privind imobilele care au fost ipotecate în favoarea băncii."

În plus, curtea de apel a subliniat că, în raport de starea de fapt din dosar, repunerea părţilor în situaţia anterioară oricum nu ar putea opera chiar şi în ipoteza în care s-ar admite capătul de cerere privind nulitatea actelor juridice contestate prin acţiunea principală. În acest sens, instanţa de apel a observat că, prin decizia 205/RCOM/21 noiembrie 2011 a Tribunalului Neamţ s-a anulat doar procesul-verbal privind desfiinţarea şi rezultatul licitaţiei întocmit la 15 octombrie 2009 de B.E.J. O., actul de adjudecare fiind actul emis de către executorul judecătoresc după plata integrală a preţului sau a avansului în condiţiile art. 853 C. proc. civ., având la bază procesul-verbal de licitaţie, prin actul de adjudecare se finalizându-se executarea silită imobiliară şi realizându-se transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea adjudecatarului.

Reţinând că actul de adjudecare este actul autentic prin care se confirmă efectuarea unei vânzări-cumpărări forţate, care nu a fost atacat şi nici desfiinţat în procedura de executare silită, fiind necesară o acţiune, pe calea dreptului comun, curtea de apel a subliniat că titlul de proprietate al S.C. E. S.R.L este încă valabil nefiind anulat, instanţa de apel neputând primi susţinerea ca această anulare ar surveni subsecvent anulării contractului de vânzare cumpărare.

Din perspectiva repunerii în situaţia anterioară, solicitată prin acţiunea principală, în sensul întoarcerii bunului în patrimoniul vânzătoarei, care ar trebui să restituie preţul primit, curtea de apel a subliniat că, în situaţia de faţă, vânzătoarea S.C. E. S.R.L a fost radiată, neavând astfel capacitate de folosinţă, astfel că nu poate nici reprimi bunul în patrimoniu, nici restitui preţul. În plus, s-a mai constatat că, nu ar putea fi primite nici capetele de cerere accesorii în sensul că bunul nu s-ar întoarce în patrimoniul debitorului C. întrucât acesta a decedat la data de 8.04.2016 iar moştenitorii acestuia au renunţat la moştenire.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, în rejudecare, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând: în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii prin:

- i) anularea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.03.2010 de către B.N.P. D.;

- ii) dezmembrarea imobilului situat în str. x, Roman, judeţul Roman, având nr. cad. x înscris în CF x a UAT Roman;

- iii) constatarea subsecventă a nulităţii radierii dreptului de ipotecă şi a interdicţiilor de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare şi construire născute în favoarea A. S.A. prin Contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/25.04.2008;

- iv) reînscrierea dreptului de proprietate asupra terenurilor în cărţile funciare rezultate din dezmembrare pe numele moştenitorilor lui C. şi intabularea dreptului de ipotecă de rang I al A. S.A.;

- în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel; cu obligarea intimaţilor la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta a făcut o prezentare a situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al cauzei, după care, în motivare, a susţinut că decizia pronunţată de instanţa de apel, în rejudecare, se impune a fi casată pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., printr-o primă critică, recurenta a susţinut că instanţa a încălcat prevederile art. 14 alin. (6), respectiv cele ale art. 13 C. proc. civ. ce reglementează principiile contradictorialităţii şi respectării dreptului la apărare, valorificând, încă o dată, chestiunea lipsei de interes în formularea acţiunii, fără ca excepţia să fi fost pusă în discuţia prealabilă a părţilor.

În acest sens, a arătat că instanţa de rejudecare, după ce a analizat condiţiile privind nulitatea contractului, a procedat (la fel ca şi instanţa de apel din primul ciclu procesual) la opunerea ca argument al respingerii pe fond, a chestiunii lipsei de interes în formularea acţiunii, fără ca acest aspect să fi fost pus în discuţia părţilor/invocat de instanţă sau de pârâţi în rejudecare.

Astfel, a învederat că, în argumentarea lipsei de interes, instanţa de apel a subliniat că şi dacă s-ar admite acţiunea, repunerea părţilor în situaţia anterioară nu ar putea avea loc, întrucât, pe de o parte, actul de adjudecare nu a fost anulat prin decizia Tribunalului Neamţ nr. 205/21.11.2011, titlul de proprietate al E. S.R.L. fiind valabil, iar pe de altă parte, bunul nu s-ar mai putea întoarce în patrimoniul vânzătoarei de vreme ce societatea E. S.R.L. a fost radiată, nemaiavând capacitate de folosinţă.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurenta a susţinut că instanţa a încălcat prevederile art. 389, respectiv cele ale art. 477 C. proc. civ., câtă vreme aproximativ jumătate din motivarea hotărârii a vizat lipsa interesului în formularea acţiunii, chestiune ce nu a făcut obiectul apelului formulat de aceasta, obiectul apărărilor formulate de intimata B. S.A. prin întâmpinare şi nici obiectul apelului formulat de intimată (anulat ca netimbrat). Totodată, a subliniat că nici una dintre părţi nu a invocat şi nu s-a apărat sub aspectul interesului în formularea acţiunii faţă de imposibilitatea repunerii în situaţia anterioară, această argumentaţie fiind expusă pentru prima dată în considerentele deciziei recurate.

