Delictual liability for loss of use: victim's culpable act as exoneration and statute of limitations start date for annulled forced sale

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 5 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la repararea prejudiciului cauzat de lipsirea de folosinţă a imobilului teren proprietatea reclamantei, situat în Bucureşti, str. x (fost 39), în suprafaţă de 2302 mp, înscris în CF nr. x a Municipiului Bucureşti, pentru perioada 30 iulie 2013 (data intrării nelegale a pârâtei în folosinţa imobilului) - 12 octombrie 2015 (data reluării folosinţei), acesta fiind evaluat provizoriu la suma de 50.000 de Euro, cu cheltuieli de judecată.

În drept, se invocă prevederile art. 555,1357, 1381 şi urm. C. civ., art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei extinctive şi, în subsidiar, netemeinicia cererii.

Prin încheierea din 5 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 a fost admisă în parte excepţia prescripţiei extinctive, în ceea ce priveşte perioada 30.07.2013-03.07.2014, fiind respinsă în rest excepţia prescripţiei extinctive, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 2693 din 21 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 a fost respinsă în parte cererea de chemare în judecată, în ceea ce priveşte despăgubirile aferente perioadei 30.07.2013-03.07.2014, pentru intervenirea prescripţiei extinctive;

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, privind reclamanta A. S.R.L. - prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi chemaţii în garanţie Biroul Executorului Judecătoresc "D." şi D., ca neîntemeiată, fiind obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 17.903,49 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

A fost respinsă cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestor hotărâri a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea acestuia, anularea în parte a încheierii de şedinţă din 5 decembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi respingerea în tot a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de intimata-pârâtă; de asemenea, a solicitat schimbarea în tot a sentinţei civile apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării intimatei-pârâte la repararea prejudiciului cauzat de lipsa de folosinţă a imobilului teren proprietatea sa, situat în Bucureşti, Str. x (fost 39), în perioada 30.07.2013-12.10.2015, precum şi în sensul înlăturării dispoziţiei prin care aceasta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere caracterul nelegal şi netemeinic al sentinţei civile apelate.

Prin decizia civilă nr. 1944 A din 21 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 5 decembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 2693 din 21 decembrie 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L..

A fost anulată în parte încheierea din 5 decembrie 2018 şi sentinţa civilă apelate în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei extinctive cu privire la despăgubirile aferente perioadei 30.07.2013-03.07.2014, fiind respinsă cererea de chemare în judecată cu privire la aceste despăgubiri, pentru intervenirea prescripţiei extinctive, şi rejudecând:

A respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la despăgubirile aferente perioadei 30.07.2013-03.07.2014.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 186.703 Euro, în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de despăgubiri [contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului teren situat în Bucureşti, Str. x (fost 39), în perioada 30.07.2013 - 12.10.2015].

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii şi ale sentinţei civile apelate.

Respinge ca neîntemeiată cererea intimatei-pârâte de obligare a apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva încheierii de şedinţă din 7 decembrie 2022 şi a deciziei nr. 1944 A din 21 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.R.L..

În argumentarea memoriului de recurs, pârâta B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea rejudecării, având în vedere motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

In dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privitoare la momentul începerii prescripţiei extinctive, respectiv dispoziţiile art. 2523 şi art. 2528 C. civ.

Conform prevederilor legale arătate, termenul de prescripţie începe să curgă, în cazul acţiunilor în răspundere delictuală, de la data la care persoana ce a suferit un prejudiciu a cunoscut sau trebuia să cunoască persoana vinovată şi paguba suferită.

In speţă, reţinerea de către instanţa de apel, că termenul de 3 ani începe să curgă de la momentul pronunţării deciziei nr. 1577 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă respectiv, de la 1 iulie 2015, întrucât la această dată s-a stabilit caracterul ilicit al faptei şi persoana responsabilă este greşită, deoarece curgerea termenului de prescripţie nu este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să valideze pretenţiile părţii, ci depinde de un moment obiectiv şi concret, respectiv cel al cunoaşterii persoanei culpabile şi a prejudiciului suferit.

Or, încă de la data adjudecării imobilului în discuţie, respectiv data de 30 iulie 2013, reclamanta A. a cunoscut atât modul în care s-a desfăşurat licitaţia publică în urma căreia a fost adjudecat imobilul şi a cunoscut persoana participantă la această licitaţie, fiind declarată în final adjudecatarul terenului situat în str. x.

Tocmai ca urmare a cunoaşterii acestor elemente concrete, reclamanta a formulat contestaţia la executare, în contradictoriu cu recurenta, prin care a contestat nelegalitatea executării silite, obţinând anularea actului de adjudecare încheiat în data de 30 iulie 2013.

