Inheritance transfer of sequestered financial instruments: succession overrides depository's indisponibilization check under Regulation 13/2005

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28.09.2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată S.C. Depozitarul Central S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să dea curs cererii înregistrate sub nr. x/12.08.2015, în sensul înscrierii sale în registrul acţionarilor, ca moştenitoare a defunctului B. şi a transferului instrumentelor financiare deţinute de acesta pe numele său şi al celorlalţi moştenitori legali.

Ca urmare a declinărilor reciproce de competenţă între Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1768/21.03.2016, şi Judecătoria Sectorului 2, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 8158/16.06.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a stabilit, prin sentinţa civilă nr. 216/13.07.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea din 14.03.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus, în temeiul art. 78 C. proc. civ., introducerea în cauză în calitate de reclamanţi a celorlalţi moştenitori legali ai defunctului, respectiv B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K..

Printr-o cerere distinctă, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 07.01.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. Depozitarul Central S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate refuzul nejustificat al acesteia de a da curs cererii înregistrate sub nr. x/12.08.2015, în sensul înscrierii sale în registrul acţionarilor ca moştenitoare a defunctului B. şi a transferului instrumentelor financiare deţinute de acesta pe numele său.

Ca urmare a declinărilor succesive de competenţă între Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1790/17.05.2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 10644/21.09.2016, şi Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 238/30.01.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a stabilit prin sentinţa civilă nr. 28/14.02.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Prin încheierea din 17.05.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia litispendenţei, invocată din oficiu, şi a trimis dosarul către Tribunalul Bucureşti, pe rolul căruia se afla dosarul nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 219/30.01.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea şi a obligat reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 7.935,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii B., C., respectiv A., G. şi H. au declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 331/21.02.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva deciziei curţii de apel, A. şi B. au declarat recurs.

Prin decizia nr. 2540/24.11.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

În al doilea ciclu procesual, prin încheierea din 31.01.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea intimatei-pârâte privind suplimentarea probatoriului cu emiterea unei adrese către D.I.I.C.O.T. şi, prin decizia civilă nr. 172/07.02.2023, a admis apelul, a schimbat sentinţa atacată, a admis acţiunile conexate, a dispus înregistrarea în registrul acţionarilor a transferului instrumentelor financiare deţinute de defunctul B. către moştenitorii săi, conform certificatelor de moştenitor nr. x/29.04.2015 şi nr. y/24.07.2015 şi a obligat intimata S.C. DEPOZITARUL CENTRAL S.A. la plata către reclamanţii I., J. şi K. a sumei de 2.916 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 31.01.2023 şi a deciziei civile nr. 172/07.02.2023, a declarat recurs pârâta S.C. DEPOZITARUL CENTRAL S.A., solicitând casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, a arătat că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dar şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Un prim segment al recursului a expus, subsecvent prezentării succinte a cererii de chemare în judecată, a etapelor procesuale anterioare şi a situaţiei de fapt, criticile îndreptate împotriva încheierii din 31.01.2023.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de rejudecare era abilitată să suplimenteze probatoriul, adresa solicitată urmărind lămurirea unor aspecte esenţiale pentru soluţionarea cauzei.

Subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a învederat că încheierea atacată este lovită de nulitate, respingerea cererii de suplimentare a probatoriului fiind nemotivată, iar circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a criticat încălcarea de către instanţa de apel a art. 22 alin. (2) şi a art. 237 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., evidenţiind că aprecierea asupra caracterului concludent al probelor nu trebuie să fie arbitrară; a învederat că decizia de casare nu se opunea suplimentării probatoriului.

Al doilea segment al recursului a privit decizia instanţei de apel, pe care, în primul rând, autoarea căii de atac a criticat-o prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

A susţinut că hotărârea nu este motivată, de vreme ce instanţa de apel i-a înlăturat - prin considerente generale şi abstracte, relevând lipsa unei analize concrete a situaţiei de fapt -, argumentele din notele şi concluziile scrise depuse la 31.01 şi 03.02.2023 prin care învedera că, operarea transferului dreptului de proprietate se putea realiza numai în temeiul unei dispoziţii a organului care a instituit măsurile asigurătorii, în temeiul art. 249 alin. (2) C. proc. pen.. raportat la art. 118 alin. (1) lit. e) din C. pen. de la 1968, art. 251 şi art. 252 C. proc. pen.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 249 alin. (2) C. proc. pen.. raportat la art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen., art. 251 şi art. 252 C. proc. pen..; în subsidiar, a solicitat analiza criticii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Autoarea căii de atac a afirmat că, opus statuării curţii de apel, art. 249 şi urm. C. proc. pen.. interferează cu efectuarea înscrierilor privind dreptul de proprietate asupra acţiunilor, reglementată de Regulamentul nr. 13/2005 şi a evidenţiat că, prin cererea ce i-a fost adresată, reclamanţii tind să modifice efectele ordonanţelor emise de organele de cercetare penală faţă de alte persoane decât defunctul B..

