Abusive clauses in foreign-currency credit contract: bank's right to accelerate debt and debit accounts

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, secţia Civilă la 21.12.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi să elimine clauzele din contractul de credit nr. x/15.09.2008 inserate la art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.2, privind dobânda variabilă în funcţie de variaţia marjei băncii şi a deciziei băncii, art. 1.3 reglementând comisionul de acordare şi comisionul de rambursare anticipată, art. 4.4 şi art. 7.2 în legătură cu dreptul băncii de a rezilia contractual, art. 7.1 lit. k) acordând dreptul băncii de a declara exigibilitatea anticipată, art. 6.3 şi art. 9.13 privind debitarea conturilor bancare în vederea rambursării creditului.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb valutar franc elveţian/leu la valoarea de la data semnării contractului şi efectuarea plăţilor, în continuare, la această valoare, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea sumelor rezultate din diferenţa de curs valutar, la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobânzi şi comisioane nelegal percepute în baza clauzelor abuzive inserate în cuprinsul contractului şi la plata dobânzii legale aferente sumelor plătite suplimentar, precum şi a cheltuielilor de judecată.

A mai solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional, prin care să modifice clauzele prevăzute la art. 5 din contractul de credit, privind modalitatea de calcul al dobânzii curente variabile, în sensul că, pentru restul perioadei de derulare a acestuia, dobânda curentă variabilă va fi compusă din indicele de referinţă LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a băncii, de 4,1 puncte procentuale (p.p.) existentă în contract, dobânda curentă variabilă fiind revizuibilă în funcţie de valoarea indicelui LIBOR, iar marja băncii, fixă.

Prin sentinţa civilă nr. 5439/28.04.2016, Judecătoria Constanţa, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Astfel învestit, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a pronunţat sentinţa nr. 1812/06.11.2017, prin care a admis în parte cererea şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 7.1 lit. k) şi art. 9.13 din contractul de credit nr. x/15.09.2008, a respins excepţia prescripţiei şi celelalte capete de cerere ca nefondate, a majorat onorariul expertului C. cu suma de 1.000 RON şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel, căile de atac fiind respinse prin decizia civilă nr. 339/20.06.2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva deciziei curţii de apel, ambele părţi au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1966/05.10.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. şi a admis recursul recurentei-pârâte D. S.A., a casat, în parte, decizia recurată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel, numai cu privire la apelul pârâtei.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi, prin decizia civilă nr. 6/11.01.2023, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinţei nr. 1812/06.11.2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă.

Pârâta D. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei, admiterea apelului şi respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1 lit. k) şi art. 9.13 din contractul de credit nr. x/15.09.2008; calea de atac a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, după expunerea acţiunii şi a etapelor procesuale anterioare, recurenta a criticat decizia instanţei de apel, afirmând că a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 969, art. 1.584 şi art. 1.578 din C. civ. de la 1864 (în continuare, " C. civ.."), art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

A susţinut că cele două clauze prevăzute la art. 7.1 lit. k) şi art. 9.13 din contractul de credit nu au caracter abuziv, faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că o clauză este abuzivă dacă, în mod cumulativ, nu a fost negociată şi a creat, contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; a subliniat că o clauză este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv dacă priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată.

Analizând clauzele contestate prin prisma acestor criterii, autoarea căii de atac a arătat că nu li se poate reţine caracterul abuziv, întrucât au fost negociate, sunt clare şi neechivoce şi acceptate prin semnarea contractului.

A învederat caracterul comutativ al contractului şi a subliniat că a fost respectat dreptul de opţiune al consumatorului, intimata având posibilitatea de a compara mai multe tipuri de credite de pe piaţă.

A afirmat că nu este îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, întrucât banca şi-a asumat obligaţii proprii, a acordat împrumutul de 81.700 franci elveţieni.

Recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, stabilind greşit caracterul abuziv al art. 7 lit. k) din contactul de credit, interpretat ca stipulând dreptul exclusiv şi discreţionar al băncii de a declara scadenţa anticipată pentru cauze care nu au legătură cu contractul de credit, chiar dacă împrumutatul şi-a achitat ratele la zi; a susţinut că prevederea este clară şi inteligibil exprimată, astfel încât orice consumator, având cunoştinţe medii, o putea înţelege, dar şi că este aplicabilă doar în ipoteza îndeplinirii condiţiilor limitativ prevăzute, respectiv în cazul culpei împrumutatului.

Opus raţionamentului instanţei de apel, a afirmat că art. 9.13 din convenţia părţilor - privind dreptul băncii de a debita conturile împrumutatului deschise la bancă - reglementează o facilitate pentru împrumutat, care este protejat de costurile suplimentare pe care le-ar genera întârzierea în executarea obligaţiei de plată; a susţinut că stipulaţia nu încalcă nici art. 729 C. proc. civ., privind limitele urmăririi veniturilor băneşti.

Recurenta-pârâtă a precizat că nu este de acord ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluţionat de completul de filtru.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost, potrivit încheierii din 27.09.2023, comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care părţile nu s-au prevalat.

Prin încheierea din 22.11.2023, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 242 C. proc. civ., iar prin încheierea din 14.02.2024, judecata procesului a fost reluată, recursul a fost admis în principiu şi s-a dispus ca părţile să fie citate pentru dezbateri.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul de faţă priveşte caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 7.1 lit. k) şi la) art. 9.13 în contractul de credit nr. x/15.09.2008 încheiat de părţile litigante; cea dintâi prevedere reglementează dreptul băncii de a declara exigibilitatea anticipată a creditului şi cea de a doua se referă la încasarea veniturilor prezente şi viitoare ale împrumutatului.

