Tort liability for corporate mismanagement: start of prescription period tied to financial statement approval under Law 31/1990

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 28.11.2019, reclamanta S.C. A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 19.611.811,87 RON - reprezentând prejudiciul suportat de societate ca urmare a încheierii şi derulării în perioada 01.01.2013 - 30.06.2014 a contractului de leasing operaţional nr. x/08.09.2010, încheiat de societate cu S.C. P. S.R.L., şi a acordului cadru nr. 54/26.09.2013, precum şi a contractelor subsecvente nr. x/16.10.2013, încheiate de societate cu S.C. Q. S.R.L., prejudiciu constatat de Curtea de Conturi prin raportul de control nr. 9.100-15.553/05.12.2016 şi decizia nr. 13/27.12.2016 -, precum şi a dobânzii legale calculate potrivit O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 2699/22.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile invocate de pârâtul R. - a nulităţii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale active, a lipsei de interes şi a lipsei calităţii de reprezentant al reclamantei -, de pârâţii S., H., T., G. şi J. - a inadmisibilităţii cererii întemeiate pe art. 78 C. proc. civ. -, de pârâta U. - excepţia cadrului procesual incomplet şi a prematurităţii introducerii acţiunii -, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţii U., O., K., L., S., H., T., G. şi C..

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţii I., U., O., K., L., S., H., T., G., D., M., F., R., B., C. şi J., şi a respins cererea ca prescrisă.

A obligat reclamanta să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta U. suma de 8.600,85 RON, către pârâtul D. suma de 4.998 RON, către pârâtele M. şi F. suma de 5.692,24 RON pentru fiecare, către pârâţii S., H., T. şi G. suma de 2.865,94 RON pentru fiecare, către pârâtul R. suma de 10.000 RON; a luat act că pârâţii K., L. şi J. vor solicita cheltuielile de judecată pe cale separată şi a respins ca neîntemeiate cererile formulate în acelaşi sens de pârâţii I., O. şi C..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat apel principal, iar pârâţii R., T., S., H. şi G. au promovat apeluri incidente.

Prin decizia civilă nr. 119/30.01.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelurile şi a obligat apelanta-reclamantă la plata către C. a sumei de 3.000 RON, către V. a sumei 4.789 RON, către U. a sumei de 7.162,63 RON, către H. a sumei de 1.466,59 RON, către S. a sumei de 1.466,59 RON, către T. a sumei de 1.466,59 RON şi către G. a sumei de 1.466,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.A. şi pârâtele M. şi F. au declarat recurs, pârâtele atacând şi încheierea din 13.02.2023.

Prin recursul propriu, recurenta S.C. A. a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în privinţa dispoziţiei de respingere a apelului principal pe care l-a formulat, şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, a invocat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; s-a prevalat astfel, de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Autoarea căii de atac a arătat că, printr-o interpretare eronată a art. 155 din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel a ignorat distincţia - relevantă în cauză, unde toţi intimaţii erau membri ai organelor de conducere - dintre societate, în calitate de persoană juridică, şi directorii şi membrii consiliului de administraţie care au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba.

A învederat că societatea a luat cunoştinţă despre pagubă şi persoanele care au cauzat-o numai prin intermediul raportului Curţii de Conturi.

În al doilea rând, s-a referit la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2.528 alin. (1) C. civ., combătând statuarea instanţei de apel, potrivit căreia constatările făcute şi aduse la cunoştinţă de organul de control nu pot defini începutul termenului de prescripţie; dimpotrivă, a arătat că începând să curgă de la 05.12.2016, data comunicării raportului de control, termenul de prescripţie nu era împlinit la 28.11.2019.

A afirmat că Decizia în interesul legii nr. 19/2019 nu este incidentă, întrucât instanţa de unificare a statuat asupra termenului de prescripţie a dreptului angajatorului de a formula acţiune în restituirea plăţilor nedatorate efectuate în beneficiul salariatului.

Prin recursul propriu, pârâtele M. şi F. au solicitat casarea în parte a deciziei civile, în sensul obligării apelantei-pârâte A. la plata cheltuielilor de judecată pe care le-au avansat; prin înscrisul depus la 25.07.2023, au învederat că renunţă la judecata recursului.

