Liability of ex-administrator for misappropriated funds: non-illicitness of interim repayment and validity of legal set-off against a certain loan claim

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Jibou la 04.02.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea acesteia la predarea în original a tuturor actelor societăţii, deţinute fără drept, la plata sumei de 100 RON/zi cu titlu de daune cominatorii, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a face, precum şi a cheltuielilor de judecată.

La 05.01.2021, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâtei la predarea în original a unor înscrisuri suplimentare, la plata sumei de 166.000 RON şi a dobânzii legale aferente - remuneratorie şi penalizatoare, de la momentul încasării până la momentul plăţii integrale - cu titlu de daune materiale pentru repararea prejudiciului cauzat prin retragerea, fără drept, a sumei de 166.000 RON din contul societăţii.

Ca urmare a declinărilor reciproce de competenţă între Judecătoria Jibou, prin sentinţa civilă nr. 378/23.04.2021, şi Tribunalul Specializat Cluj, prin sentinţa civilă nr. 1711/21.09.2021 - prin sentinţa civilă nr. 79/25.10.2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 1912/27.09.2022, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte cererea, a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 50.000 RON şi dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la 16.01.2019 şi până la restituirea integrală, suma de 100.000 RON şi dobânda legală penalizatoare calculată de la 01.08.2019 şi până la restituirea integrală, suma de 8.000 RON şi dobânda legală penalizatoare de la 14.10.2019 şi până la restituirea integrală, precum şi suma de 8.000 RON şi dobânda legală penalizatoare, calculată de la 16.10.2019 şi până la restituirea integrală. Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect obligaţia de a face, precum şi cererea accesorie având ca obiect plata daunelor cominatorii şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 11.425 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. a declarat apel principal şi reclamanta S.C. A. S.R.L. a promovat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 327/29.05.2023, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelul incident declarat de reclamantă, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor de 50.000 RON, cu dobândă legală penalizatoare, de 100.000 RON, cu dobândă legală penalizatoare, de 8.000 RON, achitată în 14.10.2019, şi de 8.000 RON, achitată în 16.10.2019; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile atacate şi a obligat S.C. A. S.R.L. să achite pârâtei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 22.338,99 RON în fond şi de 11.446 RON în apel.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivare, autoarea căii de atac a afirmat că instanţa a încălcat prin hotărârea dată regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Un prim set de critici a vizat soluţia admiterii apelului pârâtei, iar în primul rând, recurenta s-a referit la aplicarea greşită de către instanţa de prim control judiciar a dispoziţiilor legale care reglementează exercitarea mandatului administratorului unei societăţi cu răspundere limitată.

Autoarea recursului a combătut statuarea curţii de apel potrivit căreia lipsa caracterului exigibil al împrumutului nu determină inexistenţa interesului intimatei de a obţine restituirea sumelor, anterior unei scadenţe nedeterminate.

A apreciat că art. 72 din Legea nr. 31/1990, coroborat cu art. 2.018 C. civ., cu art. 701 din Legea nr. 31/1990 şi cu art. 215 C. civ. - care reglementează conflictul de interese - impuneau administratorului care are un interes personal să se abţină de la orice deliberare în legătură cu o decizie pe care trebuia să o adopte în numele societăţii şi să îi aducă acesteia la cunoştinţă situaţia creată.

A arătat că, încălcând obligaţia de loialitate şi de bună-credinţă, pârâta nu numai că nu a notificat conflictul, dar a şi dispus restituirea către sine a sumelor cu nesocotirea interesului societăţii, deşi era necesară convocarea unei adunări a asociaţilor societăţii, a cărei activitate a fost astfel împiedicată.

Recurenta a susţinut că argumentele privind consecinţele produse de retragerea intempestivă a sumelor din cont asupra derulării acordului de finanţare nr. x/21.09.2017 au fost greşit înlăturate în apel; a evidenţiat că, la momentul restituirii sumelor - la care curtea de apel trebuia să se raporteze -, acordul se afla în intervalul de monitorizare de 3 ani, în care administratorul programului avea dreptul de a efectua controale şi a dispune rambursarea sumelor primite.

Prin a doua critică, autoarea căii de atac a vizat dezlegarea cererii de obligare a intimatei la plata sumei de 16.000 RON, ca urmare a restituirii efectuate ulterior revocării din funcţia de administrator.