Or, dreptul la acţiune pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului se naşte la data încălcării dreptului de proprietate, iar nu de la un alt moment ulterior, ambele condiţii enumerate de art. 2528 alin. (1) C. civ., respectiv cunoaşterea pagubei şi a persoanei responsabile, fiind cunoscute de partea adversă de la momentul uzurpării folosinţei bunului, respectiv 30 iulie 2013, ce reprezintă data întocmirii actului de adjudecare, dată de la care reclamanta a pretins preluarea posesiei terenului de către recurentă.

Împrejurarea că decizia nr. 1577 din 1 iulie 2015 cuprinde şi menţiunea evocată de reclamantă, respectiv realizarea licitaţiei publice prin care a fost adjudecat terenul proprietatea A. în dauna debitorului executat silit, nu face decât să confirme ceea ce reclamanta A. cunoştea, şi anume existenţa unei fapte ilicite, motiv pentru care este greşită reţinerea instanţei de apel că abia din 1 iulie 2015 putea curge prescripţia extinctivă.

Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă începând cu data de 30 iulie 2013, considerată de aceasta ca data intrării nelegale a pârâtei în folosinţa imobilului proprietatea reclamantei, dată de la care trebuie calculat şi termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune al reclamantei.

Prin urmare, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data de 30 iulie 2013, având în vedere faptul că despăgubirile pentru lipsa de folosinţă se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate care, conform celor evocate, este data de 30 iulie 2013.

Recurenta arată că paguba pretinsă de partea adversă este preexistentă deciziei nr. 1577 din 1 iulie 2015, paguba producându-se la pierderea dreptului de proprietate şi a posesiei asupra terenului ca urmare a adjudecării, iar obligaţia celui care a produs prejudiciul de a-l acoperi şi, corelativ, dreptul de creanţă al păgubitului, nu au ca izvor decizia nr. 1577 din 1 iulie 2015 prin care s-a anulat actul de adjudecare, ci însuşi actul sau faptul provocator al daunei, motiv pentru care acest moment trebuie să marcheze începutul prescripţiei extinctive, iar nu altul.

Ceea ce constată decizia nr. 1577 din 1 iulie 2015 este nelegalitatea executării silite, cu consecinţa anulării actului de adjudecare, dispunând, totodată, în sarcina ambelor părţi restituirea prestaţiilor ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, prin reîntoarcerea bunului în patrimoniul debitorului executat silit, prin urmare, nu se poate susţine cu temei că pronunţarea deciziei amintite marchează momentul începutului prescripţiei.

Determinarea momentului de la care curge prescripţia extinctiva în raport cu data încălcării dreptului de proprietate, iar nu de alte momente ulterioare, este în acord şi cu prevederile art. 1381 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, dreptul la reparaţie se naşte din ziua producerii prejudiciului chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripţia va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acţiona, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi persoana răspunzătoare pentru acesta, elemente cunoscute deja de către A., conform celor expuse.

În consecinţă, în mod nelegal a fost anulată, în parte, încheierea din 5 decembrie 2018 prin care a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive pentru perioada 30.07.2013-03.07.2014.

Printr-o altă critică se arată că au fost aplicate greşit normele de drept material privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv dispoziţiile art. 1357 din C. civ., instanţa considerând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, reţinând în motivare existenţa faptei ilicite ca unic element esenţial al răspunderii civile delictuale, element în jurul căruia a construit apoi întregul raţionament privitor şi la celelalte condiţii ale răspunderii delictuale.

Astfel, instanţa de apel, reţinând existenţa faptei ilicite a considerat ca fiind îndeplinite de plano şi celelalte elemente ale răspunderii delictuale, respectiv prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia, considerându-le subsecvente constatării faptei ilicite, deşi fiecare dintre aceste condiţii trebuiau analizate de sine stătător, raportat la cererile şi susţinerile părţilor, probele administrate şi dispoziţiile legale aplicabile, nefiind obligatoriu ca îndeplinirea unei condiţii să determine prin ea însăşi şi îndeplinirea celorlalte condiţii ale răspunderii delictuale, analiza pe care însă instanţa de apel nu a realizat-o.

Instanţa de apel a procedat la aplicarea greşită a prevederilor art. 1357 C. civ. privind existenţa faptei ilicite în sarcina pârâtei reţinând că aceasta a constat în fraudarea dispoziţiilor legale care reglementau vânzarea silită la licitaţie, astfel că, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului executat silit s-a realizat în mod fraudulos, şi prin urmare, în perioada 30.07.2013-12.10.2015 recurenta a exercitat în mod nelegal dreptul de proprietate asupra imobilului teren situat în str. x.

