Territorial jurisdiction in labor disputes: effective domicile versus registered address

Şedinţa publică din data de 16 aprilie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 01.11.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 29.169 RON, reprezentând diferenţa de drepturi salariale pe perioada ianuarie- septembrie 2022, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 269 din Codul muncii.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, reclamantul a solicitat respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată.

La termenul din 30.01.2023, instanţa, în vederea verificării competenţei şi pentru ca reclamantul să facă dovada reşedinţei la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 131 alin. (2) C. proc. civ., a amânat cauza şi a acordat termen la 06.03.2023.

La termenul de judecată din 06.03.2023, instanţa a pus a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a rămas în pronunţare pe excepţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1144 din 06 martie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

În considerentele hotărârii de declinare a competenţei instanţa, după evocarea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, ale art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., respectiv ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 (în vigoare la data introducerii acţiunii, 1.11.2022) a învederat că, în materia conflictelor de muncă, legiuitorul, prin Codul muncii, a stabilit care sunt criteriile obiective în raport de care se stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, şi anume domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada faptului că la data sesizării instanţei locul de muncă al reclamantului ar fi fost în Bucureşti, a apreciat că nu este incidentă teza a doua a art. 210 din Legea nr. 62/2011, iar înscrisul aflat la dosarului, copia cărţii de identitate, atestă faptul că reclamantul are domiciliul pe raza teritorială a judeţului Prahova.

Pe de altă parte, a reţinut că reclamantul nu a făcut nici dovada faptului că, la data promovării acţiunii, ar fi avut reşedinţa în Bucureşti, nedepunând viză de reşedinţă sau de flotant, iar adeverinţa nr. x/28.02.2023 emisă de Asociaţia de proprietari bl. R1 adevereşte situaţia de fapt existentă la momentul emiterii acesteia şi nicidecum la momentul învestirii instanţei.

În raport de dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. şi faţă de caracterul competenţei teritoriale în materia conflictelor de muncă, reglementată prin norme imperative, a conchis că soluţionarea cauzei este de competenţa teritorială a Tribunalului Prahova, în a cărui circumscripţie domiciliază reclamantul.

Ca urmare a declinării competenţei, cauza a fost înregistrată la 21.03.2023 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, sub nr. x/2022.

Învestit prin declinare, Tribunalul Prahova, secţia I civilă, la termenul de judecată din 22.02.2024, a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 160 din 22 februarie 2024, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivare, instanţa de conflict a învederat că, potrivit contractului de muncă nr. x/22.12.2021, în baza căruia a fost promovată acţiunea, activitatea reclamantului s-a desfăşurat în localitatea Bucureşti, iar adeverinţa nr. x/28.02.2023, emisă de Asociaţia de proprietari bl. R1, adevereşte că acesta are domiciliul în fapt în localitatea Bucureşti, chiar dacă acest domiciliu nu este menţionat în cartea de identitate.

În raport de dispoziţiile art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, a reţinut că revine Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei, normele de competenţă în situaţia conflictelor de muncă fiind reglementate cu scopul de a oferi un beneficiu reclamantului, angajat, prin stabilirea competenţei în favoarea instanţei de la domiciliul acestuia, respectiv pentru a facilita administrarea probatoriului, prin stabilirea competenţei în favoarea instanţei de la locul de muncă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 22.03.2024, sub numărul x/2022.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalul Prahova, secţia I civilă - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte constată că, în cauză, obiectul dosarului este reprezentat de un conflict individual de muncă prin care reclamantul solicită obligarea pârâtei, fost angajator, la plata sumei de 29.169 RON, reprezentând diferenţa de drepturi salariale pentru perioada ianuarie- septembrie 2022.

Aşadar, din perspectiva naturii cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, fiind incidente dispoziţiile art. 266-275 din Codul muncii şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit cărora este competentă instanţa de la domiciliul reclamantului sau instanţa de la locul de muncă.

Totodată, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social care completează art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În ce priveşte noţiunea de "domiciliu", este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 87 C. civ. şi a celor ale art. 27 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţile sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală, iar reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa secundară, conform art. 88 C. civ.

Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale şi nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală; dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt, potrivit dispoziţiilor art. 89 C. civ.

Dovada domiciliului sau a reşedinţei se face, potrivit prevederilor art. 91 C. civ., cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, iar în lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu poate fi opusă altor persoane, cu excepţia cazului în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

Însă, din perspectivă procesuală, reclamantul, căruia îi revine sarcina indicării domiciliului prin cererea de chemare în judecată, trebuie să indice drept domiciliu locuinţa efectivă, indiferent dacă aceasta corespunde sau nu menţiunilor din cartea de identitate (implicit, din evidenţa autorităţilor).

Doctrina juridică şi jurisprudenţa naţională a fost constantă în ultimele decenii a aprecia, atât sub imperiul Codului de procedură anterior cât şi după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. că, prin noţiunea de domiciliu, în sens procedural, se înţelege adresa unde partea locuieşte în mod efectiv şi statornic şi unde i se vor comunica actele de procedură îndeplinite pe parcursul procesului precum şi hotărârea pronunţată. De fapt, raţiunea indicării adresei de domiciliu prin cererea de chemare în judecată constă tocmai în aceea că aceasta este necesară pentru citarea şi comunicarea actelor de procedură întocmite în cadrul procesului astfel că, ceea ce interesează, sub aspect procedural, nu este domiciliul aşa cum apare în evidenţele autorităţilor, ci locuinţa efectivă unde partea locuieşte.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul şi-a indicat domiciliul ales în localitatea Bucureşti, bd. x, iar conform adresei aflate la fila x a instanţei învestite, acesta a declarat că primeşte corespondenţa la adresa indicată din Bucureşti, aceasta fiind reşedinţa sa, situaţia de fapt fiind confirmată şi de adeverinţa eliberată de Asociaţia de proprietari bl. R1.

Împrejurarea că din cartea de identitate a reclamantului, rezultă că domiciliul acestuia ar fi în localitatea Sinaia, judeţul Prahova, este irelevantă în economia speţei deoarece, din punct de vedere procedural, ceea ce interesează este domiciliu de fapt şi efectiv pentru argumentele expuse mai sus legate de citarea şi comunicarea actelor de procedură.

Argumentele sunt valide însă şi din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 care stabilesc competenţa de soluţionare a litigiului de muncă în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului sau a instanţei de la locul de muncă a acestuia. Raţiunea normei este aceea de a plasa litigiul în competenţa instanţei unde reclamantul locuieşte efectiv ori unde acesta are locul de muncă tocmai pentru ca litigiul să se desfăşoare în apropierea locului unde acesta îşi desfăşoară viaţa domestică şi privată cotidiană sau a locului unde acesta munceşte şi să nu presupună pentru reclamant cheltuieli suplimentare şi augmentate, pe care le-ar genera deplasarea într-o altă zonă a ţării doar pentru susţinerea litigiului în care este parte. Din această perspectivă, nu există nicio raţiune a se aprecia că legiuitorul a intenţionat să determine competenţa instanţei în raport de menţiunile privitoare la domiciliu existente în evidenţele publice, chiar dacă acestea nu ar mai fi în concordanţă cu realitatea de fapt.

Prin urmare, având în vedere că domiciliul efectiv al reclamantului A. se afla la data sesizării instanţei în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., cu aplicarea art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 aprilie 2024.