Curtea de apel a reţinut că, din interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, rezultă că o clauză este abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul şi creează, în detrimentul acestuia şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Condiţia lipsei negocierii directe a fost validată, apreciindu-se că acceptarea de către debitor a clauzelor nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul lor abuziv, câtă vreme contractul este unul de adeziune, ale cărui prevederi au fost preformulate de către bancă.

Înlăturând motivat susţinerile apelantei-pârâte, instanţa de apel a constatat că prevederile defăimate au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, condiţie analizată din perspectiva unei inegalităţi semnificative a acestora şi nu a efectului produs asupra consumatorului ori a patrimoniului acestuia.

Circumstanţiind această condiţie clauzei prevăzute de art. 7.1 lit. k), a) observat că banca poate declara discreţionar scadenţa anticipată, pentru cauze care nu au legătură cu contractul de credit încheiat între părţi, deci chiar dacă împrumutatul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale în termen; din perspectiva art. 9.13 din contract, a observat că se ignoră dispoziţiile art. 729 C. proc. civ., banca având dreptul de a urmări necondiţionat toate veniturile reclamantei, inclusiv salariul şi, astfel, poate ignora limitările referitoare la urmărirea salariilor sau a altor venituri periodice.

Printr-o primă critică, circumscrisă unicului motiv de nelegalitate invocat - prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -, recurenta afirmă caracterul negociat al contractului de credit, fără a combate aplicat raţionamentul instanţei de apel, rezumat anterior.

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că recurenta nu a răsturnat prezumţia relativă - operantă potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, care transpune art. 3 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE -, de lipsă a negocierii clauzelor contractuale, şi, din această perspectivă, decizia recurată relevă o legală aplicare a art. 4 alin. (2) din lege, potrivit căruia va fi considerată ca nefiind negociată individual, o clauză care a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a-i influenţa conţinutul.

Aşadar, instanţa supremă înlătură criticile din secţiunile 1.1 şi 1.2 ale memoriului de recurs, constatând că statuarea instanţei de prim control judiciar reflectă o corectă aplicare a legii, iar faptele pe care ea se întemeiază nu pot fi reexaminate în calea extraordinară de atac.

Prin critica expusă în secţiunile 1 şi 1.1 ale memoriului de recurs, autoarea căii de atac susţine că, pentru a fi analizată din perspectiva caracterului abuziv, o clauză nu trebuie să se refere la conţinutul obiectului propriu-zis al contractului sau la caracterul adecvat al preţului, în măsura în care acestea sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Instanţa supremă observă că cele două clauze aflate în analiză nu caracterizează obiectul sau preţul contractului şi, constatând că argumentele formulate de recurentă în acest sens sunt lipsite de pertinenţă, le înlătură, fără a le analiza pe fond.

O critică subsecventă afirmă că cele două prevederi contractuale nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului.

Recurenta susţine că prevederea inserată în art. 7.1 lit. k) din contractul părţilor este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, iar conţinutul ei reflectă că dreptul de a declara exigibilitatea anticipată intervine numai în condiţii limitativ prevăzute, dând eficienţă art. 1.073 C. civ. şi fiind prevăzută în aplicarea secţiunii 7 a contractului.

Instanţa supremă reaminteşte că, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa C.J.U.E., de exemplu, în hotărârea din 14.03.2013, pronunţată în cauza Aziz (C-415/11, EU:C:2013:164), noţiunea de "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură, contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

Procedând astfel, observă, convergent instanţei de apel, că opus dispoziţiilor art. 969, art. 973 C. civ. şi art. 7.1 lit. k) din contractul părţilor, autorizând declararea exigibilităţii facilităţii de credit, inclusiv pentru motivul neîndeplinirii obligaţiilor de către o altă persoană fizică sau juridică în cadrul unei alte convenţii încheiate cu banca, contractul în discuţie nu exclude ca dreptul băncii să fie exercitat, chiar dacă împrumutatul şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile contractuale. În consecinţă, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, pentru că aduce o atingere suficient de gravă situaţiei juridice în care este plasat consumatorul.

Analizând din aceeaşi perspectivă criticile referitoare la clauza inserată în art. 9.13 din contract, care conferă băncii dreptul de a se asigura de plata, cu prioritate, a sumelor rezultate din contractul de credit, faţă de alte datorii ale consumatorului, Înalta Curte constată că stipulaţia contractuală are aptitudinea de a permite recurentei să încalce prevederile 729-730 C. proc. civ. referitoare la limitele urmăririi veniturilor băneşti, întrucât o autorizează pe aceasta să preia disponibilităţi deţinute în orice conturi de către consumatori şi nu restrânge expres posibilitatea acestei urmăriri a veniturilor la limitele reglementate în materia executării silite.

Prin urmare, şi în acest caz, este legală concluzia instanţei de control judiciar devolutiv, potrivit căreia clauza în discuţie, în raport cu caracterul său general şi faţă de excluderea oricărui control al consumatorului, creează un dezechilibru între prestaţiile părţilor, în favoarea recurentei.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, recursul se dovedeşte a fi nefondat, criticile invocate neconcretizându-se în aspecte de nelegalitate şi nejustificând casarea deciziei atacate; aşa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac va fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 6/11.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2024.