Recurenta arată că instanţa de apel i-a înlăturat apărările privitoare la inexistenţa faptei ilicite, reţinând că acestea nu pot fi încadrate în niciuna dintre cauzele expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 1353, art. 1355, art. 1360-1364 C. civ. privind cauzele exoneratoare de răspundere.

Recurenta face referire la prevederile art. 1352 C. civ. şi arată că faptul constatării nelegalităţii adjudecării imobilului proprietatea reclamantei şi anulării actului de adjudecare în baza căruia a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în perioada 30.07.2013-21.10.2015 nu poate fi calificat drept faptă ilicită care să fundamenteze obligarea la plata contravalorii dreptului de folosinţă solicitată de reclamantă fără a fi analizate şi împrejurările concrete care au condus la pierderea dreptului de proprietate al reclamantei.

In acest sens se arată că fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere, însă prevederile art. 1352 C. civ. au fost ignorate de instanţa de apel, deşi fapta victimei reprezintă cauza exoneratoare de răspundere, fiind dovedită culpa victimei la producerea evenimentului care a pricinuit pierderea dreptului de proprietate cât şi a prerogativelor acestui drept, ca urmare a pornirii procedurii executării silite împotriva reclamantei A. S.R.L..

Lipsa de folosinţă a terenului în discuţie este fundamentul acţiunii promovate de reclamanta A., ceea ce înseamnă că instanţa de apel trebuia să analize aspectele invocate privind înlăturarea caracterului ilicit al faptei prin raportare la art. 1352 C. civ., adică la fapta victimei, iar nu prin raportare la dispoziţii legale ce reglementează alte cazuri exoneratoare de răspundere (precum legitima apărare, starea de necesitate etc), neincidente în speţă.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, nu poate fi reţinută fapta ilicită ca temei pentru obligarea recurentei la acordarea despăgubirilor solicitate de partea adversă, din moment ce singura persoană culpabilă pentru crearea premiselor ce au condus la pierderea folosinţei terenului este însăşi reclamanta A. S.R.L., iar această culpă constă în neexecutarea de către reclamantă a unor obligaţii contractuale asumate, împrejurare ce a determinat pornirea executării silite împotriva debitoarei rău-platnice A. S.R.L..

Prin urmare, fapta culpabilă a reclamantei, respectiv aceea de neexecutare a propriilor obligaţii asumate contractual, a condus la pierderea dreptului de proprietate şi a prerogativelor aferente acestuia asupra imobilului prin executarea silită a terenului la cererea creditorului interesat să îşi satisfacă dreptul de creanţă deţinut împotriva debitorului rău-platnic, respectiv A. S.R.L..

Arată recurenta că, nici la data organizării licitaţiei publice din 12 iunie 2013, nici la data întocmirii actului de adjudecare a imobilului de către aceasta, respectiv la 30 iulie 2013, reclamanta nu se mai bucura de prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului teren din cauza măsurilor deja dispuse de către executorul judecătoresc şi care au fost anterioare oricărei fapte pretins ilicite constând în trucarea licitaţiei din 12 iunie 2013. Din această perspectivă, nu se poate reţine că reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului teren doar ca urmare a faptei recurentei, în condiţiile în care terenul în cauza era scos la vânzare publică exclusiv din culpa reclamantei.

Înlăturarea nemotivată de către instanţa de apel a argumentelor invocate cu privire la înlăturarea caracterului ilicit al faptei, strict din perspectiva faptului că nu se circumscriu cauzelor exoneratoare de răspundere prevăzute de lege la art. 1353, art. 1355 şi la art. 1360-1364 C. civ., oricum neaplicabile în cauză, iar pe de altă parte ignorarea art. 1352 C. civ. referitoare la fapta culpabilă a victimei ca o cauză exoneratoare de răspundere, reprezintă aspecte ce sprijină, în mod nelegal, propria culpă a reclamantei ce stă la baza cererii de a solicita repararea unui pretins prejudiciu suferit prin lipsa de folosinţă a terenului respectiv, în condiţiile în care, reclamanta deja nu mai dispunea de atributul folosinţei terenului respectiv la data adjudecării din 30 iulie 2013.

Recurenta arată că a devenit proprietar de la data adjudecării imobilului, în temeiul actului de adjudecare, titlu de proprietate conform art. 516 C. proc. civ., astfel că terenul a fost deţinut în baza unui titlu, motiv pentru care nu se poate retine nicio faptă ilicită cu privire la pretinsa lipsă de folosinţă a imobilului.

Pe de altă parte, trucarea licitaţiei reţinute în decizia nr. 1577/01.07.2013 nu poate fi reţinută drept faptă ilicită, condiţie a răspunderii civile delictuale, acest fapt constituindu-se într-un motiv de nelegalitate a executării silite care a fost anulată din această cauză.

