Nullity of a sports club rights transfer: classification as an un-named preparatory contract under specific sports regulations versus civil sale or donation

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 03.06.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., prin lichidator judiciar C. - Filiala Bucureşti, a solicitat instanţei să dispună constatarea nulităţii absolute a Contractului de cesiune nr. x/26.03.2009 (invocând nerespectarea condiţiilor de validitate referitoare la cauza convenţiei) şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 şi următoarele C. proc. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ. din 1864, C. proc. civ. (adoptat prin Legea nr. 134/2010), Regulamentul de organizare a activităţii fotbalistice F.R.F. din 2008 şi 2009.

Ulterior, la 27 octombrie 2021, reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare, prin intermediul căreia a solicitat să se constate nulitatea absolută a Contractului de cesiune nr. x/26.03.2009 (în conformitate cu prevederile art. 1247 C. civ. şi următoarele coroborat cu art. 1011 şi următoarele C. civ.), precum şi constatarea faptului că respectivul contract este un Contract de donaţie, susţinând că bunurile mobile care fac obiectul acestui contract nu au fost evaluate şi că nu au fost respectate condiţiile de formă potrivit Regulamentului ROAF 2008 (cesiunea putea fi făcută doar prin înscris autentic), iar Regulamentul din 2009 (de la data intrării în vigoare a Contractului) interzicea cesiunea locului în competiţia Liga 1-a.

Prin sentinţa civilă nr. 199/2022 din 10 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată completată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a formulat apel, solicitând desfiinţarea în integralitate a sentinţei apelate, rejudecarea pe fond a cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii, respectiv constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune nr. x/26.03.2009, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

Prin decizia civilă nr. 1041/A din 21 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 199/10.02.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, având ca obiect constatare nulitate act.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat casarea deciziei civile nr. 1041/A din 21 iunie 2022 pronunţate în dosarul nr. x/2021 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond instanţei ierarhic inferioare, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

Cu titlu preliminar, recurenta a învederat faptul că instanţele de fond au comis erori în săvârşirea actului de justiţie, erori care se reflectă în decizia Curţii de Apel Bucureşti, constând în încălcarea normelor de drept material aplicabile în speţă, prezentarea unor considerente insuficiente şi contradictorii care nu satisfac rigorile unei judecaţi echitabile.

În continuare, a arătat că, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat constatarea nulităţii absolute a Contractului de cesiune nr. x/26.03.2009 încheiat cu intimata B., motivată de nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru formarea valabilă a unui act juridic civil.

A mai arătat că legea care guvernează fondul şi forma respectivului contract este C. civ. din 1864, cu modificările şi completările survenite până în data de 18.06.2002, în general, alături de Regulamentul de Organizare a Activităţii Fotbalistice pentru anul 2008 (ROAF 2008) adoptat de Comitetul Executiv al Federaţiei Române de Fotbal, în particular, precizând că şi-a întemeiat susţinerile pe normele substanţiale imperative prescrise de aceste două acte normative aflate în vigoare la momentul intervenirii înţelegerii.

De asemenea, a mai arătat că obiectul Contractului îl reprezintă, în principal, cesiunea de către A. a drepturilor de a participa la competiţiile sportive de natură fotbalistică, către B., care a aprobat acest transfer, operaţiunea juridică, privită în sine, fiind realizată într-un context prilejuit de ROAF 2008.

În continuare, autoarea prezentului demers judiciar a arătat că instanţele de fond au reţinut faptul că acordul de voinţe a avut loc în data de 26.03.2009, raportul juridic privind cesionarea drepturilor născându-se în această dată, dar afectat de un termen suspensiv, care a amânat exerciţiul acestor drepturi până în data de 01.07.2009.

În ceea ce priveşte categoria din care face parte Contractul încheiat, a arătat că părţile contractante au hotărât să-l califice potrivit art. 4 din ROAF 2008, normă care reglementa transferul drepturilor de a participa la competiţii sportive, iar, în conformitate cu formele prescrise de lege, voinţa părţilor a fost în sensul încheierii unui Contract de Cesiune având ca obiect drepturile acordate de către Federaţia Română de Fotbal membrilor afiliaţi acestei organizaţii (cluburi sportive de fotbal), drepturi corespunzătoare participării la competiţii profesioniste.