Printr-un alt set de critici, recurenta a susţinut că instanţa a încălcat regulile privind sarcina probei, dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., şi a ignorat obligaţia de a analiza probele coroborat şi nu în mod izolat, potrivit dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ.

În susţinere, a învederat că instanţa, folosind expresii precum "nu creează o dovadă certă", "nefăcând dovada infailibilă", "nu constituie în sine o împrejurare suficientă" a aplicat un standard de calitatea/concludenţă a probelor extraordinar de ridicat, încălcând regulile privind sarcina probei, dar si cele privind aprecierea puterii probatorii a dovezilor.

Potrivit autoarei recursului, instanţa nu doar că a nesocotit specificul acţiunii, ci i-a solicitat să facă dovada "certă şi infailibilă" a "prezumţiei" de fraudă şi de rea-credinţă, fapt ce echivalează cu o veritabilă probatio diabolica, în condiţiile în care sarcina probei impunea să prezinte suficiente probe pertinente, astfel încât să infirme prezumţia de bună-credinţă a terţului cumpărător, B. S.A.

În continuare, recurenta a prezentat împrejurări apte, din punctul său de vedere şi contrar celor reţinute de instanţa de rejudecare, să genereze îndoiala necesară în privinţa terţului cumpărător. Astfel, a punctat faptul că, prin decizia nr. 205RCM/21.11.2011 s-a reţinut caracterul nelegal al desfăşurării licitaţiei publice, fiind vătămate drepturile acesteia în calitate de creditor prin adjudecarea bunului de către interpuşi ai debitorului; faptul că, ulterior încheierii contractului de vânzare dintre societatea interpusă E. S.R.L. şi B. S.A., terţul B. S.R.L. l-a mandatat chiar pe acelaşi C. (debitorul executat silit, artizanul fraudei şi asociat în societatea vânzătoare E. S.R.L.) pentru realizarea formalităţilor de alipire a imobilelor; împrejurarea că cele două societăţi aveau un asociat comun, respectiv dl. M., ce deţinea 59% în cadrul societăţii vânzatoare E. S.R.L. şi acţionar majoritar (90%) şi preşedinte al consiliului de administraţie al societăţii cumpărătoare B. S.A.; faptul că domnii P. şi Q. au fost atât asociaţi ai E. S.R.L. cât şi persoane de contact pentru acordarea de relaţii privind cererile de ofertă formulate de către B. S.A. către terţi.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta a subliniat că rigorile probaţiunii nu impuneau în sarcina acesteia să facă dovada infailibilă, ci doar să probeze suficient pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă, ceea ce s-a şi întâmplat. A susţinut că, de altfel, nu doar că B. S.A. nu a putut combate/infirma realitatea ce deriva din faptul probat, ci a şi recunoscut legătura dintre B. S.A. şi C., din cererea de chemare în garanţie rezultând că în proiectul de investiţii ce urma a fi derulat pe teren urma a fi cooptat şi C. "în calitate de manager prin societatea sa proprie, R. S.A. cu care B. S.A. încheiase suplimentar contractul de prestări servicii nr. x/01.02.2010.".

A mai învederat autoarea recursului că instanţa de apel a conchis că nici extrasele eliberate de Registrul Comerţului ce atestau faptul că cele două societăţi au fost deţinute de aceeaşi persoană nu constituie o probă "infailibilă" a conivenţei, nesocotind puterea doveditoare a unor înscrisuri ce redau evidenţele unei autorităţi ale statului şi a căror valoare de adevăr este indiscutabilă.

Sub un alt aspect, a susţinut că instanţa de rejudecare a refuzat în mod absolut să coroboreze probele existente la dosar cu toate circumstanţele şi "coincidenţele" învederate, ajungând la concluzii absurde, precum considerarea ca irelevantă a faptului că domnii P. şi Q. acţionau în ambele societăţi cu motivarea că nu ar fi avut contracte de muncă cu B. S.A., deşi legătura unei persoane cu o societate se poate manifesta prin orice tip de raport de colaborare/prestări servicii/mandat, etc.

În opinia autoarei recursului, contextul realizării vânzării impunea ca şi împrejurarea necontestată că domnul M. era asociat şi la B. şi la E., să fie analizate prin coroborare cu restul probelor, concluzia la care a ajuns instanţa fiind rezultatul încălcării prevederilor art. 264 C. proc. civ., întrucât în situaţia în care o persoană deţine o participare majoritară în cele două societăţi şi deci controlează voinţa ambelor societăţi (vânzător şi cumpărător), nu se putea susţine că prezumţia de bună-credinţă poate rămâne nezdruncinată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, a susţinut recurenta că instanţa nu a arătat elementele care au generat echivocul asupra faptelor probate, de ce dovezile nu sunt certe sau suficiente, neprezentând un raţionament logico-juridic conturat pentru care probele au fost înlăturate şi, implicit, pentru care condiţia a fost considerată neîndeplinită, fiecare susţinere fiind îndepărtată printr-o frază lapidară.

Recurenta a afirmat că instanţa nu s-a preocupat nici de elementele care consacrau existenţa cauzei ilicite şi imorale - conservarea reţinerii bunului de către debitorul care a licitat prin interpuşi (aspect reţinut cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa Tribunalului Neamţ nr. 205/RCOM/21.11.2011) prin realizarea unei înstrăinări subsecvente care la rândul perpetuează vătămarea adusă drepturilor sale în calitate de creditor.

