Contractual liability for non-compliant valuation: Court of Audit control act does not interrupt or restart statute of limitations.

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23.06.2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia Civilă, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/11.06.2009, emis în favoarea Fundaţiei "B.", sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 11555/26.11.2020, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, iar, la rândul său, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 389/11.03.2021, a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a sesizat secţia a VI-a Civilă a aceleiaşi instanţe.

Astfel învestit, prin sentinţa civilă nr. 2519/14.10.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a respins ca prescrisă acţiunea şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 7.854 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat apel, care a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1500/12.10.2023.

Reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin motivele de recurs - neîncadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. -, autoarea căii de atac a combătut statuarea instanţei de prim control judiciar, potrivit căreia termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în răspunderea contractuală a prestatorului începe să curgă de la data predării raportului de evaluare întocmit în temeiul contractului părţilor.

A susţinut că, în cauză, este incidentă întreruperea prescripţiei reglementată de art. 2.537 pct. 4 C. civ. şi că acţiunea este formulată în interiorul termenului de prescripţie, prin raportare la momentul emiterii deciziei nr. 10/VI/2013/2022, prin care Curtea de Conturi a prelungit termenul pentru implementarea măsurii dispuse prin raportul de control nr. x/26.04.2013.

Printr-o altă critică, a afirmat că - opus considerentelor deciziei recurate - acţiunea de control a Curţii de Conturi întrerupe sau suspendă cursul prescripţiei.

În continuare, a detaliat elementele din care rezultă neconformitatea cu standardele internaţionale de evaluare a raportului întocmit de pârâtă, care a stat la baza emiterii titlului de despăgubire în favoarea Fundaţiei "B.".

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine, în urma sintetizării circumstanţelor litigiului, că cererea de chemare în judecată a avut drept cauză juridică răspunderea contractuală, derivată din executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către intimata-pârâtă; aceasta şi-a asumat, prin art. 6.3 din contractul de prestări servicii nr. x/2006, obligaţia de a întocmi un raport de evaluare, îndeplinită la 12.11.2008.

În lipsa indicării de către recurentă a cazului de casare de care înţelege să se prevaleze, instanţa supremă va încadra motivele invocate în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., teză care atrage casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Procedând, cu prioritate, la determinarea legii aplicabile prescripţiei extinctive, prin raportare la conflictul intertemporal de legi, şi având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ., instanţa de recurs notează că litigiului îi este aplicabil Decretul nr. 167/1958, dat fiind că momentul la care intimata a executat obligaţia ce a generat controversa părţilor se plasează în timp anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., la 01.10.2011.

În continuare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte va analiza împrejurarea dacă instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale din materia prescripţiei extinctive, atât în privinţa determinării momentului care marchează începutul curgerii termenului, cât şi cu privire la cauzele de întrerupere a acestuia.

Din examinarea actelor dosarului, rezultă că recurenta a primit raportul de evaluare litigios la data de 12.11.2008; instanţele devolutive au stabilit că, la 23.06.2020, data sesizării, era epuizat termenul de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă de la data primirii raportului de evaluare sau, cel mai târziu, de la 11.06.2009, data când a fost emis titlul de plată nr. x/11.06.2009.

Autoarea recursului susţine că debutul curgerii termenului de prescripţie se plasează ulterior anului 2022, suprapunându-se cu finalizarea operaţiunilor de verificare a raportului de evaluare dispuse de Curtea de Conturi, pe care o identifică drept moment la care ea a cunoscut neconformităţile raportului de evaluare.

Reţinând că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită" şi notând, totodată, că reclamanta nu contestă faptul că viciile existau de la momentul recepţionării raportului de evaluare şi nici nu afirmă că a fost împiedicată să le constate, subsecvent primirii lui, Înalta Curte conchide că acest reper - plasat în timp la data de 12.11.2008 - defineşte naşterea dreptului reclamantei la acţiune, întemeiat pe răspunderea contractuală a pârâtei.

De aceea, circumstanţele invocate de recurentă nu sunt apte să deplaseze în timp momentul de început al curgerii şi nici să temporizeze cursul prescripţiei.

Actul de control al Curţii de Conturi - identificat de autoarea recursului drept sursă a informaţiei privind neconformitatea raportului de evaluare - este inapt să declanşeze curgerea unui nou termen de prescripţie sau să genereze un efect întreruptiv sau suspensiv, căci el este extern raportului contractual litigios.

În această privinţă, prezintă relevanţă dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, care au statuat asupra modului de calcul al termenului de prescripţie în condiţiile emiterii unui act de control, prin care se stabileşte în sarcina părţii obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu.

Existând identitate de raţiune sub acest aspect, Înalta Curte reţine că prin decizia dată în interesul legii s-a reţinut în esenţă că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă (...)".

Aşadar, părţilor li se va impune concluzia că, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripţie, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi, terţ faţă de raporturile juridice derulate între părţi, atât timp cât raportul de control evidenţiază doar producerea pagubei, dar nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei; de aceea, actul de control al Curţii de Conturi nu are nicio relevanţă asupra naşterii dreptului la acţiune al reclamantei şi, deci, nu poate influenţa curgerea termenului de prescripţie.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, recursul se dovedeşte a fi nefondat, motivele de nelegalitate invocate nejustificând casarea deciziei atacate; aşa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1500/12.10.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2024.