In opinia recurentei, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit ca fiind îndeplinită şi condiţia prejudiciului, apreciind că acesta este actual pentru simplu motiv că în perioada 30.07.2013-12.10.2015 reclamanta nu a putut să îşi exercite atributul dreptului de proprietate, în general, şi atributul folosinţei, în special.

Pretinsul prejudiciu afirmat este fundamentat doar pe simplul fapt al pierderii posesiei în perioada menţionată, aspect însă insuficient pentru a proba un prejudiciu cert, născut din neexercitarea atributului folosinţei imobilului.

Prin urmare, ceea ce trebuia reclamanta să dovedească este tocmai modul în care ar fi putut folosi imobilul, respectiv dacă nu intervenea adjudecarea imobilului de către recurentă. Or, nicio probă nu a fost administrată în acest sens, pe lângă faptul că, fiind pornită executarea silită a imobilului teren, aceasta nu îşi mai putea exercita prerogativele dreptului de proprietate din cauza măsurilor de executare silită luate de către executorul judecătoresc, aşadar în mod incorect a fost atribuită această lipsă de folosinţă recurentei, în calitate de adjudecatar al bunului respectiv.

In consecinţă, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale ale art. 1381 alin. (1) şi următoarele din C. civ. ce reglementează prejudiciul, reţinând în mod greşit îndeplinirea acestei condiţii a răspunderii delictuale.

Lipsa de folosinţă a fost fundamentată de reclamantă pe o pretinsă imposibilitate de valorificare a unui proiect imobiliar, descris în cererea de chemare în judecată, partea adversă alegând prejudiciul în raport de o situaţie preexistentă înseşi executării silite, întrucât ceea ce a susţinut de fapt reclamanta a fost o pretinsă imposibilitate de continuare a dezvoltării unui proiect imobiliar preexistent faptei recurentei.

Din această perspectivă, reţinerea instanţei de apel în sensul că este irelevant că reclamanta nu a dezvoltat proiectul imobiliar pentru care deţinea autorizaţie de construire anterior perioadei 30.07.2013-12.10.2015 este greşită, prejudiciul fiind analizat formal, ca simplu efect al constatării faptei ilicite, iar nu ca pe o condiţie esenţială şi de sine stătătoare a răspunderii civile ce impunea dovedirea sa concretă în raport cu susţinerile părţii care 1-a pretins, respectiv imposibilitatea continuării proiectului imobiliar la care s-a făcut referire în cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, contrar reţinerilor instanţei de apel, prejudiciul invocat de către reclamantă reprezintă un prejudiciu eventual, pentru pretinsa imposibilitate de valorificare a imobilului prin exploatarea unor proiecte imobiliare, care însă nu s-au mai realizat, din culpa acesteia.

Subliniază recurenta că pornirea procedurii execuţionale împotriva reclamantei, anterior oricărei pretinse fapte ilicite a recurentei, a presupus luarea, de către executorul judecătoresc a unor măsuri obligatorii, premergătoare vânzării imobilului prin licitaţie publică, măsuri care au indisponibilizat bunul în vederea executării silite în modalitatea stabilită de către executorul judecătoresc.

In lipsa posibilităţii unei folosiri efective şi reale a imobilului, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că este îndeplinită cerinţa prejudiciului, lipsind tocmai fundamentul acordării lui, respectiv lipsa de folosire a terenului.

Având în vedere că executarea silită a imobilului prin vânzarea la licitaţie publică a intervenit ca urmare a faptei culpabile a reclamantei, ca şi nerealizarea proiectului imobiliar, nu este îndeplinită nici cerinţa ca prejudiciul să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept sau interes legitim, or în speţă, prin decizia pronunţată de instanţa de apel reclamanta a obţinut o îmbogăţire fără just temei, în condiţiile în care prejudiciul nu a fost probat.

Sub aspectul legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, instanţa de apel a reţinut că aceasta rezultă din faptul că, urmare a fraudării dispoziţiilor legale ce reglementau vânzarea silită la licitaţie în cadrul executării silite şi exercitării nelegale a dreptului de proprietate asupra terenului s-a produs un prejudiciu reclamantei.

În opinia recurentei, raţionamentul instanţei de apel este greşit, întrucât în absenţa faptei ilicite şi a prejudiciului nu se poate pune problema existenţei unei legături de cauzalitate.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, începerea executării silite împotriva reclamantei pentru neplata de către aceasta a unor sume de bani către un creditor reprezintă o cauză care exclude existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, întrucât această împrejurare aduce în prim plan fapta proprie a victimei.

