Salary discrimination claim by court clerk assigned to Brașov Tribunal under mandatory labor jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 ianuarie 2023 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Argeş şi Curtea de Apel Piteşti, a solicitat recunoaşterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Piteşti, respectiv din cadrul Tribunalului Argeş; uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie conform deciziei înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie numărul 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu data de 01.01.2018 în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor, prin calcularea şi plata, pe lângă sporul de 15% pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi a sporurilor: 25% sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi 5% sporul de confidenţialitate; repararea prejudiciului produs prin acţiunea pârâţilor până la data încetării stării de discriminare constând în plata diferenţei dintre suma care s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor cuvenite, astfel cum au fost stabilite de către Curtea de Apel Piteşti pentru o parte din personalul auxiliar din cadrul Tribunalului Argeş.

Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1841 din 7 iunie 2023, a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

La termenul de judecată din 7 iunie 2023, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa, reţinând că reclamantul are domiciliul în Municipiul Piteşti şi că sunt incidente dispoziţiile art. 95 alin. (1) din C. proc. civ., art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 33/MAS din 25 ianuarie 2024, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de către instanţă, din oficiu, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Constanţa; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, s-a suspendat judecarea cauzei şi s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 5 februarie 2024, sub nr. x/2023.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că ambele instanţe - Tribunalul Constanţa şi Tribunalul Braşov - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că reclamantul A. face parte din categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul Tribunalului Argeş, fiind angajat în funcţia de grefier. Acesta a învestit Tribunalul Constanţa, secţia I civilă cu un litigiu de muncă, pârâţi fiind Tribunalul Argeş şi Curtea de Apel Piteşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 232 din Codul muncii, procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabileşte prin lege specială.

La data introducerii acţiunii (3 ianuarie 2023), legea specială care reglementa soluţionarea conflictelor colective şi individuale de muncă (Legea dialogului social nr. 62/2011) era abrogată, fiind înlocuită de noua Lege a dialogului social nr. 367/2022, care a intrat în vigoare în data de 25 decembrie 2022. Însă, noua lege a dialogului social nu mai reglementează soluţionarea conflictelor individuale de muncă, limitându-se la reglementarea procedurii de rezolvare a conflictelor colective de muncă.

În consecinţă, neexistând o lege specială în raport cu Codul muncii care să reglementeze soluţionarea conflictelor individuale de muncă, rezultă că litigiile de muncă se soluţionează în baza prevederilor Codului muncii (Titlul XII, Jurisdicţia muncii: art. 266 - art. 275) şi ale C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, forma în vigoare la momentul sesizării instanţei de judecată, cererile referitoare la conflictele de muncă "se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

În cauză însă, Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., a căror raţiune o constituie asigurarea caracterului efectiv al imparţialităţii judecătorilor, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil.

Astfel, calitatea reclamantului de grefier în cadrul Tribunalului Argeş determină aplicabilitatea textelor de lege anterior evocate conform cărora "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

În acord cu dispoziţiile legale sus citate, dacă un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, este obligat să sesizeze una dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate celei în raza căreia îşi desfăşoară activitatea.

Deşi art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. instituie dreptul reclamantului de a opta pentru oricare dintre curţile de apel vecine celei în circumscripţia căreia îşi desfăşoară activitatea, normele cuprinse în acest articol au caracter imperativ, interesul ocrotit fiind unul general, în considerarea necesităţii de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei datorită calităţii părţii.

Înalta Curte constată că reclamantul nu avea posibilitatea de a sesiza Tribunalul Argeş, instanţă a cărei competenţă teritorială este stabilită de norma specială de la art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, ci oricare alt tribunal din circumscripţia oricărei curţi de apel învecinate, respectiv Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Craiova sau Curtea de Apel Alba Iulia.

Cu toate acestea, reclamantul a sesizat Tribunalul Constanţa, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Constanţa care nu se învecinează cu Curtea de Apel Piteşti, instanţa sesizată nefiind competentă potrivit legii şi neputând deveni competentă nici prin voinţa părţilor, deoarece normele privitoare la competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă sunt norme speciale, derogatorii de la dreptul comun şi de ordine publică, de la care părţile nu pot deroga prin convenţia lor privată.