În continuare, recurenta a evidenţiat faptul că actul normativ în cauză, ROAF 2008, reprezintă un act administrativ cu caracter infralegal care se completează cu legea fundamentală în materie civilă, anume C. civ. de la 1864, în vigoare la acea perioadă.

În acest sens, a arătat că, în lumina dispoziţiilor C. civ. de la 1864, art. 1391 şi următoarele, contractul de cesiune este definit ca "strămutarea unei creanţe, unui drept, a unei acţiuni", iar din interpretarea sistematică a normelor reglementare şi a poziţiei în care au fost plasate în corpul C. civ., reiese că cesiunea reprezintă o subspecie a vânzării, contract cu titlu oneros prin definiţie, care presupune înstrăinarea definitivă a unui drept contra unui preţ sub formă de bani, preţul exprimat în bani avându-şi cauza în obligaţia înstrăinătorului de a transfera dreptul ce formează obiectul prestaţiei sale.

A mai arătat că lipsa contraprestaţiei echivalează cu absenţa cauzei imediate a contractului şi cu o obligaţie care nu are obiect, astfel încât, preţul este privit ca un element esenţial al contractului de vânzare, fără de care acesta nu ar fi valid încheiat (art. 1295 C. civ. 1864), inexistenţa preţului atrăgând întotdeauna nulitatea absolută a contractului.

De asemenea, a mai învederat că un contract de vânzare lovit de nulitate absolută pentru nespecificarea preţului în structura sa internă nu va putea fi considerat valid şi nu va putea produce efecte nici ca o veritabilă donaţie, nefiind suficient caracterul gratuit şi unilateral, întrucât intenţia de a gratifica nu se prezumă, ci trebuie să rezulte în mod neechivoc din atitudinea manifestată de dispunător.

În continuare, recurenta afirmă că a pledat în favoarea acestui raţionament juridic atât în primă instanţă, cât şi pe calea apelului, însă instanţele au respins teza conform căreia operaţiunea juridică care formează obiectul contractului este o cesiune.

În acest sens, arată că, în considerentele deciziei recurate (pagina 12), instanţa de apel conchide că "raportul juridic materializat în contractul de cesiune nr. x/26.03.2009 nu este o veritabilă cesiune de creanţă", motivat de faptul că înstrăinarea s-a produs, de fapt, cu titlu gratuit.

Totodată, a mai învederat că a solicitat instanţelor de fond să constate că actul juridic este nul inclusiv ca donaţie, întrucât nu satisface anumite cerinţe de fond şi de formă imperativ cerute de lege, cum ar fi solemnitatea, privită ca o condiţie de formă ad validitatem, instituită prin dispoziţiile art. 813 C. civ. 1864.

De asemenea, a mai arătat că, din coroborarea acestor exigenţe cu dispoziţiile cuprinse în ROAF 2008 art. 4 pct. 2 lit. d), rezultă că, pentru a fi valid întocmit, înscrisul care constată operaţiunea juridică a cedării drepturilor de participare sportivă se cerea a fi autentificat de notar sau atestat de avocat, or, înscrisul în cauză este unul sub semnătură privată, neautentificat şi neatestat de avocat, aşa cum a reţinut instanţa de apel (pagina 10 din decizie).

În continuare, recurenta arată că, deşi a ajuns la această concluzie, instanţa de apel a omis deliberat să aplice sancţiunea nulităţii absolute, motivat de faptul că ROAF 2008 nu prevede expres această măsură pentru neîndeplinirea formalităţilor, iar nulitatea virtuală nici nu ar fi posibilă fiindcă nu se desprinde tacit sancţiunea din maniera în care au fost redactate normele, toate acestea în condiţiile în care, se arată că, în drept, cererea a fost întemeiată şi pe dispoziţiile dreptului comun (C. civ. de la 1864) care cunoaşte instituţia nulităţii ca sancţiune aplicabilă ex lege pentru nerespectarea formei şi a elementelor esenţiale ale oricărei convenţii.

De asemenea, a mai arătat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că discuţia nu ar putea purta asupra unei nulităţi absolute raportat la interesul ocrotit, dat fiind faptul că activitatea fotbalistică la care se referă atât convenţia, cât şi regulamentul, ar fi doar o "activitate particulară", la a cărei desfăşurare ar participa doar anumite structuri sportive afiliate la Federaţia Română de Fotbal (pagina 11 din decizie).