Instanţa de apel a reţinut greşit şi faptul că demararea procedurii execuţionale împotriva părţii adverse nu reprezintă cauza exoneratoare de răspundere şi pentru faptul că, în mod evident, începerea unei executări silite nu determină în mod necesar vânzarea silită a unui anumit bun or, instanţa de apel a ignorat faptul că exact acest lucru s-a întâmplat, şi anume, valorificarea bunului executat silit în modalitatea vânzării silite, executare silită care nu s-ar fi întâmplat în absenţa faptei culpabile a reclamantei, respectiv neplata unor sume de bani creditorului sau.

Greşită este şi reţinerea instanţei de apel, în sensul că "faptul că după desfiinţarea actului de adjudecare din data de 30.07.2013 emis de E. în dosarul de executare nr. 974/2012, executarea silită putea continua, nu prezintă nicio relevanţă juridică, atât timp cât aceasta este numai o ipoteză, o eventualitate, iar nu o realitate care să se fi întâmplat.

Faptul că la data de 28.09.2016, Tribunalul Bucureşti a deschis procedura insolvenţei împotriva reclamantei a avut drept efect suspendarea de drept a oricăror proceduri judiciare ori extrajudiciare îndreptate împotriva debitorului insolvabil, inclusiv a procedurilor de executare silită, singura modalitate de valorificare a creanţelor, de către creditori, urmând a se realiza exclusiv în cadrul procedurii insolvenţei.

Este evident faptul că, în măsura în care nu s-ar fi deschis procedura insolvenţei, executarea silită ar fi continuat, iar terenul în cauză ar fi fost executat silit în cadrul procedurii execuţionale din moment ce creditorul urmăritor şi-a notat somaţia de plată pentru creanţa de 500.000 Euro.

Având în vedere că nu există faptă ilicită, nici prejudiciu, în mod evident că nu este îndeplinită nici condiţia vinovăţiei.

Astfel, culpa reclamantei în declanşarea executării silite împotriva acesteia a determinat în mod direct vânzarea silită a imobilului teren, cu consecinţa firească a ieşirii acestuia din patrimoniul părţii adverse, chiar dacă nu ar fi fost fraudată vânzarea silită, cum greşit a reţinut instanţa de apel, întrucât în această ipoteză, actul de adjudecare ar fi fost validat de instanţa de executare prin respingerea recursului declarat de A. S.R.L., iar terenul ar fi rămas în mod definitiv în proprietatea recurentei.

Recurenta a susţinut şi încălcarea formelor de procedură - motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că înţelege să critice soluţia instanţei de apel de respingere a cererii privind încuviinţarea unei contraexpertize care să stabilească valoarea prejudiciului pretins de partea adversă, cerere care a fost respinsă prin încheierea din 7 decembrie 2022, pe care o consideră nelegală.

Având în vedere răspunsul formal al expertului, precum şi soluţia de respingere a cererii de efectuare a unei noi expertize cu motivarea sumară că expertul desemnat de instanţă s-a conformat solicitării instanţei de a răspunde la obiecţiuni, recurenta consideră că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât expertiza nu a fost clarificată, conform obiecţiunilor formulate şi încuviinţate.

Nu există o minimă expunere a motivelor pentru care instanţa de apel ar fi înlăturat obiecţiunile formulate ori opinia separată a expertului parte, în pofida faptului că o cerere de efectuare a unei noi expertize a fost respinsă.

Recurenta arată că interesul de a clarifica întinderea prejudiciului este mai mult decât evidentă în condiţiile în care reclamanta a solicitat şi obţinut, în apel, obligarea la plata unei sume de bani reprezentând prejudiciu, iar determinarea acestuia s-a realizat printr-o supraevaluare a lipsei de folosinţă într-un interval limitat de timp - 30.07.2013-12.10.2015, ce duce mai degrabă spre un preţ de achiziţie a imobilului decât la o lipsă de folosinţă.

Consideră recurenta că această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea realizării unei noi expertize care să stabilească valoarea reală a unei eventuale lipse de folosinţă.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, având în vedere că în cuprinsul cererii de recurs au fost dezvoltate critici care se încadrează în motivele de nelegalitate invocate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 7 decembrie 2023, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 7 decembrie 2022 şi a deciziei civile nr. 1944 din 21 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 18 aprilie 2024, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privitoare la momentul începerii prescripţiei extinctive, respectiv dispoziţiile art. 2523 şi art. 2528 C. civ.

Astfel, în mod eronat s-a reţinut faptul că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă de la data când a fost pronunţată decizia Tribunalului Bucureşti nr. 1577R/01.07.2015, moment de la care exista posibilitatea exercitării drepturilor legate de bun, ulterior redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului.

