Recurrent appeal on insurance penalty interest for delayed public transport compensation payment dismissed; lower judgment upheld

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la 22 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, a solicitat instanţei să dispună obligarea acestuia la plata:

- sumei de 549.020,03 RON reprezentând dobândă legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamanta beneficiarilor Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern;

- daune-interese conform art. 1535 din C. civ. de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 549.020,03 RON, cu cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

In drept, au fost invocate prevederile art. 148, art. 194 C. proc. civ., art. 1522 şi art. 1535 C. civ., art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013 şi ale art. 2 şi art. 3 O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările ulterioare, şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2004 privind acordarea unor facilităţi familiilor de pensionari din 21.12.2004.

Pârâtul Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transportărilor şi a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Reformă Feroviară.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civilă din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la 17 iulie 2019, sub nr. x/2018*.

La 2 august 2019, chemata în garanţie Autoritatea pentru Reformă Feroviară a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele aferente perioadei octombrie 2015 - noiembrie 2016 şi a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată.

La termenul din 4 septembrie 2019, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât şi a admis în principiu cererea de chemare în garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 3345/2019 din 13 noiembrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor.

A respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor, în contradictoriu cu chematul în garanţie Autoritatea pentru Reforma Feroviară.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1499 A din 6 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3345/2019 din 13 noiembrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei civile atacate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 350 din 22 februarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admis recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR - Călători" - S.A. împotriva deciziei civile nr. 1499 A din 6 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind casată decizia atacată şi trimisă cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 11 noiembrie 2022, sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 97 din 25 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3345/2019 din 13 noiembrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 549.020,03 RON, reprezentând dobânda legală calculată pentru plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate în perioada octombrie 2015- noiembrie 2016 beneficiarilor Legii nr. 147/2000, precum şi a daunelor-interese sub forma dobânzii legale penalizatoare (art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011) aferente sumei de 549.020,03 RON, calculate începând cu data formulării cererii de chemare în judecată (18.10.2018) şi până la data plăţii integrale a debitului principal (549.020,03 RON).

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 9.095 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Obligă intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 10.162,54 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.

Pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii critică parţial decizia atacată, doar cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, context în care, solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a acesteia, în sensul anulării parţiale a deciziei recurate şi, în urma rejudecării acţiunii formulate de către SNTC "CFR Călători" S.A., să se dispună admiterea acesteia în parte, în sensul aplicării dobânzii legale prevăzute de art. 3 alin. (3) şi art. 5 din O.G. nr. 13/2011, totodată, solicitând reducerea proporţională a cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamantă.

În sinteză, recurenta susţine că instanţa de apel a greşit când a aplicat prevederile art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, întrucât a ignorat normele speciale de drept material care guvernează raportul contractual dintre părţi şi care nu permit împovărarea excesivă, disproporţionată a bugetului public cu o dobândă legală incompatibilă cu aceste norme.

În acest mod, recurenta arată că au fost încălcate şi limitele de rejudecare stabilite prin decizia de casare nr. 350 din 22 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit că în cauză s-a încheiat un contract "obligatoriu", de drept public, între o autoritate a Statului Român - Ministerul Transporturilor şi reclamantă, tot o instituţie publică, care este obligată să presteze un serviciu public de transport călători, în schimbul unui preţ plafonat şi al unei compensaţii legale din bugetul public, strict în condiţiile legii şi ale contractului.

În acest context, se apreciază că instanţa de apel nu a observat că în cauză este vorba de un contract administrativ, cu privire la care se aplica regula de drept a prevalenţei interesului public în raport cu libertatea contractuală a părţilor.

Astfel, dacă ar fi aplicat corect regulile de interpretare sistematică a legii şi a contractului dintre părţi, instanţa de apel ar fi observat că reclamantul prestează un serviciu public obligatoriu, dar nu poate obţine profit din resurse proprii, iar Statul Român, din bugetul public, îi subvenţionează atât o parte din costuri, cât şi aşa-numitul profit, context în care, nu se mai poate susţine că raporturile juridice deduse judecăţii decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, fiind ilegal să prevaleze forma în faţa substanţei.