În acest context, recurenta subliniază că instanţa, deşi face referire la ROAF 2008, în cuprinsul considerentelor sale face trimitere la un alt act normativ, şi anume Regulamentul de Organizare Fotbalistică pentru anul 2018.

Contrar acestor expuneri, recurenta învederează că, deşi este practicată într-un cadru restrâns de un număr determinat de cluburi, activitatea nu este una particulară, ci reprezintă un serviciu de utilitate publică.

În acest sens, învederează că, raportat la dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi a sportului, Federaţia Română de Fotbal, asemenea tuturor federaţiilor sportive naţionale, este o structură sportivă de interes naţional, constituită prin asocierea cluburilor sportive pe ramura sa specifică de sport, în speţă, fotbal. Totodată, subliniază că, potrivit alin. (2), federaţiile sportive naţionale sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate publică, iar, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, sunt asimilate autorităţilor publice şi persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Prin urmare, solicită a se observa că ROAF 2008, act administrativ unilateral cu caracter normativ, a cărui autoritate publică emitentă este Federaţia Română de Fotbal, cuprinde dispoziţii juridice care urmăresc ocrotirea unor interese publice.

În continuare, recurenta arată că normele juridice care reglementează forma şi constituţia internă a oricărei categorii de convenţii slujesc în mod neîndoielnic scopului ocrotirii interesului general, un exemplu în acest sens fiind, în opinia recurentei, materia donaţiei, în care solemnitatea este o garanţie suplimentară pentru protecţia voinţei dispunătorului şi pentru ocrotirea succesorilor persoanei având vocaţie la masa de drepturi partajabile în urma încetării personalităţii juridice, aceste raţiuni determinând legiuitorul să prevadă astfel de formalităţi în cazul actelor de liberalitate între vii.

Faţă de cele mai sus arătate, recurenta susţine că sancţiunea nulităţii absolute implicite se impune a fi constatată, în ciuda faptului că nu este expres prevăzută de dispoziţiile juridice incidente în speţă.

În continuare, arată că un alt aspect care fundamentează casarea soluţiilor pronunţate de către instanţele de fond este dat de refuzul de a califica operaţiunea juridică în discuţie ca fiind un contract de donaţie.

Astfel, recurenta învederează că, însuşindu-şi argumentele primei instanţe şi respingându-i susţinerile, instanţa de apel a statuat că transmisiunea drepturilor nu ar fi definitivă (pagina 6 din decizie).

Admiţând faptul că irevocabilitatea liberalităţilor este de esenţa oricărui act de liberalitate între vii, recurenta subliniază că eroarea pe care o comit instanţele de fond în demersul calificării actului juridic în speţă priveşte imprecisa determinare a cauzelor care afectează principiul irevocabilităţii.

În acest sens, arată că irevocabilitatea liberalităţii trebuie privită întotdeauna în relaţie cu acele acte de voinţă contrare ale dispunătorului, care iau forma unor condiţii sau clauze contractuale, ce îi permit să obţină restituirea drepturilor care constituie obiect al transferului interpatrimonial. Or, potrivit afirmaţiilor recurentei, instanţele de judecată au omis să precizeze care este acea clauză a cărei existenţă exclude acest element esenţial al donaţiei.

De altfel, potrivit susţinerilor recurentei, principiul irevocabilităţii nu este unul absolut, comportând unele excepţii recunoscute şi de legea civilă fundamentală (art. 829 - ingratitudine, naştere de copii etc).

Totodată, referindu-se la condiţia admisibilităţii revocării, recurenta arată că aceasta este proprie numai acelor împrejurări ulterioare, străine de voinţa donatorului, însă, nimic nu împiedică părţile unui contract să stabilească alte cauze de revocare convenţională decât cele instituite de lege. În acest sens, susţine că, în concordanţă cu exigenţele legii civile privind irevocabilitatea donaţiei şi în acord cu ROAF 2008, cocontractanţii au stabilit la art. 3.2 din Contract că:

"Cesionarul se obligă ca, în caz de încetare a activităţii sportive, să cesioneze Cedentului, tot cu titlu gratuit, dreptul de joc în competiţiile interne şi internaţionale."

Recurenta arată că această eroare de judecată a stat la baza concluziei greşite a instanţelor de fond, în sensul că acest contract nu are natura unei donaţii, concluzie pe care o critică prin prisma faptului că încălcarea principiului irevocabilităţii are drept consecinţă nulitatea absolută a donaţiei, iar nu recalificarea sa.