Sub un alt aspect, a susţinut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, instanţa arătându-se preocupată (în locul analizării condiţiilor de anulare a actului) de o pretinsă imposibilitate de punere în executare a hotărârii în măsura în care acţiunea ar fi fost admisă, fapt ce ar fi putut reprezenta cel mult un aspect subsidiar, în măsura în care s-ar fi considerat îndeplinite condiţiile de admitere.

A punctat că eventuala dificultate de punere în executare a sentinţei nu putea fi analizată drept o condiţie de admisibilitate a acţiunii, existând o evidentă incompatibilitate între prezenţa unor astfel de considerente împreună în corpul hotărârii; dacă împrejurarea inexistenţei unei acţiuni în anularea actului de adjudecare ar fi fost considerată un fine de neprimire, atunci analiza condiţiei conivenţei la fraudă a societăţii B. S.A. nu s-ar mai fi impus.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., printr-o primă critică, autoarea recursului a susţinut că instanţa a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 966 şi 968 C. civ. de la 1864.

Astfel, a învederat că deşi instanţa a reţinut că aceasta solicitase constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, ipoteca fiind înscrisă doar pe 2 din cele 5 parcele care au făcut obiectul contractului, nu motivează în ce manieră acest aspect este relevant pentru soluţionarea acţiunii, în cuprinsul art. 966 şi art. 968 C. civ. de la 1864 nefiind făcută vreo distincţie, sancţiunea nulităţii absolute intervenind doar atunci când actul este fondat pe o cauză ilicită/imorală, indiferent de sarcinile existente asupra bunurilor transferate.

A subliniat că împrejurarea reţinută putea reprezenta o chestiune de întindere a efectelor nulităţii, respectiv nulitate totală sau parţială, dar aceasta nu a fost o chestiune pusă în discuţia contradictorie a părţilor.

Titulara recursului afirmă că instanţa de apel i-a impus o sarcină disproporţionată şi, prin urmare nelegală în privinţa dovedirii cunoaşterii fraudei, deşi reglementarea de la art. 966 şi art. 968 C. civ. de la 1864 nu o prevedeau, dovada conivenţei putând fi făcută cu orice mijloc de probă, cunoaşterea putând fi dedusă inclusiv prin prezumţii.

Împrejurarea că cele două persoane nu erau străine de B. S.A., dublată de faptul că domnul M. era director/administrator în ambele societăţii, consolidează, potrivit autoarei recursului, în mod clar prezumţia de complicitate la fraudă, răsturnând buna-credinţă clamată de societatea cumpărătoare.

A evidenţiat faptul că niciun text de lege nu impune ca frauda să fie recunoscută de către participanţi pentru a putea fi reţinută ca viciu al actului, fiind suficiente indiciile care o fac rezonabilă, probabilă. Or, în pofida celor reţinute de instanţa de apel, în spetă este vorba despre un mandat acordat de terţul ce se pretinde de bună-credinţă către artizanul fraudei pentru îndeplinirea formalităţilor de alipire la cartea funciară în beneficiul primului.

Astfel, a punctat că dacă instanţa ar fi coroborat şi (i) existenţa urmăririi silite împotriva domnului N., (ii) existenţa contestaţiei împotriva procesului-verbal de licitaţie, respectiv (iii) recunoaşterile din cererea de chemare în garanţie formulată de B. S.A. cu privire la proiectul de investiţii ce urma a fi derulate pe teren împreună cu domnul N., nu se putea reţine că prezumţia bunei-credinţe continue putea să mai subziste în persoana B. S.A.

A subliniat recurenta că premisa de la care trebuia să plece instanţa viza, pe de o parte, faptul că societatea E. S.R.L. a fost constituită în 2009, în cursul executării silite şi radiată la scurt timp după ce a avut loc vânzarea, iar pe de altă parte, că B. S.A. a fost constituită în 2004, domnul M. devenind asociat în cadrul societăţi vehicul E. cu scopul de a transfera terenurile pe o societate viabilă construită anterior în vederea exploatării. Prin urmare, nu se putea susţine că nu avea cunoştinţă de situaţia singurului bun dobândit de societatea vehicul E..

Printr-o altă critică a susţinut că instanţa a încălcat principiile efectelor nulităţii (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis) precum şi art. 106 alin. (1) C. civ. de la 1864 privind nulitatea actelor subsecvente.

Sub un prim aspect, a susţinut că instanţa de apel a respins, nemotivat, susţinerea acesteia privind aplicarea principiului nulităţii actului subsecvent deşi nu a fost învestită în acest sens, în rejudecare, aceasta fiind limitată la argumentele părţilor invocate prin apel şi întâmpinare, iar chestiunea vizând valabilitatea actului de adjudecare nu a făcut obiectul acestora.

Sub al doilea aspect, a punctat că existenţa şi valabilitatea actului de adjudecare depindea de existenţa şi valabilitatea procesului-verbal de licitaţie, primul împrumutând toate viciile de legalitate ale celui secund, or instanţa în mod greşit a considerat valabil actul de adjudecare, deşi interdependenţa dintre cele două acte era evidentă, neputând fi imaginată nicio situaţie în care primul este anulat, iar al doilea rămâne valabil şi considerat a produce efecte în continuare.