În alte cuvinte, este adevărat că legea aplicabilă şi contractul vizează un profit, dar în egală măsură se constată că aceeaşi lege şi acelaşi contract stabilesc că acest profit este finanţat din bugetul public, iar acest regim juridic fiscal-bugetar atrage aplicarea normelor materiale speciale ce urmează a fi detaliate, norme care exclud întreprinderea cu scop lucrativ şi aplicarea unei dobânzi specifice raporturilor juridice circumscrise unei astfel de întreprinderi, în ciuda menţiunilor formale cu privire la o marjă de profit.

În continuare, recurenta face un istoric al litigiului, reţinând că în primul ciclu procesual finalizat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză, instanţele au apreciat în esenţă, că nu se aplică contractele încheiate între părţi, prevăzute de H.G. nr. 74/2012 şi H.G. nr. 2321/2016, ci normele speciale în materie de decontări subvenţii, ceea ce exclude şi aplicarea Legii nr. 72/2013 şi aplicarea dobânzilor legale derivate.

În cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 350 din 22 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a reţinut că suntem în prezenţa răspunderii contractuale şi că se aplică scadenţele şi dobânzile legale prevăzute de Legea nr. 72/2013 şi O.G. nr. 13/2011, context în care, recurenta apreciază că decizia recurată nu respectă decât parţial limitele obligatorii ale rejudecării, fiind încălcate prevederile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum şi regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, neţinând cont de aceste limite în rejudecare, trasate prin decizia de casare, instanţa de apel a analizat doar o parte din regimul juridic al raporturilor contractuale deduse judecăţii, omiţând să aplice normele de drept material ce urmează a fi evocate în continuare.

Astfel, începând cu data de 2 august 2018, înainte de data introducerii acţiunii în cauză - 18 octombrie 2018, prin Legea nr. 212/2018 a fost modificată Legea nr. 554/2004, în sensul că, litigiile care au obiect executarea contractelor administrative se judecă de către instanţele civile, dar cu aplicarea regulii "după care principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public".

Aşa cum s-a decis prin decizia de casare, contractul dintre părţi se completează cu normele de drept public aplicabile în speţă, iar instanţa de apel, în mod greşit, s-a limitat doar la regimul de drept comun al contractului dintre părţi, tratându-l ca pe un contract exclusiv civil în privinţa dobânzii legale aplicabile.

În continuare, sunt redate prevederile art. 2 alin. (2) lit. c) şi art. 8 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 554/2004, context în care, recurenta susţine că instanţa de apel a nesocotit aceste norme de drept public care completează contractele încheiate în cauză atunci când a aplicat dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, în loc să o aplice pe cea prevăzută de art. 3 alin. (3) şi art. 5 din O.G. nr. 13/2011, care ţine de regimul juridic special al contractului dedus judecăţii.

În acest context, recurenta susţine că, respingând apărările sale privind aplicarea art. 3 alin. (3) şi art. 5 din O.G. nr. 13/2011, instanţa de apel a încălcat normele de drept material evocate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, contractul încheiat în cauză se supune prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului european şi al Consiliului, din 23 octombrie 2007, privind serviciile publice de transport feroviar şi rutier de călători şi de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 1191/69 şi nr. 1107/70 ale Consiliului, unde la art. 2, acest regulament defineşte elementele de bază ale raportului juridic dedus judecăţii şi exclude aplicarea regulilor de drept comun specifice întreprinderilor cu scop lucrativ.

Prin urmare, având în vedere acest regim juridic special aplicabil contractului dedus judecăţii, nu se poate vorbi, în mod substanţial, despre o întreprindere cu scop lucrativ de drept comun, regulamentul european menţionând că "un operator, dacă ar ţine seama de propriile sale interese comerciale", nu şi-ar asuma un asemenea contract în condiţii de piaţă liberă.

Se mai susţine că, Regulamentul european prevede clar raporturile de putere publică din contract şi regula priorităţii interesului public, serviciul prestat fiind o obligaţie legală şi nu un drept în schimbul căruia se obţine un preţ pe piaţa liberă, cum în mod greşit a decis instanţa de apel.

Aşadar, în aplicarea acestui regulament european, părţile contractelor deduse judecăţii au inclus criterii legale ce exclud aplicarea regulilor de drept comun privind întreprinderile cu scop lucrativ.