Recurenta a susţinut că, dispunând compensaţia de drept între suma obiect al criticii şi cea pe care i-ar datora-o intimatei în temeiul sentinţei civile nr. 1906/07.04.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023 de Judecătoria Cluj-Napoca, instanţa de apel a aplicat eronat art. 1.167 şi 2.162 C. civ., precum şi art. 478 C. proc. civ.

Argumentând aceast motiv, a arătat că numai în cazul său este îndeplinită condiţia deţinerii unui titlu executoriu - decizia instanţei de apel - în timp ce creanţa intimatei nu are caracter cert, prin sentinţa civilă nr. 1906/07.04.2023 nefiind dispusă restituirea sumei împrumutate, iar contractul de credit nr. x/20.04.2018 reprezentând un contract sub semnătură privată.

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac a afirmat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, deoarece nu erau îndeplinite condiţiile reglementate de art. 1.617 alin. (1) C. civ.

A susţinut că, primind cererea de constatare a compensaţiei direct în apel, curtea de apel a încălcat art. 209 şi art. 478 C. proc. civ., împiedicând-o să propună probe, să formuleze apărări şi lipsind-o de un grad de jurisdicţie.

A mai arătat că instanţa de prim control judiciar s-a îndepărtat de limitele devoluţiunii, întrucât pârâta nu a învestit-o prin memoriul de apel cu cererea de constatare a compensaţiei, împrejurare ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin al doilea segment al recursului, recurenta a combătut respingerea apelului său incident, criticând considerentele prin care curtea de apel a reţinut nedovedirea deţinerii de către intimată a înscrisurilor obiect al acţiunii.

A susţinut că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 2.019 C. civ., art. 177 şi art. 185 din Legea nr. 31/1990, precum şi clauzele acordului de finanţare nr. x/21.09.2017 din care putea fi prezumată atât existenţa înscrisurilor, cât şi deţinerea lor de către intimată.

Prin întâmpinarea înregistrată la 08.12.2023, intimata B. a solicitat anularea recursului, în privinţa motivelor invocate omisso medio, şi respingerea căii de atac ca nefondate, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 16.04.2024, recurenta a solicitat suspendarea judecării prezentei cauze - cerere respinsă de Înalta Curte la termenul de astăzi, potrivit considerentelor din practica prezentei decizii - şi a depus la dosar înscrisuri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţele devolutive, relevă că, în configuraţia iniţială a acţiunii, societatea reclamantă a cerut obligarea pârâtei, fostul său administrator, la restituirea unor documente, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii.

Prin cererea adiţională din 16.01.2021, s-a adăugat un al treilea capăt de cerere, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 166.000 RON, daune-interese pentru repararea prejudiciului material cauzat prin retragerea fără drept a respectivei sume din conturile societăţii; s-a arătat că, în lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor care să aprobe operaţiunea, pârâta a încălcat limitele mandatului acordat.

Prima instanţă a respins primele două capete de cerere, reţinând că pârâta neagă deţinerea actelor contabile a căror predare o solicită reclamanta, iar cea din urmă nu a făcut dovada faptului pozitiv contrar.

Al treilea capăt de cerere a fost admis şi pârâta a fost obligată să restituie reclamantei suma de 166.000 RON, la care se adaugă dobânda legală; prima instanţă a constatat că pârâta a împrumutat reclamanta, în intervalul 02.02-29.09.2018, cu o sumă totală de 197.200 RON, iar în anul 2019 a dispus restituirea către sine a creditării în patru tranşe.

Tribunalul a reţinut că, în lipsa unui termen de restituire a împrumutului acordat prin contractul de creditare nr. x/30.04.2018 (în continuare, "contractul de creditare"), restituirile efectuate cât timp calitatea de administrator subzista reprezintă un act de gestiune contrar intereselor societăţii, în timp ce plăţile dispuse după încetarea calităţii de administrator sunt efectuate fără drept şi echivalează cu o faptă ilicită care a cauzat reclamantei prejudiciul de 16.000 RON.

Curtea de apel a admis apelul pârâtei şi, reformând sentinţa primei instanţe, a respins acţiunea în privinţa sumei de 150.000 RON, statuând lipsa caracterului ilicit şi nedovedirea prejudiciului cauzat prin restituirea acesteia, în lipsa căruia nu poate fi atrasă răspunderea, potrivit art. 2.018 C. civ.