În ceea ce priveşte efectele sentinţei Tribunalului Neamţ nr. 205/RCOM/21.11.2011 prin care s-a constatat anularea Procesului-verbal privind desfăşurarea şi rezultatul licitaţiei, recurenta a susţinut că acestea se extind şi asupra Actului de adjudecare din 04.11.2009, însă instanţa de apel a nesocotit principiul nulităţii actului subsecvent.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel, prin maniera în care a interpretat dispoziţiile legale, a ignorat şi garanţiile date de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la o cale de atac efectivă, întrucât interesul urmărit prin formularea contestaţiei la executare a fost de a obţine anularea licitaţiei, precum şi a tuturor actelor subsecvente acesteia astfel că, atât timp cât actul principal a fost anulat, iar actul subsecvent este în continuare valabil, calea de atac nu a fost efectivă.

A mai susţinut că principiile quod nullum est nullum producit effectum şi resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis funcţionează pe deplin şi în privinţa actelor în discuţie, nulitatea procesului-verbal de licitaţie atrăgând nulitatea tuturor actelor ulterioare privitoare la vânzarea silită a imobilelor, de vreme ce actul de adjudecare prezenta aceleaşi vicii de legalitate, respectiv a fost întocmit prin fraudarea aceloraşi principii şi dispoziţii legale ce interziceau adjudecarea bunurilor de către debitorul urmărit prin interpusul E. S.R.L.

Într-o altă ordine de idei, a învederat că interesul în formularea acţiunii subzistă şi este actual, întrucât acţiunea în constatarea nulităţii actului de adjudecare este imprescriptibilă, natura vătămătoare a actului se menţine, actul de adjudecare putând fi anulat oricând pe argumentul fraudei la lege.

În opinia autoarei recursului împrejurarea că societatea E. S.R.L. este radiată nu împiedică eficienţa hotărârii de anulare a contractului, iar faptul că bunul nu ar mai reveni scriptic în patrimoniul domnului N., nu reprezintă un element care să împiedice valorificarea sa în condiţii de legalitate.

În încheiere, a subliniat că, dacă ar fi să se dea curs acestei interpretări, ar însemna să se încurajeze comportamentul fraudulos prin înfiinţarea de societăţi care să aibă drept unic scop achiziţia bunului obţinut nelegal şi transferul său la un terţ de aşa-zisă bună-credinţă pentru ca mai apoi societatea vehicul să fie radiată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea transmisă la 19 septembrie 2023, intimaţii-pârâţi I., J. şi K. şi intimata-chemată în garanţie H. au solicitat respingerea recursului ca netemeinic şi nelegal, întrucât instanţa de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură care ar putea atrage sancţiunea nulităţii, fiind respectat atât principiul contradictorialităţii cât şi principiul dreptului la apărare, lipsa de interes a recurentei în formularea acţiunii fiind justificată. În opinia intimaţilor, nici regulile privind sarcina probei nu au fost încălcate, hotărârea fiind motivată în contextul analizării probelor administrate raportat la normele de drept aplicabile.

La 25 septembrie 2023, pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat şi neîntemeiat a recursului, susţinând că instanţa de apel, în rejudecare, a respectat regulile privind sarcina probei, a fost respectat atât principiul contradictorialităţii, hotărârea pronunţată fiind întemeiată pe motivele de fapt şi de drept, pe explicaţiile şi pe mijloacele de probă ce au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii, cât şi principiul respectării dreptului la apărare. Din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a învederat că instanţa a prezentat raţionamentul logico-juridic privind neîndeplinirea condiţiei complicităţii la fraudă, împrejurările menţionate de recurentă nefăcând dovada certă a conivenţei dintre domnii M. şi C., iar cu privire la criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de pct. 8 al articolului menţionat, a arătat că instanţa a interpretat şi aplicat în mod corect prevederile art. 966 şi 968 C. civ. de la 1864, respectiv dispoziţiile art. 507 alin. (2) şi 106 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 şi, în mod temeinic şi legal nu a dat eficienţă principiului resoluto iure dantis, resolvitur et ius accipientis, întrucât, în dreptul civil, nulitatea nu intervine în mod automat, ope legis, în lipsa unei prevederi exprese, ci doar pe cale de acţiune sau excepţie. Totodată, a subliniat că, în condiţiile inexistenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care actul de adjudecare nr. 84/14.11.2009 să fie anulat, interesul recurentei nu este actual.

Prin răspunsul la întâmpinările formulate în cauză, înregistrat la dosarul cauzei la 9 octombrie 2023, recurenta a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor cu consecinţa admiterii cererii de recurs şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 decembrie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Asupra raportului, la 27 decembrie 2023, a formulat punct de vedere pârâta B. S.A., prin care a reiterat apărările formulate, iar, la 5 ianuarie 2024, recurenta, prin care a învederat că este de acord cu punctul de vedere al magistratului raportor privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 februarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 16 aprilie 2024.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prezentul litigiu urmează regulile de desfăşurare a judecăţii în recurs statornicite de C. proc. civ. în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, în acord cu principiul aplicării legii procesuale în timp consacrat de art. 25 C. proc. civ. şi prin raportare la momentul începerii procesului la prima instanţă - anul 2014.