Totodată, învederează că prima instanţă de fond a respins pretenţiile sale cu argumentul că respectivul contract nu poate fi integrat într-o anumită categorie, însă, în opinia recurentei, acest considerent nu este de natură a conduce la respingerea de plano a susţinerilor sale, având în vedere că lipsa calificării nu este un impediment pentru constatarea ineficacităţii contractului pentru nerespectarea cerinţelor legale amintite. Mai mult, recurenta subliniază că, şi în ipoteza unui contract nenumit, având conţinut suficient de asemănător cu al unui contract reglementat, va fi aplicabil regimul juridic al celui din urmă.

În continuare, evocând anumite considerente ale instanţei de apel:

"contractul este o înstrăinare cu titlu gratuit a unui drept al reclamantei", "dreptul transmis intimatei este un drept patrimonial (care conferă titularului acestuia o serie de alte drepturi care finalmente sunt producătoare de venituri)", recurenta arată că, raportat la art. 801 din C. civ. 1864, operaţiunea juridică constatată prin Contract se grefează pe descrierea oferită de aceste dispoziţii juridice, iar dacă denumirea este înşelătoare pentru calificarea actului juridic, atunci similitudinea conţinutului său cu un astfel de contract atrage aplicabilitatea regulilor privind regimul donaţiei, ale cărei elemente esenţiale cuprind: existenţa unui transfer între vii a unui drept patrimonial, caracterul gratuit al transferului, irevocabilitate, caracterul solemn, intenţia de a gratifica.

Referindu-se la elementele esenţiale ale donaţiei, recurenta arată că, dacă în privinţa nerespectării solemnităţii operaţiunii nu sunt necesare explicaţii suplimentare celor anterior expuse, atrage atenţia asupra lipsei în concret a scopului donaţiei în sens de motiv determinant al încheierii actului juridic.

În acest sens, susţine că intenţia de a gratifica implică un grad sporit de seriozitate tocmai în considerarea naturii sale de act de caritate neostentativ şi irevocabil. De aceea, în opinia recurentei, existenţa voinţei liberale pe care o manifestă donatorul atunci când îşi micşorează patrimoniul nu poate fi privită abstract, din considerente obiective, ţinând seama numai de caracterul gratuit al cesiunii, ci trebuie să rezulte neechivoc şi din elemente subiective, care au impulsionat voinţa internă a dispunătorului în a procura un avantaj altei persoane, fără contraprestaţie. Or, aceste elemente morale nu sunt prezente în mod efectiv.

Mai mult decât atât, recurenta arată că asocierea care a existat între cele două cluburi sportive (A. şi B.) nu este suficientă pentru a demonstra o legătură morală neîndoielnică, astfel cum, deopotrivă, nici o legătură de rudenie nu ar fi, în cazul persoanelor fizice.

Prin urmare, recurenta conchide în sensul că lipsa intenţiei de a gratifica atrage lipsa cauzei în materia liberalităţilor şi, în consecinţă, sancţiunea nulităţii absolute.

Sub aspectul încălcării normelor de drept material, recurenta arată că nu a fost realizată o aplicare efectivă a dispoziţiilor legale incidente, iar motivarea instanţelor, potrivit căreia contractul nu poate fi calificat într-o anumită categorie, nu reprezintă o piedică reală în constatarea nulităţii absolute.

Totodată, învederează că instanţele aveau obligaţia, în virtutea rolului activ, să facă aplicarea din oficiu a dispoziţiilor juridice privind instituirea nulităţii absolute pentru toate argumentele arătate.

Nu în ultimul rând, recurenta arată că motivele de casare se grupează pe două paliere: art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că motivarea hotărârii de apel este superficială, nu prezintă coerenţă în explicaţiile cauzale furnizate în urma examinării fiecărui argument dedus judecăţii şi, în cele din urmă, este contradictorie; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că normele încălcate privesc instituţia nulităţii absolute privită în relaţie cu dispoziţiile art. 948, 966 (cauza convenţiei), art. 1295 (condiţiile vânzării), art. 800, 801, 813 (condiţiile donaţiei); normele de la art. 829 (revocarea donaţiilor), art. 1171 C. civ. 1864 cu trimitere la ROAF 2008 art. 4 pct. 2 lit. d) au fost interpretate greşit.