Prin întâmpinarea formulată, recurentele-pârâte M. şi F. au invocat inadmisibilitatea căii de atac promovate de recurenta-reclamantă, pentru neîncadrarea motivelor expuse în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea acesteia, ca nefondată, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 11.09.2023, intimatul-pârât R. a invocat excepţia nulităţii recursului promovat de reclamantă - respinsă de Înalta Curte la termenul de astăzi - şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A solicitat să îi fie acordate cheltuielile de judecată, respectiv o parte din cele care au fost cenzurate de prima instanţă, având în vedere că suma plătită avocatului vizează toate fazele procesuale.

Prin întâmpinările înregistrate la dosar la 15 şi 18.09.2023, intimaţii-pârâţi C. şi U. au solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 20.09.2023, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantei, iar prin întâmpinarea comună înregistrată la 27.09.2023, intimaţii-pârâţi S., H., T. şi G. au invocat excepţia nulităţii recursului reclamantei - respinsă de Înalta Curte la termenul de astăzi - şi, în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 20.11.2023, recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinări.

Prin concluziile scrise înregistrate la dosarul cauzei la 22.01.2024, intimaţii-pârâţi W., V. şi X. au solicitat respingerea recursului reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Examinând decizia şi încheierea atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În justificarea demersului său judiciar, reclamanta a invocat măsura dispusă la pct. II.8. din decizia nr. 13/27.12.2016 a Curţii de Conturi, emisă în temeiul raportului de control nr. x/05.12.2016, apreciind că acest control financiar a relevat că, prin neîndeplinirea obligaţiilor ce le reveneau în calitate de directori şi administratori, intimaţii-pârâţi i-au produs un prejudiciu prin încheierea unor contracte de leasing operaţional.

Consecutiv acestui control financiar, la 28.11.2019, reclamanta promovează prezenta acţiune şi solicită obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 19.611.811,87 RON, daune-interese pentru acoperirea prejudiciul pretins a fi pricinuit şi a accesoriilor, reprezentând dobândă legală.

Instanţele de fond au reţinut că reclamanta a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea cel mai târziu la sfârşitul lunii mai 2014, când adunarea generală a acţionarilor era obligată să cunoască şi să aprobe situaţiile financiare pentru anul 2013, respectiv cel mai târziu la sfârşitul lunii mai 2015, pentru situaţiile financiare aferente anului 2014.

Recurenta contestă aceste statuări şi afirmă că ele relevă o greşită aplicare a art. 155 din Legea nr. 31/1990 şi a art. 2.528 alin. (1) C. civ., dar şi că Decizia în interesul legii nr. 19/2019 nu este incidentă în cauză.

Susţinerile sunt nefondate şi vor fi înlăturate.

Înalta Curte reţine că, stabilind că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea", regula generală privind începutul prescripţiei extinctive prevăzută de art. 2.528 alin. (1) C. civ. are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care termenul de prescripţie începe să curgă, şi anume: un moment subiectiv, principal, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune, şi un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută naşterea acestui drept.

În cauză, dreptul subiectiv civil pretins de recurenta-reclamantă este cel de a obţine restituirea plăţilor pretins nejustificate, realizate în temeiul contractelor de leasing încheiate contrar prevederilor din O.U.G. nr. 55/2010, fapte pe care le impută pârâţilor.

Aşadar, dreptul reclamantei de a pretinde restituirea acestor plăţi s-a născut la momentul încheierii contractelor de leasing sau al efectuării plăţilor nejustificate în anii 2013 şi 2014; în măsura în care reclamanta nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască, momentul obiectiv de la care curge termenul de prescripţie este cel al datei plăţilor efectuate în anii 2013 şi 2014, evidenţiate în situaţiile financiare ale respectivilor ani şi supuse aprobării adunării generale, conform art. 111 din Legea nr. 31/1990, întrucât, cu această ocazie, potrivit art. 155 alin. (3) din aceeaşi lege, se putea lua o decizie cu privire la răspunderea administratorilor sau directorilor, astfel cum corect au reţinut instanţele de fond.

În aceste condiţii, nu pot fi primite criticile reclamantei care susţine că dreptul său de a pretinde repararea prejudiciului cauzat s-a născut la momentul comunicării raportului de control al Curţii de Conturi, respectiv la 05.12.2016.

Tot astfel, este nefondată şi susţinerea potrivit căreia Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nu este incidentă în cauză.

Dimpotrivă, instanţa supremă reţine că, întrucât există identitate de raţiune între chestiunile dezlegate, aceste statuări prezintă relevanţă în privinţa modului de calcul al termenului de prescripţie, în condiţiile emiterii unui act de control prin care se stabileşte în sarcina părţii obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu.