Astfel, regimul juridic de drept public al contractului dedus judecăţii, se completează şi cu prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, în vigoare la data derulării contractelor în cauză, respectiv octombrie 2015- noiembrie 2016, al căror conţinut este redat în continuare de către recurentă.

În acest context, recurenta susţine că, interpretând sistematic normele speciale evocate, rezultă că soluţia legală în privinţa dobânzii legale este cea prevăzută de art. 3 alin. (3) şi art. 5 din O.G. nr. 13/2011.

Mai susţine recurenta că, în cauză fiind vorba despre fonduri publice, sursa de finanţare a compensaţiei legale a serviciului public este bugetul public, iar Ministerul Transporturilor este scutit de obligaţia achitării taxei de timbru pentru exercitarea recursului, context în care apreciază că nici reclamanta nu era obligată la plata taxelor de timbru, pentru aceleaşi considerente, iar în cazul admiterii recursului, se solicită în principal, respingerea ca neîntemeiată a cererii de acordarea a cheltuielilor de judecată reprezentând taxe de timbru achitate de reclamantă în primă instanţă şi apel, iar în subsidiar, reducerea proporţională a cheltuielilor de judecată, în măsura admiterii acţiunii.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la 24 august 2023, intimata-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. a solicitat, pe cale de excepţie: inadmisibilitatea recursului, pentru motivul dezvoltat la pct. II şi III din cererea de recurs, prin care recurentul pretinde, în fapt, o diminuare a cuantumului dobânzii, precum şi nulitatea recursului, întrucât argumentele evocate nu susţin admiterea recursului, în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 26 octombrie 2023, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 25 februarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 97 din 25 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 18 aprilie 2024, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest sens, recurentul susţine încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 501 C. proc. civ., context în care apreciază că prin hotărârea atacată, instanţa în rejudecare a ignorat recomandările şi dezlegări Înaltei Curţi prin decizia de trimitere, încălcând astfel normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul că decizia atacată nu respectă decât parţial limitele obligatorii ale deciziei de casare.

În acest context, recurentul susţine că instanţa de apel nu a observat că în cauză este vorba de un contract administrativ, cu privire la care se aplică regula de drept a prevalenţei interesului public în raport cu libertatea contractuală a părţilor.

Această critică este nefondată şi nu poate fi primită, având în vedere că în cuprinsul deciziei de casare, s-a statuat că raportului juridic dintre părţi îi sunt aplicabile dispoziţiile răspunderii civile contractuale, reţinând că, contractul este încheiat între un profesionist şi o autoritate contractantă.

Din această perspectivă, se reţine că instanţa de apel a respectat dezlegările date de către instanţa supremă prin hotărârea de casare, contrar celor susţinute fără temei de către recurent, potrivit cărora, în cauză suntem în prezenţa unui contract administrativ.

Din criticile invocate pe aceste aspecte, Înalta Curte constată că recurentul nu arată în ce măsură instanţa de apel s-ar fi îndepărtat de la direcţiile trasate de instanţa de control judiciar, prin decizia de îndrumare, astfel că, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se apreciază că recurentul nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

In acest context, s-a arătat că neţinând cont de limitele trasate prin decizia de casare, în rejudecare, instanţa de apel a analizat doar o parte din regimul juridic al raporturilor contractuale deduse judecăţii, omiţând să aplice normele de drept material - Legea nr. 554/2004.

De asemenea, se susţine că instanţa de apel a nesocotit normele de drept public care completează contractele încheiate în cauză atunci când a aplicat dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, în loc să o aplice pe cea prevăzută de art. 3 alin. (3) şi art. 5 din O.G. nr. 13/2011, care ţine de regimul juridic special al contractului dedus judecăţii.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, context în care, consideră că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, întrucât a ignorat normele speciale de drept material care guvernează raportul contractual dintre părţi, precum şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. c) şi art. 8 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 554/2004, context în care se susţine că instanţa de apel a nesocotit aceste norme de drept public care completează contractele încheiate în cauză atunci când a aplicat dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, în loc să o aplice pe cea prevăzută de art. 3 alin. (3) şi art. 5 din O.G. nr. 13/2011, care ţine de regimul juridic special al contractului dedus judecăţii.