In speţă, reţinerea de către instanţa de apel a acestui termen este greşită, deoarece curgerea termenului de prescripţie nu este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să valideze pretenţiile părţii, ci depinde de un moment obiectiv şi concret, respectiv cel al cunoaşterii persoanei culpabile şi a prejudiciului suferit.

Prin urmare, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie este data la care proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate (prerogativa folosinţei), care în speţă, este data la care imobilul a fost adjudecat, respectiv data de 30 iulie 2013.

Or, intimata-reclamantă a avut reprezentarea pagubei şi persoana responsabilă încă de la momentul deposedării/adjudecării din 30 iulie 2013 - moment anterior rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului adjudecării, respectiv decizia nr. 1577/1 iulie 2015, având în vedere că nicio probă administrată nu dovedeşte că reclamanta ar fi cunoscut paguba şi pe autorul acesteia doar de la momentul pronunţării hotărârii de anulare a actului de adjudecare, ci dimpotrivă iniţierea demersului judiciar probează exact contrariul.

Această critică este nefondată, întrucât în speţă, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, faptul că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune cu privire la despăgubirile aferente perioadei 30.07.2013-03.07.2014 a început să curgă cel mai devreme la data la care a fost pronunţată, în dosarul nr. x/2013 decizia civilă nr. 1577R a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, respectiv la data de 1 iulie 2015.

În acest context, se constată că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 2517, 2523 şi 2528 C. civ., având în vedere că pentru a stabili data de începere a curgerii termenului de prescripţie a reţinut că numai ulterior pronunţării deciziei civile nr. 1577R a Tribunalului Bucureşti, reclamanta A. a putut cunoaşte persoana răspunzătoare de prejudiciul pe care 1-a suferit, întrucât numai în momentul anulării actului de adjudecare din 30.07.2013, emis în cadrul dosarului de executare nr. 974/2012, intimata-reclamantă a putut cunoaşte că licitaţia din data de 12 iunie 2013 a fost una frauduloasă şi că la ea participase şi recurenta B. în mod nelegal, abuzând de dreptul său de proprietate, astfel dobândit în perioada 30.07.2013-12.10.2015.

Prin urmare, numai în urma pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, A. a fost în măsură să îşi exercite toate drepturile legate de bunul imobil, întrucât doar ulterior soluţionării definitive a dosarului nr. x/2013, aceasta a redobândit dreptul de proprietate (cu caracter retroactiv) asupra bunului, acesta fiind reînscris în cartea funciară pe numele său.

Aşadar, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică şi naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul curgerii termenului prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici după împrejurări nu trebuia să le cunoască. Prin regula edictată, legiuitorul încearcă să evite riscul ca prescripţia să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece titularului dreptului la acţiune nu i se poate reproşa inacţiunea cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte juridice întreruptive din cauza necunoaşterii existenţei dreptului său sau a exigibilităţii acestuia.

Aşa fiind, dreptul material la acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciile cauzate s-a născut ulterior soluţionării litigiului prin care s-a constatat săvârşirea faptei ilicite care a generat prejudiciul a cărui reparare o fost solicitată de A., respectiv nulitatea vânzării realizate în cadrul executării silite.

Astfel, dreptul reclamantei la despăgubire era condiţionat de anularea definitivă a actului de adjudecare fraudulos întrucât, în cazul în care actul era menţinut de instanţa de judecată, aceasta nu dobândea nici dreptul la restituirea bunului imobil şi, prin urmare, nici dreptul la despăgubiri pentru lipsirea de folosinţa acestuia în perioada 30.07.2013- 12.10.2015.

Prin urmare, cât timp intimata A. nu cunoştea dacă are sau nu vreun drept de folosinţă în perioada 2013-2015, nu putea formula acţiune în despăgubire pentru lipsirea de folosinţa imobilului.

Or, tocmai acest aspect a fost reţinut în mod corect de instanţa de apel, având în vedere că A. putea acţiona numai ulterior finalizării procesului în cadrul căruia s-a constatat săvârşirea faptei ilicite de către B., prin decizia nr. 1577R/01.07.2015 a Tribunalul Bucureşti, nu şi anterior acestui moment.

În acest context, se reţine că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile legale referitoare la momentul în care a început să curgă prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune al reclamantei pentru obţinerea contravalorii lipsirii de folosinţa imobilului în perioada 30.07.2013 - 12.10.2015.

Într-o altă critică, recurenta susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357 şi ale art. 1359 din C. civ. privind îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de dispoziţiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentei.

În contextul îndeplinirii acestor condiţii, intimata-reclamantă A. a susţinut că atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei rezultă din cuprinsul deciziei civile nr. 1577R/01.07.2015 a Tribunalului Bucureşti, care se bucură de autoritate de lucru judecat şi care a statuat în mod definitiv cu privire la existenţa prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat, rămânând de stabilit doar cuantumul acestuia din urmă.