Prin urmare, cum Decizia în interesul legii nr. 19/2019 a fost legal aplicată şi momentul aprobării situaţiilor financiare a fost identificat legal ca declanşând în cauză curgerea termenului de prescripţie, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel este legală, iar recursul recurentei-reclamante urmează a fi respins.

Asupra cererii formulate la 25.07.2023 de către recurentele-pârâte M. şi F. prin care învederează că renunţă la judecata recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 119/30.01.2023 şi a încheierii de şedinţă din 13.02.2023, Înalta Curte reţine dispoziţiile art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., potrivit cărora "în condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri".

Totodată, notează că, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre".

Prin urmare, observând soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa, conform art. 406 alin. (5) C. proc. civ., atunci când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, constată că, în sistemul noului C. proc. civ., renunţarea la judecată este pusă doar la îndemâna reclamantului, nu şi a pârâtului, indiferent de etapa procesuală la care aceasta intervine.

De aceea, reţine că manifestarea de voinţă a recurentelor-pârâte, în sensul renunţării la judecata recursului, are valenţa unei achiesări la hotărârea din apel, reglementată de art. 463 alin. (1) C. proc. civ., anterior citat.

Deşi în cauză actul de dispoziţie procesuală nu a fost întocmit în formă autentică, astfel cum impune art. 464 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va da eficienţă alin. (3) al articolului menţionat, constatând că intenţia părţilor de a-şi da adeziunea la hotărâre este certă, rezultă din manifestarea lor de voinţă, exprimată în scris şi este motivată de împrejurarea că dispozitivul deciziei civile a fost completat în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În privinţa cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va obliga, reţinând culpa procesuală, potrivit art. 452-453 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată dovedite de către recurenta-pârâtă M. în sumă de 11.762,91 RON, de către recurenta-pârâtă F. în sumă de 11.762,91 RON, de către intimatul-pârât C. în sumă de 4.760 RON, de către intimatul-pârât V. în sumă de 4.760 RON, de către intimatul-pârât H. în sumă de 1.472,35 RON, de către intimatul-pârât S. în sumă de 1.472,35 RON, de către intimata-pârâtă T. în sumă de 1.472,35 RON, de către intimata-pârâtă G. în sumă de 1.472,35 RON şi de către intimata-pârâtă U. în sumă de 5.500 RON.

În privinţa cererii intimatului-pârât R., se reţine că instanţa de recurs este abilitată, în cadrul reglementat de art. 453 C. proc. civ., să acorde părţii care câştigă procesul cheltuielile de judecată efectuate în calea de atac dedusă judecăţii.

Prin înscrisurile administrate în dovedire, intimatul-pârât nu a făcut distinct dovada acestor cheltuieli, ci a onorariului avocaţial plătit pentru asistenţa şi reprezentarea juridică pe parcursul întregului litigiu, fără ca acesta să fie defalcat pentru fiecare etapă procesuală - fond, apel şi recurs.

În aceste condiţii, instanţa supremă nu are posibilitatea de a aprecia asupra sumei cuvenite pentru serviciile avocaţiale prestate în recurs, motiv pentru care cererea acestui intimat de acordare a cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca nefondată.

Faţă de ansamblul considerentelor anterioare, reţinând că motivele invocate nu atrag casarea hotărârii, Înalta Curte va respinge, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. şi va lua act că recurentele-pârâte M. şi F. achiesează la decizia civilă nr. 119/30.01.2023 şi la încheierea din 13.02.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 119/30.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Ia act că recurentele-pârâte M. şi F. achiesează la decizia civilă nr. 119/30.01.2023 şi la încheierea din 13.02.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către recurenta-pârâtă M. a sumei de 11.762,91 RON, către recurenta-pârâtă F. a sumei de 11.762,91 RON, către intimatul-pârât C. a sumei de 4.760 RON, către intimatul-pârât V. a sumei de 4.760 RON, către intimatul-pârât H. a sumei de 1.472,35 RON, către intimatul-pârât S. a sumei de 1.472,35 RON, către intimata-pârâtă T. a sumei de 1.472,35 RON, către intimata-pârâtă G. a sumei de 1.472,35 RON şi către intimata-pârâtă U. a sumei de 5.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Respinge ca nefondată cererea intimatului-pârât R., de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2024.