Se mai observă că, în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 2772/3146/103/2014 pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă s-a admis recursul formulat de recurenta reclamantă A. împotriva deciziei nr. 663/4 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bacău şi s-a casat decizia recurată, trimiţând cauza la rejudecare, argumentul principal pentru care s-a dispus casarea deciziei iniţiale pronunţate în apel, fiind legat de incidenţa motivului de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., instanţa supremă reţinând nesocotirea, de către instanţa de apel, a regulilor procesuale ce ţin de contradictorialitatea procedurii şi garantarea dreptului la apărare, constând în aceea că soluţia pronunţată în apel a fost consecinţa valorificării excepţiei procesuale a lipsei interesului reclamantei în promovarea acţiunii, fără ca această excepţie să fi fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor litigante.

În acest sens, instanţa supremă a mai reţinut că instanţa de apel din primul ciclu procesual şi-a fundamentat raţionamentul exclusiv pe lipsa de interes a reclamantei reţinând că "reclamanta nu face dovada niciunui interes, lipsind o verigă din lanţul cauzal"; "că, în speţă, se invocă o nulitate absolută, însă această nulitate nu poate fi constatată, câtă vreme reclamanta nu a justificat folosul practic al admiterii capătului principal de cerere, reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea lui C., fiind imposibilă în prezenţa validităţii actului de adjudecare care nu a făcut obiectul unei cereri de anulare", pentru ca ulterior să admită apelul apelantei-reclamante A. S.A. şi, rejudecând, să respingă acţiunea, ca nefondată.

Pe de altă parte, prin aceeaşi decizie de casare s-a reţinut ca şi motiv de nelegalitate şi împrejurarea că dispozitivul hotărârii nu reflectă modul de soluţionare a apelului declarat de reclamantă în ceea ce priveşte admiterea acestuia şi respingerea acţiunii ca nefondată, existând o neconcordanţă între considerente, care dezvoltă lipsa interesului reclamantei în promovarea acţiunii, şi dispozitivul deciziei recurate din cuprinsul cărora rezultă că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată iar nu ca urmare a valorificării unei excepţii procesuale.

În acest context al rejudecării, din lectura deciziei pronunţate în apel, în al doilea ciclu procesual, şi atacată cu prezentul recurs, se poate observa că instanţa de apel, în rejudecare, consecutiv admiterii apelului, anulării hotărârii primei instanţe şi a rejudecării pricinii în fond, a dispus respingerea cererii de chemare în judecată în raport de două argumente esenţiale:

- un argument de netemeinicie, bazat pe faptul că din probele administrate nu s-a putut identifica existenţa unei cauze ilicite care ar fi stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între E. S.R.L. şi B. S.R.L., instanţa de apel apreciind că nu s-a făcut dovada certă a conivenţei frauduloase a reprezentanţilor celor două societăţi între care a intervenit contractul de vânzare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată prin acţiunea introductivă;

- scopul urmărit de reclamantă prin demersul judiciar promovat - revenirea la situaţia anterioară de carte funciară cu reînscrierea ipotecilor băncii în cartea funciară - oricum nu ar putea fi atins deoarece repunerea în situaţia anterioară a părţilor, ca efect specific al unei acţiuni în nulitate, nu mai poate opera datorită mai multor impedimente pe care instanţa de apel le-a menţionat în cuprinsul considerentelor deciziei, respectiv: actul de adjudecare ce a constituit titlul de proprietate al vânzătoarei E. S.R.L. nu a fost anulat sau desfiinţat şi nici nu poate fi considerat desfiinţat implicit ca efect al anulării procesului-verbal de adjudecare, vânzătoarea E. S.R.L. a fost între timp radiată iar proprietarul anterior al imobilelor - C. - a decedat iar moştenitorii acestuia au renunţat la moştenire.

Plecând de la aceste observaţii preliminare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că un prim set de critici ale reclamantei - recurente au fost circumscrise motivului de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. conform căruia casarea unei hotărâri în recurs se poate solicita atunci când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii (art. 14 C. proc. civ.) şi a dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.), prin aceea că instanţa de apel a dezvoltat argumente care susţin aceeaşi excepţie a lipsei de interes în formularea acţiunii, fără ca excepţia să fi fost pusă în discuţia prealabilă a părţilor.

Critica este fondată.

Din considerentele expuse deja rezultă că, în primul ciclu procesual, instanţa supremă a dispus casarea hotărârii pronunţate în apel tocmai pentru înfrângerea acestor principii fundamentale ale procesului civil, respectiv pentru faptul că instanţa de apel a dat o dezlegare cererii de chemare în judecată valorificând excepţia lipsei de interes fără ca, în prelabil, să o fi pus în dezbaterea contradictorie a părţilor.

Reluând judecata apelului, în pofida considerentelor care au condus la casarea deciziei pronunţate în apel în primul ciclu procesual, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor litigante această excepţie, în sensul indicării de către reclamantă a folosului practic urmărit şi a posibilităţii atingerii lui prin acţiunea dedusă judecăţii aşa cum a fost ea concepută.