Pentru a opera aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a acestei hotărâri trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii, respectiv identitatea de părţii şi identitatea de chestiune litigioasă, or în cauză se constată că în ceea ce priveşte condiţia existenţei identităţii chestiunii litigioase, aceasta nu este îndeplinită, având în vedere că prin hotărârea opusă cu putere de lucru judecat, instanţa a analizat legalitatea executării silite şi a actului de adjudecare, iar în prezenta cauză, chestiunea litigioasă are în vedere analiza nu doar a existenţei faptei ilicite care a determinat lipsirea A. de folosinţa imobilului, ci şi a celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale (prejudiciu, vinovăţie, legătura cauzalitate) în lipsa cărora nu poate fi atrasă răspunderea delictuală.

În acest context, se reţine că decizia nr. 1577/01.07.2015 nu dezleagă fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia, legătura cauzalitate, cu alte cuvinte, "îndeplinirea tuturor condiţiilor cumulative pentru atragerea răspunderii civile delictuale" ale B. S.R.L., întrucât cele două demersuri juridice întreprinse de A. au temeiuri şi finalităţi diferite.

Astfel, potrivit art. 1352 C. civ., caracterul ilicit al faptei este înlăturat de fapta culpabilă a victimei ca şi cauză exoneratoare de răspundere, aşa încât, reţinerea faptei ilicite în sarcina recurentei validează, în mod nelegal, propria culpă a intimatei-reclamante ce stă la baza cererii de a solicita repararea unui pretins prejudiciu suferit prin lipsa de folosinţă a terenului în litigiu, în condiţiile în care, reclamanta deja nu mai dispunea de atributul folosinţei terenului respectiv la data adjudecării din 30 iulie 2013.

Cu privire la prejudiciu, se reţine că intimata a susţinut în mod eronat faptul că ocuparea dreptului de proprietare al unei alte persoane, fără drept, conferă, în mod indubitabil, dreptul titularului dreptului uzurpat de a fi despăgubit, însă acest aspect nu duce la concluzia automată că pentru a obţine despăgubirile solicitate titularul dreptului uzurpat este exonerat de a face dovada existenţei prejudiciului cu toate caracterele sale obligatorii - cert, actual şi direct.

În acest context, se reţine că pretinsul prejudiciu încercat de către intimată este fundamentat doar pe simplu fapt al pierderii posesiei în perioada evocată, aspect însă insuficient pentru a proba un prejudiciu cert, născut din neexecutarea atributului folosinţei imobilului, cum susţine intimata.

Aşadar, lipsa de folosinţă a fost fundamentată de intimată pe o pretinsă imposibilitate de valorificare a unui proiect imobiliar, descris în cererea de chemare în judecată, prejudiciul fiind ales în raport de o situaţie preexistentă înseşi executării silite, întrucât A. a susţinut de fapt o imposibilitate de continuare a dezvoltării unui proiect imobiliar preexistent faptei recurentei.

Prin urmare, nemulţumirea intimatei-reclamante ce a determinat promovarea prezentului litigiu, a constat în pretinsa imposibilitate de a obţine venituri din valorificarea unor proiecte imobiliare pe care intenţiona să le dezvolte pe terenul în discuţie însă, astfel cum rezultă din probele administrate, aceasta nu a dezvoltat niciun proiect imobiliar pe terenul respectiv, împrejurare ce nu îi poate atribui vreo faptă ori culpă pârâtei, întrucât acest aspect a fost clarificat cu mult înainte de participarea recurentei, ca adjudecatar în cadrul licitaţiei publice din 12 iunie 2013.

Acest aspect rezultă din faptul că intimata-reclamantă nu a început lucrările necesare edificării ansamblului rezidenţial, deşi îşi asumase obligaţia de finalizare a obiectivului în termen de doi ani, aşa încât, din propria sa culpa, A. nu poate invoca în mod legitim pretenţii de exploatare imobiliară a terenului în cauză din moment ce acest teren nu i-a adus niciun beneficiu cât timp s-a aflat în proprietatea sa, iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin tranzacţia încheiată la 5 martie 2010 au lipsit-o nu numai de posibilitatea de a exploata terenul în litigiu, dar a şi prilejuit executarea silită a reclamantei privind realizarea proiectului imobiliar şi a obligaţiei de a transmite dreptul de proprietate asupra a două dintre apartamentele ce urmau a fi edificate.