A relevat că instanţa de apel a încălcat efectele art. 249 şi urm. C. proc. pen.., nesocotind obligaţiile legale ale recurentei-pârâte în legătură cu respectarea dispoziţiilor privind măsurile asigurătorii, conform art. 251 şi art. 252 C. proc. pen.., care nu permit proprietarului bunurilor sechestrate să se adreseze direct terţului depozitar şi nu-l obligă pe cel din urmă să dea curs solicitărilor astfel formulate.

Recurenta-pârâtă a precizat că nu este de acord ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluţionat de completul de filtru.

La 05.07.2023, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost, potrivit încheierii din 22.11.2023, comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care părţile nu s-au prevalat.

Prin încheierea din 14.02.2024, recursul a fost admis în principiu şi s-a dispus ca părţile să fie citate pentru dezbateri.

Examinând decizia şi încheierea atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Decizia supusă controlului judiciar este pronunţată subsecvent casării unei decizii adoptate în apel, într-un ciclu procesual anterior, atrăgând incidenţa aşadar, în rejudecare, a prevederilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., potrivit cărora "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

Aşa fiind, instanţa supremă va sintetiza situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită în fazele devolutive ale litigiului, precum şi etapele procesuale anterioare, reţinând că dezlegările instanţei de recurs se impuneau în rejudecare şi se impun deopotrivă în judecata prezentei căi extraordinare de atac, întrucât se bucură de autoritate de lucru judecat, în temeiul art. 430 alin. (1) şi (2), coroborat cu art. 435 alin. (1) C. proc. civ.

Litigiul de faţă derivă din refuzul pârâtei S.C. DEPOZITARUL CENTRAL S.A. de a da curs cererii - înregistrată sub nr. x/12.08.2015 -, prin care reclamanţii au solicitat transferul direct pentru cauză de moarte a instrumentelor financiare deţinute de autorul lor, B., potrivit certificatelor de moştenitor nr. x/29.04.2015 şi y/24.07.2015, emise de Biroul Notarului Public "L.".

Pârâta S.C. DEPOZITARUL CENTRAL S.A. a apreciat că nu este întrunită condiţia - obligatorie potrivit art. 61 din Regulamentul nr. 13/2005 pentru operarea transferului -, ca instrumentele să nu fie indisponibilizate, faţă de măsurile dispuse în dosarul penal nr. x/2007, prin adresele nr. x/19.12.2012 şi nr. y/20.10.2014 ale D.I.I.C.O.T.

Solicitarea reclamanţilor ca pârâta să fie obligată a da curs cererii înregistrate sub nr. x/12.08.2015 a fost respinsă în primul ciclu procesual de instanţa de fond, care a constatat că nu este îndeplinită condiţia reglementată de art. 61 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Regulamentul nr. 13/2005.

Confirmând sentinţa, curtea de apel a reţinut că instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului s-a făcut în vederea confiscării speciale, în temeiul art. 118 alin. (1) lit. e) din C. pen. de la 1968, respectiv al art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., că aceasta subzistă şi nu poate fi invalidată de instanţa civilă; evocând art. 249 alin. (2) C. proc. pen.. şi art. 557 C. civ., a arătat că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege este necesară pentru ca dreptul de proprietate să poată fi dobândit în condiţiile legii, inclusiv prin moştenire legală sau testamentară.

Din perspectiva Regulamentului nr. 13/2005, notând că art. 81 alin. (1) lit. a) derogă de la dispoziţiile art. 79 alin. (1), dar nu şi de la cele ale art. 61 alin. (1) lit. a), a) conchis că pct. 3 al acestei din urmă dispoziţii rămâne aplicabil în ipoteza transmiterii dreptului prin moştenire şi impune pârâtei să verifice condiţia inexistenţei unei măsuri de indisponibilizare a instrumentelor financiare ce urmează a fi transferate.