A respins şi cererea de restituire a sumei de 16.000 RON, confirmând că plata ei reprezintă o faptă ilicită, dar validând apărarea pârâtei referitoare la intervenţia compensării de drept, dată fiind sentinţa nr. 1906/07.04.2023 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 1.617 alin. (1) C. civ. coroborat cu art. 478 alin. (5) C. proc. civ.

A respins şi apelul incident promovat de reclamată, relevând că obligaţiile legale ale administratorului referitoare la corecta întocmire a actelor contabile nu se confundă cu existenţa şi deţinerea lor de către acesta, aspecte care nu au fost probate.

Înalta Curte va încadra şi va analiza criticile dezvoltate în secţiunile 1.3 şi 1.4 din memoriul de recurs - care privesc admiterea apelului pârâtei cu consecinţa respingerii cererii de restituire a sumei de 16.000 RON -, în ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Aceasta, întrucât, pentru a dezlega criticile prin care autoarea căii de atac pretinde că, nefiind certă, creanţa pârâtei putea fi stinsă numai prin compensaţie judiciară şi nu legală, instanţa de recurs este chemată să verifice aplicarea normelor de drept material; din perspectiva regulilor de procedură, se susţine că decizia recurată permite greşit apelantei-pârâte să se prevaleze în apel de compensaţia judiciară, dar şi că, independent de natura compensaţiei, ea a fost invocată numai prin concluziile scrise şi nu putea fi examinată de instanţa de apel.

Din prima perspectivă, autoarea căii de atac, afirmând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.617 şi art. 2.162 C. civ., combate certitudinea creanţei intimatei, susţinând că ea derivă dintr-un contract de împrumut sub semnătură privată şi că nu există o hotărâre judecătorească de obligare a sa la restituire.

Înalta Curte reţine că art. 1.617 alin. (1) C. civ. reglementează condiţiile în care operează compensaţia legală, impunând ca aceleaşi persoane să deţină, concomitent, calitatea de creditor şi de debitor una faţă de cealaltă, iar creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile de aceeaşi natură şi să fie certe, lichide şi exigibile; altfel spus, este necesar ca datoriile să întrunească toate condiţiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin echivalent să fie actual.

Critica recurentei este nefondată.

Instanţa de apel a reţinut în mod justificat îndeplinirea condiţiei certitudinii creanţei, care nu echivalează cu constatarea ei printr-un titlu executoriu, ci cu calitatea acesteia de a rezulta dintr-un titlu necontestat de părţi.

Astfel cum s-a evidenţiat anterior, sentinţa tribunalului reţine că pârâta a acordat autoarei demersului judiciar un împrumut în sumă de 197.200 RON, iar aceste considerente, neapelate de actuala recurentă, au dobândit autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, creanţa pârâtei nu este una litigioasă, îndreptăţind stingerea ei prin compensaţie legală, în condiţiile art. 1.617 alin. (1) C. civ., astfel cum a stabilit corect instanţa de apel, iar negarea existenţei împrumutului în recurs este realizată de recurentă omisso medio, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., şi nu poate conduce la o concluzie contrară.

Deşi este adevărat că obiectul acţiunii reglementate de art. 2.162 C. civ. este stabilirea termenului, iar hotărârea astfel pronunţată completează convenţia părţilor, fără a avea aptitudinea de a fi, ea însăşi, pusă în executare, statuarea contrară a curţii de apel, privind calitatea de titlu executoriu a sentinţei civile nr. 1906/07.04.2023, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin decizia civilă nr. 793/30.06.2023 a Tribunalului Specializat Cluj, nu afectează legalitatea deciziei recurate, câtă vreme instanţa supremă a reţinut deja că, independent de această hotărâre, intimata deţinea o creanţă certă împotriva recurentei.

Corelativ, aserţiunile autoarei căii de atac care evocă necesitatea obţinerii unei hotărâri condamnatorii împotriva sa nu interesează cauza, din moment ce analiza curţii privind condiţiile în care intimata poate opune compensaţia legală în apel este justă, astfel cum s-a arătat anterior.

Păşind la analiza argumentelor circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte înlătură susţinerile privind încălcarea art. 478 alin. (5) C. proc. civ., constatând, contiguu dezlegării sale anterioare, că instanţa de apel a circumscris în mod just apărarea formulată de pârâtă în apel compensaţiei legale - şi nu celei judiciare -, context în care era îndreptăţită să o valorifice pentru respingerea pretenţiei de 16.000 RON, exhibată de reclamantă.