Din această perspectivă, Înalta Curte reaminteşte că nu trebuie pus semnul echivalenţei între normele de competenţă de ordine privată şi normele de competenţă alternativă.

Competenţa este de ordine privată atunci când părţile, în virtutea acordului lor acord de voinţă, pot să îşi aleagă o altă instanţă, din punct de vedere teritorial, care să le soluţioneze conflictul, alta decât instanţa sau instanţele stabilite de lege ca fiind competente într-un litigiu de genul celui intervenit între părţile litigante.

Această prerogativă este recunoscută părţilor de dispoziţiile art. 126 alin. (1) din C. proc. civ. conform cărora "părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

Pe de altă parte, competenţa este de ordine publică atunci când ea este exclusivă, în sensul că un anumit litigiu poate fi soluţionat numai de instanţa sau instanţele determinate de lege, iar părţile nu au facultatea de a alege o altă instanţă de acelaşi grad pentru a le soluţiona conflictul (art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.).

Legea de procedură stabileşte uneori mai multe instanţe care sunt deopotrivă competente să soluţioneze un anumit litigiu. Această împrejurare nu înseamnă altceva decât că legea reglementează o competenţă alternativă, aspect care nu presupune, în mod necesar, concluzia că, în astfel de cazuri, competenţa instanţelor astfel determinate de lege, ar fi de ordine privată.

Cu titlu de exemplu, o astfel de ipoteză este regăsită în art. 113 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. care, în procesele referitoare la stabilirea filiaţiei, pe lângă instanţa de la domiciliu pârâtului, ca instanţă de drept comun (art. 107 C. proc. civ.), stabilesc şi competenţa instanţei de la domiciliul reclamantului, reglementând astfel o competenţă alternativă care însă rămâne de ordine publică, părţile neavând libertatea de a-şi alege o altă instanţă în cazul unui astfel de litigiu, spre a le soluţiona conflictul, alta decât una dintre cele stabilite de lege.

O astfel de ipoteză se regăseşte şi în pricina de faţă, întrucât norma de stabilire a competenţei într-un litigiu de muncă, cuprinsă în art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, este o normă specială, derogatorie şi imperativă, care stabileşte o competenţă de ordine publică şi exclusivă în favoarea tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Împrejurarea că, datorită calităţii părţilor (unul din pârâţii chemaţi în judecată este chiar instanţa competentă, potrivit legii, a judeca litigiul) şi prin incidenţa art. 127 din C. proc. civ., devin competente şi alte tribunale, aflate în circumscripţia curţilor de apel învecinate, duce la concluzia că ne aflăm în faţa unei situaţii de competenţă teritorială alternativă a mai multor instanţe de acelaşi grad, dar aceste aspecte nu schimbă natura juridică a competenţei instanţei în cazul unui litigiu de muncă, ca fiind o competenţă de ordine publică.

Prin urmare, instanţa iniţial sesizată de către reclamant - Tribunalul Constanţa - este o instanţă necompetentă absolut a soluţiona litigiul dedus judecăţii, în cauză fiind vorba despre o necompetenţă de ordine publică în sensul art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. conform cărora necompetenţa este ordine publică şi "în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura".

Fiind vorba despre o necompetenţă de ordine publică, în mod procedural, cu respectarea art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., excepţia de necompetenţă teritorială a fost invocată, din oficiu, de către Tribunalul Constanţa la primul termen de judecată.

Totodată, instanţa supremă constată că Tribunalul Braşov - una dintre cele două instanţe aflate în conflict şi în favoarea căreia Tribunalul Constanţa a declinat competenţa teritorială de soluţionare a litigiului - este una dintre instanţele judecătoreşti competente alternativ, potrivit legii, fiind o instanţă de acelaşi grad cu Tribunalul Argeş (instanţa competentă, potrivit legii, de la domiciliul reclamantului), aflată în circumscripţia unei curţi de apel (Curtea de Apel Breşov) învecinate cu curtea de apel (Piteşti) în a cărei circumscripţie se află instanţa competentă, potrivit legii (Tribunalul Argeş), motiv pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

Faţă de cele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul spre soluţionare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2024.