Această decizie a fost însă casată, Înalta Curte statuând că indisponibilizarea generată de instituirea măsurilor asigurătorii nu împiedică transmisiunea succesorală, care operează de plin drept la data deschiderii moştenirii, iar reclamanţii au dobândit de la acel moment patrimoniul aparţinând defunctului B., inclusiv instrumentele financiare indisponibilizate.

A diferenţiat transmiterea instrumentelor financiare pe cale succesorală de transferurile directe de proprietate enumerate de art. 81 alin. (1) lit. a) din Regulamentul nr. 13/2005, relevând că moştenitorii dobândesc pe cale succesorală titlurile indisponibilizate, astfel cum le deţinea autorul lor.

În rejudecare, în şedinţa din 31.01.2023, curtea de apel a respins cererea intimatei-pârâte de a fi solicitate D.I.I.C.O.T. relaţii privind stadiul dosarului de urmărire penală în cadrul căruia a fost dispus sechestrul asigurător. A arătat că, în raport cu dezlegările instanţei de recurs, caracterul eventual indisponibilizat al bunurilor nu afectează silogismul juridic care ar trebui aplicat în cauză.

Această dezlegare este criticată atât din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - recurenta afirmând că instanţa nu a motivat soluţia de respingere a cererii de suplimentare a probatoriului -, cât şi în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva încălcării art. 22 alin. (2) şi 237 din acelaşi cod.

Înalta Curte înlătură criticile, care vor fi încadrate şi analizate prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât pun în discuţie dispoziţiile instanţei de apel asupra cererilor de probe, deci aplicarea unor reguli de procedură.

Cum, prin încheierea atacată, instanţa de apel s-a pronunţat, în rejudecare, asupra probelor, se impune amintit faptul că efectul deciziei de casare este unul extinctiv, corespunzător efectului negativ al lucrului judecat şi se ataşează chestiunilor pe care instanţa de recurs le-a dezlegat, împiedicând părţile şi instanţa de rejudecare să mai revină asupra acestora.

Aşadar, curtea de apel şi-a circumscris în mod just statuările privind lipsa de utilitate a probei caracterului obligatoriu al deciziei de casare, reglementat de art. 501 C. proc. civ., dezlegare motivată convergent dispoziţiilor art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ. şi, totodată, legală, de vreme ce proba solicitată de apelanta-pârâtă rămânea tributară tezei invalidate de instanţa de casare în ciclul procesual anterior, potrivit căreia măsurile asigurătorii împiedică transferul instrumentelor financiare.

Reamintind că prin recurs nu poate fi cenzurată concludenţa, pertinenţa sau aprecierea probelor, ci numai legalitatea dispoziţiilor privind administrarea lor, instanţa supremă va înlătura criticile formulate şi, nedecelând neregularităţi procedurale săvârşite de curtea de apel, va respinge recursul declarat împotriva încheierii din 31.01.2023.

Păşind la soluţionarea căii de atac îndreptate împotriva deciziei din apel, Înalta Curte notează că autoarea căii de atac invocă, în primul rând, motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, susţine că aceasta nu este motivată, în esenţă, întrucât nu au fost în mod corespunzător analizate argumentele sale din notele şi concluziile scrise depuse la 30.01 şi 03.02.2023, prin care evoca subzistenţa indisponibilizării, chiar în ipoteza transferului dreptului de proprietate prin succesiune, examina impactul în cauză al art. 249 alin. (2) C. proc. pen.. raportat la dispoziţiile art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. şi ale art. 251-252 C. proc. pen.. şi opina în sensul că transferul dreptului de proprietate poate opera numai la cererea organului care a dispus măsura asigurătorie.

Constatând că actul procedural depus la 30.01.2023 vizează probatoriul, iar cel înregistrat la 03.02.2023 cuprinde concluzii scrise, instanţa supremă observă că hotărârea nu era casabilă în temeiul analizat chiar în ipoteza în care instanţa de apel ar fi ignorat susţinerile apelantei-pârâte, întrucât problematicile dezvoltate în cuprinsul celor două acte procedurale nu aveau aptitudinea de a o învesti cu motive noi de drept şi de fapt.

Dar mai mult, curtea de apel a răspuns acestor poziţii procesuale prin considerente comune, arătând, pe de o parte, că ele repun în discuţie aspecte dezlegate definitiv prin decizia de casare şi, pe de altă parte, că sunt lipsite de pertinenţă, câtă vreme aplicarea Regulamentului nr. 13/2005, în sensul urmărit de reclamanţi, nu afectează măsurile asigurătorii.