Este nefondată şi critica privind încălcarea efectului devolutiv, care afirmă că s-ar fi impus sancţionarea invocării compensaţiei legale prin concluziile scrise şi nu prin memoriul de apel.

Ea este construită pe o premisă factuală incorectă, dat fiind că cererea căreia i-a fost ataşată hotărârea din care rezulta fixarea termenului de restituire, a fost formulată la 19.05, anterior şedinţei din 22.05.2023, când curtea de apel a pus în discuţie probele şi au avut loc dezbaterile.

Apelanta-pârâtă a învestit procedural instanţa de prim control judiciar, de vreme ce compensaţia legală poate fi invocată fie ca mijloc de apărare nou, prin motivele de apel, în temeiul art. 478 alin. (2) C. proc. civ., fie sub forma unei cereri noi, formulată direct în apel, potrivit alin. (5) al aceleiaşi dispoziţii, aşa cum s-a procedat în cauza de faţă.

Modalitatea concretă în care curtea de apel a procedat în şedinţa din 22.05.2023 nu confirmă vătămările procesuale pe care actuala recurentă afirmă că le-a suferit prin soluţionarea cererii apelantei-pârâte.

Dimpotrivă, încheierea de dezbateri reflectă că apelanta-reclamantă a combătut cererea de constatare a compensaţiei legale prin concluziile orale, fără a formula o solicitare neglijată de instanţa de apel.

Tot astfel, în condiţiile în care este prevăzută de lege şi reprezintă o simplă consecinţă în plan procesual a prevederilor art. 1.617 alin. (1) C. civ., fiind o derogare sub raport obiectiv de la limitele efectului devolutiv al apelului, prevalarea în apel de compensaţia legală nu are aptitudinea de a produce o vătămare prin suprimarea unui grad de jurisdicţie, astfel cum afirmă recurenta.

Critica circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apare invocată formal în finalul secţiunii 1.4 din recurs şi va fi înlăturată, deoarece nu se precizează motivele contradictorii contestate, opus obligaţiilor prescrise de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. de asemenea, ipoteza motivării străine - care presupune că integralitatea considerentelor hotărârii este lipsită de legătură cu cauza -, este nu doar neargumentată, ci contrară însăşi motivelor de recurs expuse de recurentă în susţinerea celorlalte ipoteze de casare.

Criticile care combat soluţia admiterii apelului pârâtei şi respingerea cererii de restituire a sumei de 150.000 RON, expuse în secţiunea 1.2 a memoriului de recurs, vor fi încadrate şi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia recurată, curtea de apel a reţinut inexistenţa caracterului ilicit şi a prejudiciului cauzat prin restituirea sumei de 150.000 RON; autoarea căii de atac susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 701 şi art. 72 din Legea nr. 31/1990 şi art. 2.018 C. civ. şi invocă nesocotirea de către intimată a obligaţiilor prescrise de art. 215 C. civ. membrului organului de administrare care s-ar plasa într-o situaţie de contrarietate de interese prin încheierea unui act cu persoana juridică.

Contrar susţinerilor intimatei, motivul analizat rămâne circumscris cauzei iniţiale a acţiunii, întrucât particularizează o pretinsă faptă ilicită, săvârşită de intimată şi, chiar dacă adaugă o nuanţă distinctă faţă de etapele procesuale anterioare, nu încălcă principiul non omisso medio; va fi, aşadar, analizat din perspectiva art. 72 din Legea nr. 31/1990.

Aceste dispoziţii, potrivit cărora "Administratorii răspund personal faţă de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societăţii", coroborate cu cele ale art. 1.887 şi art. 1.915 C. civ., conturează activarea răspunderii administratorilor în cazul încălcării legii, a mandatului sau culpei în administrare.

Sancţionarea încălcării mandatului presupune întrunirea condiţiilor răspunderii: existenţa unui contract, a unei fapte ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei.

Din perspectiva faptei ilicite, prin argumentele expuse în secţiunile 1.2.2-1.2.4 ale memoriului de recurs, construite pe dispoziţiile art. 215 C. civ., autoarea căii de atac susţine că intimata şi-a încălcat obligaţia de îndeplinire a mandatului cu diligenţa specifică unui bun proprietar, întrucât nu numai că nu a adus la cunoştinţa asociaţilor conflictul de interese în care se găsea, dar a şi dispus restituirea către sine a sumelor, cu nesocotirea interesului societăţii.