În concluzie, recurenta arată că, în aceste împrejurări, Contractul în cauză nu îndeplineşte condiţiile de validitate cerute de lege, nici ca act cu titlu oneros (vânzare), nici ca act cu titlu gratuit (donaţie), sens în care reiterează solicitarea de admiterea a recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, instanţei ierarhic inferioare, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile formulate au ca premisă opinia recurentei, contrară celei ale instanţelor de fond, în privinţa calificării contractului de cesiune nr. x/26.03.2009, din care derivă prezentul litigiu, raportat la care a invocat diverse cauze de nulitate absolută.

Astfel, contrar afirmaţiilor recurentei care a susţinut că respectivul contract de cesiune este nul atât în situaţia în care ar fi fost calificat drept contract de vânzare, cât şi în situaţia în care ar fi fost asimilat unui contract de donaţie, examinarea Înaltei Curţi relevă caracterul nefondat al criticilor recurentei sub aspectul naturii şi a pretinselor cauze de nulitate a contractului încheiat de părţi, reţinând că ambele instanţe de fond au dat obligaţiilor asumate de părţi efectele prevăzute de înţelegerea acestora, şi nu pe cele pretinse de recurentă, care s-a prevalat de dispoziţii legale străine contractului încheiat între părţi.

În altă ordine de idei, raţionamentul propus de recurenta-reclamantă pare a fi plauzibil doar în situaţia în care părţile au avut în vedere încheierea unui contract de vânzare sau a unuia de donaţie (eventual prin folosirea unei terminologii care ar fi dat de înţeles o atare natură a contractului), dar care, în realitate, nu cuprinde anumite elemente sau clauze care ar fi fost de esenţa/natura respectivelor contracte. Altfel spus, o contradicţie între o eventuală titulatură/denumire a respectivului contract şi conţinutul acestuia.

Or, în realitate, printr-un raţionament sui generis, recurenta încearcă să îi atribuie contractului în cauză o natură diferită, speculând fie titulatura folosită "cesiune" (pentru a demonstra că, în realitate, contractul încheiat ar fi unul de vânzare), fie caracterul gratuit al cesiunii (pentru a arăta că este o donaţie), pentru ca, apoi, să aducă diverse argumente pentru care contractul încheiat ar fi nul atât ca vânzare, cât şi ca donaţie.

Totodată, raţionamentul propus este şi contradictoriu în maniera în care autoarea prezentului demers judiciar tratează nulitatea contractului încheiat atât din perspectiva unui contract de vânzare, cât şi a unuia de donaţie.

În concret, deşi susţine că un contract de vânzare este lovit de nulitate absolută pentru nespecificarea preţului în structura sa internă, recurenta afirmă în mod explicit că nu va putea fi considerat valid şi nu va putea produce efecte nici ca o veritabilă donaţie, nefiind suficient, potrivit propriilor afirmaţii, caracterul gratuit şi unilateral, întrucât intenţia de a gratifica - animus donandi - nu se prezumă, ci trebuie să rezulte în mod neechivoc din atitudinea manifestată de dispunător.

Cu toate că, din perspectiva unui astfel de argument, era exclusă orice posibilă asociere a respectivului contract cu un contract de donaţie, recurenta, susţine că acesta este nul inclusiv ca donaţie, întrucât nu satisface anumite cerinţe de fond şi de formă cerute imperativ de lege.

Totodată, contractul în discuţie nu poate fi asimilat unui contract de donaţie doar pentru simplul fapt că nu există o contraprestaţie din partea beneficiarului sau că, potrivit art. 4 pct. 2 lit. d) din R.O.A.F. 2008, era prevăzută şi posibilitatea de încheiere a acestuia în formă autentică (alternativ cu forma atestată de avocat), în condiţiile în care, aşa cum afirmă de altfel şi recurenta, intenţia de a gratifica nu reiese în mod neechivoc.

De altfel, ansamblul drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin contractul amintit exclude aplicarea normelor speciale din materia vânzării sau donaţiei care presupun transmiterea unui drept de proprietate sau a unui drept de creanţă.