Astfel, în rejudecare apelului:

- la termenul de judecată din data de 15 februarie 2023, s-a dispus amânarea judecăţii în vederea rezolvării incidentului procesual legat de incompatibilitatea completului iniţial învestit;

- la termenul din 13 martie 2023, judecata a fost amânată întrucât s-a constatat că intimatul K. nu a fost legal citat pentru acel termen, instanţa de apel luând act de faptul la dosar s-a depus, prin serviciul registratură, o nouă cerere formulată de către apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. prin administrator judiciar L., prin care solicită să se constate încetarea de drept a prezentei acţiuni, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, precum şi note de şedinţă formulate de către apelanta-reclamantă A. S.A.;

- la termenul din 24 aprilie 2023, instanţa de apel reţinut cauza spre soluţionare după ce, în prealabil, a acordat cuvântul reprezentantului reclamantei-apelante pentru a pune concluzii asupra solicitării de încetare a acţiunii formulată de intimată la termenul anterior, precum şi asupra fondului apelului.

În acest context, prin considerentele hotărârii pronunţate, în afara argumentului de netemeinicie reţinut, bazat pe inexistenţa unei cauze ilicite la momentul încheierii contractului de vânzare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată, instanţa de apel a expus şi o serie argumente suplimentare, similare celor reţinute în primul ciclu procesual de către instanţa de apel a cărei decizie a fost anterior casată de instanţa supremă, argumente care se circumscriu şi tind a contura idea lipsei unui interes în promovarea acţiunii din cauza imposibilităţii obţinerii de către reclamantă a folosului practic urmărit prin demersul judiciar promovat, identificând mai multe impedimente în acest sens legate de: lipsa capacităţii de folosinţă a vânzătoarei E. S.R.L., care a fost între timp radiată, existenţa actului de adjudecare a imobilului la licitaţie publică a cărui nulitate nu s-a cerut a fi constatată nici în litigiul anterior dintre părţi şi nici în prezentul litigiu, precum şi faptul că proprietarul anterior al imobilelor - C., debitorul reclamantei - a decedat iar moştenitorii acestuia au renunţat la moştenire.

Niciunul dintre aceste aspecte care au fost apreciate determinante de către instanţa de apel nu au fost puse în discuţia părţilor litigante şi, în special, a reclamantei, în contextul în care toate aceste argumente au fost apreciate de instanţa de apel a fi de natură să conducă la respingerea acţiunii iar partea avea dreptul, în virtutea dispoziţiilor art. 14 C. proc. civ. să le combată, chiar dacă argumentele prezentate nu ar fi fost primite de către instanţă.

Principiul contradictorialităţii consacrat de art. 14 din C. proc. civ. are ca scop asigurarea echităţii procesului civil în sensul art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Echitatea procedurii presupune ca părţile să nu fie luate prin surprindere de hotărârea pronunţată, cu aspecte de fapt ori de drept care nu au fost discutate şi dezbătute de părţi.

Dreptul părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu, consacrat de art. 14 alin. (4) C. proc. civ. implică obligaţia colerativă a instanţei de judecată, chemată să vegheze la echitatea derulării procedurii de judecată, de a supune discuţiei contradictorii a acestora toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate (art. 14 alin. (5) C. por.civ.). Acelaşi deziderat al asigurării echităţii procedurii constituie fundamentul dispoziţiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ. care obligă instanţa de judecată să îşi întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Numai în felul acesta, cunoscând şi examinând poziţia procesuală şi argumentele părţilor litigante, caracterul echitabil al procesului este păstrat iar instanţa de judecată îşi poate forma propriul raţionament, urmând a indica în cuprinsul hotărârii motivele pentru care unele dintre argumentele prezentate de părţi nu au putut fi primite, aşa cum pretinde art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Lipsa punerii în discuţia părţilor a impedimentelor de ordin procedural care conturează inexistenţa unui interes legitim în promovarea acţiunii şi care au fost apreciate a fi determinante de către instanţa de apel rezultă şi din modalitatea în care instanţa de apel a găsit de cuviinţă a motiva hotărârea, respectiv fără a face referire la niciun argument adus de reclamanta-apelantă, care să fi fost înlăturat cu indicarea temeiurilor de fapt sau de drept pentru care acesta nu poate fi primit.

În plus, instanţa supremă mai constată că reclamanta-apelantă a susţinut, inclusiv în faţa instanţei de recurs din primul ciclu procesual, că excepţia lipsei de interes ar fi primit o dezlegare definitivă în faţa primei instanţe, fiind respinsă de către aceasta prin încheierea din 23 aprilie 2015. Prin urmare, în faţa acestor argumente, instanţa apel avea îndatorirea de a lămuri, în primul rând, în ce măsură aspectele care conturează problema interesului procesual, reţinute ca esenţiale în decizia pronunţată, au fost sau nu tranşate prin acea încheiere precum şi în ce măsură efectele admiterii apelului şi a anulării sentinţei primei instanţe se întind şi asupra acestei încheieri, în contextul în care ea nu a fost atacată de către reclamanta-apelantă şi nici prin soluţia de anulare a hotărârii primei instanţe nu s-a dispus vreo măsură cu privire la respectiva încheiere.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivul de recurs invocat, circumscris art. 488 pct. 5 C. proc. civ.., din perspectiva nesocotirii principiului dreptului la apărare şi al contradictorialităţii, consacrate de art. 13 şi 14 C. proc. civ., este fondat, hotărârea fiind nelegală atâta vreme cât se sprijină, în parte, pe argumente ce conturează o veritabilă excepţie procesuală a lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii, generată de imposibilitatea atingerii rezultatului urmărit, în contextul în care aceste aspecte nu au fost puse în discuţia prealabilă a părţilor pentru ca acestea să îşi poată prezenta argumentele care susţin poziţia lor procesuală iar instanţa să le poată analiza şi, după caz, să le poată primi ori repudia argumentat.