Însă, sancţionarea încălcării art. 215 alin. (1) C. civ. nu poate fi concepută în lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să statueze în sensul că administratorul a încheiat în frauda societăţii un act juridic cu un terţ care cunoştea sau avea obligaţia de a cunoaşte interesul semnatarului şi fraudarea intereselor persoanei juridice. Alineatul (2) al dispoziţiei analizate poate fi activat numai dacă, fără votul membrului organului de administrare, majoritatea necesară încheierii actului juridic nu era atinsă; în acest caz, răspunderea este limitată la daunele pricinuite persoanei juridice.

Or, în cauza de faţă, cadrul procesual nu reflectă învestirea instanţelor cu o cerere în anularea contractului de împrumut sau a plăţii prin care a fost stinsă obligaţia de restituire.

Mai mult, situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţele devolutive nu reflectă un conflict de interese a cărui gravitate să atingă pragul fraudei; altfel spus, în cauză nu s-a probat faptul că intimata, în calitate de administrator, a încheiat cu rea-credinţă acte păgubitoare persoanei juridice, în scopul obţinerii de foloase, pentru a prefigura posibilitatea atragerii răspunderii acesteia în baza art. 215 alin. (2) C. civ.

Pentru aceste motive, argumentul analizat este înlăturat.

O altă critică afirmă, opus curţii de apel, că fapta ilicită a intimatei constă în restituirea împrumutului în lipsa unei scadenţe a acestuia şi materializează încălcarea obligaţiilor de loialitate şi de bună-credinţă ce revin administratorilor.

Motivul va fi înlăturat, câtă vreme termenul de restituire stabilit judiciar, potrivit art. 2.162 C. civ., se împlinise la momentul pronunţării deciziei recurate, care marchează definitivarea situaţiei de fapt.

Combătând statuările curţii de apel în privinţa prejudiciului produs, prin susţinerile expuse în secţiunile 1.2.6-1.2.11 ale memoriului de recurs, autoarea căii de atac afirmă că restituirea creditului a pus-o în imposibilitate de a funcţiona şi contestă dezlegarea dată de instanţa de apel aserţiunilor privind impactul negativ al prelevării disponibilităţilor băneşti asupra acordului de finanţare nr. x/21.09.2017.

Susţinerile, formulate cu nesocotirea art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., vor fi înlăturate.

Statuările curţii de apel vizate de critică nu reflectă aplicarea unor reguli de drept, ci constată insuccesul autoarei demersului judiciar în dovedirea rezultatului vătămător pe care faptele reclamate i le-au pricinuit în raport cu derularea acordului de finanţare; ele sunt constatări în fapt, circumscrise temeiniciei şi nu legalităţii deciziei recurate.

Nu mai puţin, afirmând că prin restituirea împrumutului a fost periclitată exploatarea resurselor financiare pentru obţinerea de profit, autoarea căii de atac antamează aspecte de oportunitate cu care analiza jurisdicţională de legalitate a conduitei administratorilor, circumstanţiată art. 72 din Legea nr. 31/1990, nu poate interfera; recurenta nu invocă încălcarea unei limitări legale sau convenţionale configurate de mandatul administratorului şi, astfel cum s-a reţinut definitiv în etapele devolutive, nu a administrat dovezi din care să rezulte că intimata, acţionând contrar interesului societăţii, i-a cauzat o pierdere.

Prin motivele expuse în secţiunea 2 a memoriului, care combat soluţia dată apelului incident al reclamantei, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este vizată statuarea curţii de apel potrivit căreia această apelantă nu a dovedit că pârâta deţine documentele la restituirea cărora a solicitat să fie obligată.

Deşi invocă în combaterea acestor considerente dispoziţiile art. 2.019 C. civ., art. 177 şi 185 din Legea nr. 31/1990, art. 6 din Legea nr. 82/1991 şi art. 1 din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 2634/2015, autoarea căii de atac nu argumentează în ce mod aceste dispoziţii au fost aplicate greşit de instanţa de apel.

În realitate, statuarea curţii de apel nu reflectă refuzul de aplicare a dispoziţiilor legale indicate sau aplicarea lor greşită, ci este una subsumată exclusiv probaţiunii şi ca urmare, ea nu poate fi reanalizată în recurs; în consecinţă, critica este înlăturată.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse, reţinând că motivele de nelegalitate invocate nu atrag casarea hotărârii, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul şi, reţinând culpa sa procesuală, în condiţiile art. 452-453 C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată angajate şi dovedite în prezenta fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 327/29.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 16.284 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2024.