In ceea ce priveşte susţinerile recurentului, referitoare la faptul că amintitul contract încheiat în cauză se supune prevederilor Regulamentului CE nr. 1370/2007, se constată că acest aspect este neîntemeiat, întrucât din art. 1 al contractului de servicii publice pentru perioada 01.01.2022 - 10.12.2022 se observă că respectiva convenţie de servicii publice are în vedere prevederile Regulamentului (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar şi rutier de călători, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, contractul de servicii publice reprezintă armonizarea legislaţiei interne cu cea europeană, astfel că, în prezentul raport juridic se aplică cu prioritate prevederile dreptului intern, astfel că, susţinerile recurentului privind incidenţa şi aplicarea Regulamentului CE nr. 1370/2007, precum şi neaplicarea regulilor de drept comun sunt neîntemeiate.

Într-o altă critică, recurentul susţine că instanţa de apel a nesocotit normele de drept public care completează contractele încheiate în cauză, atunci când a aplicat dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, în loc să o aplice pe cea prevăzută de art. 3 alin. (3) şi art. 5 din O.G. nr. 13/2011, care ţine de regimul juridic special al contractului dedus judecăţii.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte reţine că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe instituţia răspunderii civile contractuale, iar achitarea cu întârziere a sumelor de bani menţionate în unele dintre facturi a îndreptăţit reclamanta să calculeze dobânzi legale penalizatoare, în temeiul dispoziţiilor art. 2 şi ale art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, valoarea acestora ridicându-se la suma de 549.020,03 RON, menţionată în factura nr. x/05.09.2018, având în vedere că pârâtul nu a dovedit prin niciun mijloc de probă achitarea sumei respective reclamantei.

În cauza dedusă judecăţii, se reţine că intimatul-pârât şi-a asumat prin contractele evocate, obligaţia de a achita compensaţia aferentă serviciilor de transport pe căile ferate prestate persoanelor prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 147/2000, în termen de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturii.

În acest context, se reţine că pârâtul nu a achitat, suma de 40.619.462,95 RON, reprezentând compensaţia aferentă serviciilor de transport pe căile ferate prestate în perioada octombrie 2015- noiembrie 2016, termenul convenit, fiind încălcate obligaţiile contractuale şi legale de plată a serviciilor prestate în termenul convenit.

În acest sens, se reţine că prejudiciului suferit se ridică la suma de 549.020,03 RON şi reprezintă dobânda legală penalizatoare calculată pentru plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate în perioada octombrie 2015- noiembrie 2016 beneficiarilor Legii nr. 147/2000, aspect ce rezultă din factura nr. x/05.09.2018.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata daunelor-interese sub forma dobânzii legale penalizatoare, în temeiul art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, aferente sumei de 549.020,03 RON, calculate începând cu data formulării cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii integrale a debitului principal, se constată că în cauză raporturile juridice au fost stabilite între un profesionist şi o autoritate contractantă, că dobânda legală trebuia a se calcula în raport de calitatea părţilor şi de nivelul ratei dobânzii de referinţă, astfel cum este prevăzută aceasta în textul legal invocat şi că, prin urmare, în mod legal a fost stabilită în cauză dobânda legală penalizatoare

Ultima critică a recurentului vizează obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxe de timbru achitate de reclamantă în primă instanţă şi în faza apelului, context în care, apreciază că şi reclamanta ar fi trebuit să fie scutită de la plata achitării taxei de timbru, în aceleaşi condiţii ca şi recurentul, în cauză fiind vorba despre un dosar referitor la fonduri publice.

Aceste susţineri sunt nefondate, având în vedere că, prin decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte, în recursul în interesul legii s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia timbrării poate formula critici exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Faţă de împrejurarea că recurentul, nu este partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia timbrării şi care ar fi putut să formuleze vreo cerere de reexaminare, se constată că susţinerile acestuia sunt nefondate, urmând a fi respinse în raport cu statuările instanţei supreme.

Pe de altă parte, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurent să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt reţinută, ceea ce nu s-a realizat prin prezenta cale de atac promovată.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 97 din 25 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 97 din 25 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR - CĂLĂTORI" - S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2024.