Nu pot fi primite criticile recurentei subsumate tot cazului de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. referitoare la convingerea şi concluzia pe care instanţa de apel şi-a format-o în urma evaluării probelor administrate în cauză. Din această perspectivă, instanţa supremă reaminteşte că stabilirea stării de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond în timp ce recursul, privit ca o cale extraordinară de atac, urmăreşte să supună analizei instanţei de control judiciar doar aspectele ce ţin de legalitatea hotărârii. Din această perspectivă, dispoziţiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ. statuează că "în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare". Prin urmare, atâta vreme cât recurenta nu invocă nesocotirea de către instanţa de apel, a unor dispoziţii legale care stabilesc puterea doveditoare ale unor fapte, simpla împrejurare că reclamanta nu este de acord cu concluzia la care a ajuns instanţa de apel în urma analizei probatoriului administrat nu reprezintă un aspect de nelegalitate cenzurabil în calea de atac a recursului.

Este însă fondată critica recurentei, subsumată aceluiaşi motiv de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva unei pretinse încălcări de către instanţa de apel a regulilor privitoare la aprecierea probelor, cu trimitere la dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. conform căruia casarea hotărârii se poate solicita atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Astfel, în acord cu dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., "instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor". Pe de altă parte, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. considerentele hotărârii trebuie să cuprindă inclusiv motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. O motivare corespunzătoare, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. presupune nu doar expunerea concluziei la care a ajuns instanţa în ceea ce priveşte un aspect de fapt sau de drept care a constituit obiect de dispută contradictorie între părţile litigante, ci şi argumentele care au condus instanţa la această concluzie, eventual cu indicarea motivelor pentru care argumentele uneia dintre părţi nu au putut fi primite, dacă ele nu rezultă în mod implicit din argumentaţia pe care instanţa îşi fundamentează soluţia.

Or, analizând decizia atacată din această dublă perspectivă, instanţa supremă constată că, în ceea ce priveşte împrejurarea cunoaşterii de către reprezentanţii celor două societăţi între care s-a încheiat contract de vânzare a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată (E. S.R.L. şi B. SRL), a situaţiei juridice a imobilului şi a litigiilor anterioare derulate cu privire la acesta, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile legale mai sus indicate.

În primul rând, este de observat că, deşi a examinat fiecare împrejurare cu potenţial doveditor în parte, dintre cele invocate de reclamantă, instanţa de apel s-a mărginit să concluzioneze, pentru fiecare în parte, că niciuna dintre ele nu constituie în sine o împrejurare suficientă pentru a contura intenţia de fraudă a societăţilor la momentul încheierii contractului şi că nu face dovada certă a conivenţei dintre reprezentanţii celor două societăţi la momentul încheierii contractului. Or, tocmai datorită acestor aspecte, ce ţin de fragilitatea puterii probatorii a împrejurărilor relevate, procesul de evaluare a probatoriului administrat şi a circumstanţelor de fapt relevate de către apelantă reclamau o abordare de ansamblu a probelor, în acord cu cerinţa impusă de art. 264 alin. (1) C. proc. civ., abordare care însă lipseşte din considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de apel, conturând nelegalitatea procedurală a soluţiei astfel pronunţate, din perspectiva exigenţelor art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

În egală măsură, instanţa supremă constată că instanţa de apel s-a mărginit să sublinieze că niciuna dintre împrejurările invocate în cauză de către reclamanta-apelantă nu sunt apte în sine a face dovada susţinerilor acesteia referitoare la conivenţa frauduloasă a reprezentanţilor celor două societăţi care au încheiat vânzarea şi, prin urmare, nici a cauzei ilicite a contractului astfel încheiat. Ceea ce lipseşte însă din considerentele hotărârii atacate sunt tocmai argumentele care au determinat instanţa să ajungă la această concluzia, a aspectelor pe care le-a avut în vedere pentru a conchide în acest fel, hotărârea fiind, sub acest aspect, lipsită de motivele pe care se întemeiază.

Din aceeaşi perspectivă analizată, a lipsei motivelor care să sprijine hotărârea, instanţa supremă constată că, după ce a concluzionat asupra împrejurării că nu s-a făcut dovada unei cauze ilicite a contractului, instanţa de apel a adăugat un set de argumente din care rezultă că acţiunea în constatarea nulităţii nu ar putea fi primită în contextul în care repunerea în situaţia anterioară nu ar mai fi posibilă. În acest sens, a subliniat că "instanţa de apel, faţă de actele dosarului, constată că nu poate opera, chiar prin admiterea acţiunii de constatare nulitate a contractului de vânzare cumpărare, repunerea părţilor în situaţia anterioară".

În legătură cu acest aspect, se constată că din considerentele hotărârii lipsesc tocmai argumentele juridice care au condus instanţa de apel spre concluzia potrivit căreia, imposibilitatea repunerii în situaţia anterioară, ar împiedica examinarea unei cereri prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a unui act juridic. Cu alte cuvinte, reţinând că repunerea în situaţia anterioară nu ar mai fi posibilă, instanţa de apel a omis a preciza care ar fi textul de lege sau principiul de drept care să sprijine concluzia la care a ajuns şi anume că, în caz de imposibilitate a repunerii în situaţia anterioară, o cerere de constatare a nulităţii absolute a unui act juridic nu mai poate fi examinată şi nici admisă.