Potrivit art. 4 din Regulamentul de organizare a activităţii fotbalistice (R.O.A.F.) adoptat de F.R.F. pe anul 2008, cesiunea dreptului de participare în competiţii a echipelor proprii, de la cluburi organizate ca persoane juridice fără scop patrimonial către societăţi comerciale sportive pe acţiuni, era permisă în anumite condiţii şi cu o procedură specifică.

Important de subliniat este că, potrivit art. 4 pct. 2 din R.O.A.F. 2008, competenţa de a aproba cesiunea dreptului de participare în competiţii aparţine Comitetului Executiv al FRF, pe baza depunerii, într-un termen, a unor documente expres indicate, între care şi contractul de cesiune încheiat între părţi.

Aşadar, potrivit normelor speciale de organizare a activităţii fotbalistice, contractul de cesiune a cărui nulitate o pretinde recurenta nu are natura unui contract numit reglementat de C. civ. (vânzare-cumpărare sau donaţie), întrucât simpla încheiere a contractului de cesiune prevăzut la art. 4 pct. 2 lit. d) din R.O.A.F. 2008 nu produce efectele juridice specifice ale acestor contracte numite, în lipsa aprobării FRF.

Contractul de cesiune încheiat în cauză nu reprezintă decât unul dintre documentele care trebuie depuse pentru ca organul de conducere al FRF să poată dispune aprobarea cesiunii dreptului de participare în competiţii. Deşi se impunea în cauză, la dosar nu a fost ataşat actul juridic adoptat de Comitetul Executiv al FRF în aplicarea art. 4 pct. 2 din R.O.A.F. 2008. Cu toate acestea, nu există niciun dubiu cu privire la natura juridică de act nenumit premergător al contractului de cesiune prevăzut la art. 4 pct. 2 lit. d) din R.O.A.F. 2008.

În acest context, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nerespectarea formei autentice sau atestate de avocat a contractului de cesiune nu atrage sancţiunea nulităţii, deoarece în discuţie este o eventuală aprobare a cesiunii de către Comitetul Executiv al FRF cu nerespectarea dispoziţiilor din R.O.A.F. 2008, ipoteză care nu a fost supusă controlului judecătoresc în cauză.

De asemenea, având în vedere considerentele anterioare, dar şi argumentele relevante expuse în decizia atacată, este corectă şi concluzia instanţelor de fond potrivit căreia contractul de cesiune nu reprezintă o donaţie deghizată.

De asemenea, nu poate fi reţinut nici caracterul pretins contradictoriu între considerentele instanţei de apel sau între acestea şi dispozitiv, aşa cum sugerează recurenta.

În concret, deşi susţine o pretinsă contradicţie între considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că respectivul contract de cesiune nu a fost atestat de avocat (aşa cum prevede art. 4 pct. 2 lit. d) din R.O.A.F. 2008) şi omisiunea instanţei de a aplica sancţiunea nulităţii absolute, se reţine că instanţa de apel a arătat de ce a apreciat că această împrejurare nu duce la admiterea căii de atac cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Totodată, nu poate fi primită nici teza recurentei potrivit căreia, chiar şi în ipoteza unui contract nenumit, dar care prezintă un conţinut suficient de asemănător cu al unui contract reglementat, va fi aplicabil regimul juridic al acestuia din urmă.

Înalta Curte reţine că, în speţă, contractul în discuţie are un conţinut stabilit de către părţi, iar efectele sunt reglementate de R.O.A.F. 2008, fiind un contract nenumit, care materializează acordul părţilor în vederea cesiunii ce urma a fi supusă aprobării Comitetul Executiv al FRF. Ca urmare, Înalta Curte reţine că nu este aplicabil regimul juridic al niciunuia dintre contractele indicate de recurentă (vânzare-cumpărare sau donaţie).

De altfel, contrar scopului urmărit, prin tot raţionamentul expus de recurentă, aceasta confirmă că respectivului contract îi lipsesc anumite elemente care sunt de esenţa unui contract de donaţie, cum ar fi intenţia de a gratifica. Or, în condiţiile în care nici măcar recurenta nu a identificat un astfel de element care este de esenţa unui contract de donaţie, ci, dimpotrivă, a atras atenţia asupra lipsei în concret a scopului donaţiei în sens de motiv determinant al încheierii actului juridic, este exclus ca respectivului contract (nenumit) să i se aplice regimul juridic al contractului de donaţie.

Constatând, aşadar, că decizia recurată este legală, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1041/A din 21 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2023.