În consecinţă, criticile sunt înlăturate.

În continuare, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac arată că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv ale art. 249 alin. (2) C. proc. pen.. raportat la art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen., art. 251 şi art. 252 C. proc. pen.

Înalta Curte observă că problema de drept de care depinde dezlegarea disputei litigioase este aceea dacă transferului de drept, operat ca urmare a succesiunii, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 61 alin. (1) lit. a) din Regulamentul nr. 13/2005 - care, la pct. 3, dispune că "Depozitarul central trebuie să ţină registrele de instrumente financiare în formă electronică şi trebuie să deţină un sistem informatic capabil să îndeplinească următoarele funcţii de procesare a datelor: a) executarea operaţiunilor de transfer de instrumente financiare pe baza principiului dublei înregistrări, cu verificarea prealabilă a următoarelor condiţii: (…) 3. instrumentele financiare ce urmează a fi transferate nu sunt indisponibilizate". Aceasta, în condiţiile în care art. 81 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ prevede că "Prin excepţie de la prevederile art. 79 alin. (1), depozitarul central poate opera transferuri directe de proprietate asupra valorilor mobiliare, ca efect al succesiunii".

Poziţia procesuală a pârâtei a fost aceea că dispoziţiile art. 61 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Regulamentul nr. 13/2005 sunt aplicabile şi încălcate prin hotărârea recurată, instrumentele financiare fiind indisponibilizate prin ordonanţele emise de D.I.I.C.O.T. în dosarul penal nr. x/2007

Dimpotrivă, reclamanta A. a susţinut că o măsură de indisponibilizare nu poate afecta transferul direct, sens în care s-a prevalat de dispoziţiile art. 1.114 C. civ. şi de cele ale art. 61, art. 79 şi art. 81 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 13/2005.

Controversa este însă inactuală la acest moment, fiind definitiv tranşată de instanţa supremă în ciclul procesual anterior, când a reţinut inechivoc faptul că indisponibilizarea generată de instituirea şi activitatea măsurilor asigurătorii nu împiedică transmisiunea succesorală, care operează de la data deschiderii moştenirii şi reprezintă un transfer de plin drept, al cărui efect este dobândirea instrumentelor financiare afectate de indisponibilizare, astfel cum au fost deţinute de defunct. Cu alte cuvinte, regimul juridic al acestora va fi menţinut, în condiţiile legii.

De aceea, criticile expuse în secţiunea V.B. a memoriului de recurs pornesc de la o premisă greşită, şi anume că instanţa de rejudecare era chemată să tranşeze concursul dintre dispoziţiile C. proc. pen. şi cele ale Regulamentului nr. 13/2005, ignorând că această chestiune a fost deja lămurită în precedentul ciclu procesual, ca antecedent logic al casării deciziei din apel.

Rezultă de aici că, în rejudecare nu putea fi lipsită de eficienţă statuarea instanţei supreme potrivit căreia transmisiunii succesorale nu i se aplică art. 61 alin. (1) lit. a) din Regulamentul nr. 13/2005, întrucât acesteia îi era ataşată autoritatea de lucru judecat, iar această concluzie nu poate fi invalidată de cadrul legal aplicabil măsurilor asigurătorii în general, pe larg evocat de recurentă.

Aşa fiind, concluzia curţii de apel potrivit căreia art. 81 alin. (1) lit. a) din Regulamentul nr. 13/2005 impune constatarea transferului direct al instrumentelor financiare ca efect al succesiunii este legală, iar în contextul obiectului acţiunii şi al dezlegărilor obligatorii din decizia de casare, verificarea existenţei unor măsuri de indisponibilizare este nerelevantă, câtă vreme în cauză nu este incident art. 61 alin. (1) lit. a) pct. 3 din acelaşi act normativ.

De aceea, va fi înlăturată suma argumentelor recurentei referitoare la aplicarea art. 249 C. proc. pen.., expuse în secţiunile V.B.2 şi 3, care repun în discuţie dezlegările obligatorii ale deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual.

Faţă de ansamblul considerentelor anterioare, reţinând că motivele invocate nu atrag casarea hotărârii, Înalta Curte va respinge recursul, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. DEPOZITARUL CENTRAL S.A. împotriva deciziei civile nr. 172/07.02.2023 şi a încheierii din 31.01.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2024.