O astfel de argumentaţie juridică era necesară în contextul în care repunerea în situaţia anterioară constituia, sub auspiciile C. civ. de la 1864 (incident în raportul juridic dedus judecăţii), unul din principiile efectelor nulităţii actului juridic civil, alături de principiul retroactivităţii şi principiul anulării actului subsecvent. Iar doctrina şi jurisprudenţa dezvoltată sub imperiul dispoziţiilor C. civ. anterior de la 1864, fără a condiţiona admisibilitatea acţiunii în nulitate de posibilitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară, au conturat doar două excepţii de la aplicarea acestui principiu: cea referitoare la limitele restituirii de către incapabil (dedus din conţinutul art. 1164 C. civ. 1864) precum şi cea care decurge din principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine pentru a obţine protecţia unui drept), restituirea nefiind admisibilă atunci când reclamantul a urmărit un scop vădit imoral prin încheierea contractului, potrivnic legii şi regulilor de convieţuire, în sensul art. 1-3 din fostul Decret nr. 31/1954.

În raport de aceste considerente, instanţa supremă constată că sunt fondate şi criticile recurentei fundamentate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. - referitoare la nesocotirea regulilor de procedură privind evaluarea şi aprecierea probelor precum şi cele fundamentate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. întrucât, în legătură cu aspectele esenţiale, care susţin soluţia pronunţată în apel, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, toate aceste considerente impunând casarea hotărârii în acord cu dispoziţiile art. 496 alin. (2) C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în acord cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. în forma anterioară Legii nr. 310/2018 aplicabilă litigiului de faţă.

Întrucât au fost găsite întemeiat motivul de casare privind încălcarea normelor de procedură sancţionate cu nulitatea hotărârii pronunţate, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi motivul de casare privind lipsa motivelor care sprijină soluţia pronunţată prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se mai impune cercetarea motivelor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă şi subsumate motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 relativ la aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 966 şi 968 C. civ. de la 1864, aceste aspecte urmând a fi examinate, cu ocazia reluării judecăţii, de către instanţa devolutivă de control judiciar.

În concluzie, găsind întemeiate criticile recurentei fundamentate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., în legătură cu soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra cererii de chemare în judecată, consecutiv admiterii apelului şi anulării hotărârii primei instanţe, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 367/2023 din 02 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, va casa în parte decizia atacată, numai cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii introductive de instanţă şi va trimite cauza spre o nouă judecată a cererii de chemare în judecată aceleiaşi curţi de apel, urmând a fi menţinută soluţia de admitere a apelului reclamantei şi de anulare a sentinţei civile nr. 791/29.06.2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal în acelaşi dosar, soluţie care nu a fost criticată de niciuna din părţile litigante.

În rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere aspectele dezlegate prin prezenta decizie de casare şi a deciziei de casare anterioare din primul ciclu procesual, referitoare la necesitatea punerii în discuţia părţilor a oricărei excepţii procesuale care ar putea fi incidentă în cauză, urmând ca la analiza susţinerilor celor două părţi să fie avute în vedere şi examinate argumentele expuse în recurs şi subsumate de reclamantă cazului de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi care nu s-a mai justificat a fi examinate în calea de atac a recursului în raport de imperativul casării hotărârii pe argumente ce ţin de nesocotirea dispoziţilor procedurale de desfăşurare a procesului precum şi de necesitatea motivării adecvate a hotărârii.

În egală măsură, în rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere că la data de 9 martie 2023, intimata B. S.A. - în insolvenţă, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 în sensul constatării de către instanţa de apel a încetării de drept a acţiunii ce formează obiectul dosarului ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei-intimate prin încheierea din 10.02.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosar nr. x/2020, cerere care a rămas neexaminată şi nesoluţionată, deşi a fost pusă în discuţia părţilor la ultimul termen de judecată, instanţa de apel urmând a lămuri dacă cererea astfel formulată se mai susţine iar, în caz afirmativ, de a da o dezlegare acesteia.

În egală măsură, instanţa de apel se va preocupa de clarificarea cadrului procesual în care se derulează litigiul din perspectiva părţilor litigante, în contextul în care, aşa cum rezultă din decizia ce urmează a fi casată, pârâţii introduşi în proces în calitate de moştenitori ai defunctului C. - persoanele fizice I., J. şi K. - au depus în apel declaraţii autentice de renunţare la moştenire, instanţa de apel valorificând această împrejurare în finalul considerentelor deciziei atacate, fără însă a lămuri în ce măsură persoane care au renunţat la moştenire şi a căror titlu de moştenitor a fost desfiinţat retroactiv conform art. 1121 C. civ., pot totuşi figura în proces ca moştenitori ai celui care a fost parte în raportul litigios dedus judecăţii.

Întrucât soluţia de admitere a recursului cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel nu mai justifică examinarea cererilor accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, acestea urmând a fi avute în vedere de către instanţa de apel cu ocazia rejudecării cauzei, în raport de decizia ce se va pronunţa şi de exigenţele art. 451-453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 367/2023 din 02 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Menţine soluţia de admitere a apelului reclamantei şi de anulare a sentinţei civile nr. 791/29.06.2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal în acelaşi dosar.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 aprilie 2024.