Referitor la legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, se reţine împrejurarea că ulterior desfiinţării actului de adjudecare din 30 iulie 2013, executarea silită a continuat, fiind înscrisă din nou în cartea funciară a imobilului somaţia de plata nr. x pentru suma de 500.000 Euro, iar faptul că imobilul urma să fie din nou supus vânzării în cadrul executării silite reprezintă o certitudine, din moment ce singurul act ce a fost anulat în cadrul contestaţiei la executare a fost actul de adjudecare, executarea silită continuând împotriva intimatei-reclamante A..

Cu alte cuvinte chiar şi pe perioada socotită până la data încheierii actului de adjudecare contestat şi apoi anulat de către instanţa judecătorească competentă, reclamanta nu putea să-şi fructifice fără impedimente drepturile pretinse asupra imobilului, obiect al executării silite, tocmai pentru că acesta fusese scos la licitaţie din cauza neexecutării unor obligaţii de plată asumate de către reclamantă.

In ceea ce priveşte condiţia culpei, raportat la acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru lipsa de folosinţă, aceasta urmează a fi analizată, de instanţa de apel, prin raportare la conduita intimatei care a dus în final la vânzarea silită a imobilului teren.

În acest context, raportat la modul în care au fost formulate pretenţiile prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte observă că prejudiciul pretins de către reclamanta A. urmează a fi analizat din perspectiva îndeplinirii condiţiilor existenţei prejudiciului cu toate caracterele sale obligatorii - cert, actual şi direct sau dacă acesta poate fi calificat ca fiind eventual, în condiţiile în care, intimata-reclamantă susţine că a pierdut o şansă reală şi serioasă de câştig prin exploatarea imobiliară evocată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că prin încheierea din 7 decembrie 2022, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv dispoziţiile art. 13 si art. 22 C. proc. civ., referitoare la dreptul la apărare şi rolul activ al instanţei, prin respingerea cererii de refacere a raportului de expertiză în specialitatea evaluarea bunuri imobile, cu toate că au rămas nelămurite aspecte privitoare la modalitatea de evaluare/cuantificare a lipsei de folosinţă a acestui teren, fiind supraevaluat la o valoare similară preţului de achiziţie al unui astfel de teren.

In acest context, se arată că încălcarea principiilor de drept procesual evocate s-a produs ca urmare a faptului că instanţa de apel avea obligaţia de a administra toate probele prevăzute de lege pentru a lămuri, în mod real, întinderea prejudiciului evocat de A. S.R.L..

În acest sens, se arată că încheierea din 7 decembrie 2022 este nelegală, având în vedere că, deşi instanţa de apel a încuviinţat obiecţiunile nr. 2 şi 3 pe care recurenta le-a formulat la raportul de expertiză, expertul numit de instanţă nu s-a conformat solicitării de a clarifica răspunsul la obiectivul stabilit prin raportare la obiecţiunile încuviinţate, ci şi-a menţinut, fără alte explicaţii clarificatoare, punctul de vedere exprimat în raportul de expertiză.

În aceste condiţii, se susţine că expertul a formulat un răspuns formal la obiecţiunile încuviinţate, aspect ce echivalează de fapt cu lipsa unui răspuns, având în vedere că nu au fost analizate în mod real obiecţiunile formulate în cauză, chestiune ce se impunea cu atât mai mult cu cât şi opinia separată a expertului parte al pârâtei aducea critici concrete modului de evaluare şi de calcul al prejudiciului folosit de către expertul desemnat de instanţă.

În raport de răspunsul formal al expertului, precum şi soluţia de respingere a cererii de efectuare a unei noi expertize cu motivarea că expertul desemnat de instanţa s-a conformat solicitării instanţei de a răspunde la obiecţiuni, recurenta consideră că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât expertiza nu a fost clarificată, potrivit obiecţiunilor formulate şi încuviinţate.

In acest context, Înalta Curte constată că interesul recurentei de a clarifica întinderea prejudiciului este evident, în condiţiile în care, reclamanta a solicitat şi obţinut în apel, obligarea acesteia la plata unei sume de bani reprezentând prejudiciu, care, aşa cum s-a arătat, urmează a fi analizat din perspectiva îndeplinirii condiţiilor existenţei prejudiciului cu toate caracterele sale obligatorii, sens în care instanţa de apel va aprecia asupra oportunităţii acestui aspect.

În acest context, instanţa de trimitere se va preocupa să analizeze incidenţa prevederilor din C. civ. care reglementează dispoziţiile art. 1349 privind răspunderea delictuală, art. 1357 referitoare la condiţiile răspunderii, precum şi dispoziţiile art. 1359 ce vizează repararea prejudiciului.

Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 7 decembrie 2022 şi a deciziei civile nr. 1944 din 21 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care le va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 7 decembrie 2022 şi a deciziei civile nr. 1944 din 21 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. - prin administrator judiciar C..

Casează decizia şi încheierea atacate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2024.