Limits of cassation review: Rejection of legal error claims regarding counter-guarantee eligibility, mandate diligence, and interest calculation formulas.

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 15 martie 2016, reclamantul FONDUL LOCAL DE GARANTARE FOCŞANI IFN S.A. - FILIALA F.N.G.C.I.M.M. a solicitat obligarea pârâtului FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. la plata sumei de 355.494,72 RON şi a dobânzii legale, începând cu 30 mai 2014, dată de la care obligaţia de plată a devenit scadentă, pe care a cuantificat-o la suma de 65.652 RON şi acordarea dobânzilor în continuare, de la data introducerii acţiunii, până la data restituirii integrale a sumelor datorate. S-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6749 din 25 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul la plata sumei de 355.494,72 RON şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data scadenţei, respectiv 30 mai 2014, până la data achitării efective a debitului. Totodată, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 9.578 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 20/A din 9 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia nr. 1332 din 17 septembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 20/A din 9 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a fost casată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin încheierea din 28 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2016, s-a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 Cod procedură civilă.

Prin decizia nr. 1731 din 16 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosar nr. x/2016, a fost admis recursul declarat de pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva încheierii din 28 septembrie 2020, a fost casată încheierea recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei instanţei de apel pentru continuarea judecăţii.

Prin decizia civilă nr. 251 din 14 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosar nr. x/2016, s-a constatat intervenită perimarea judecării apelului declarat de apelantul-pârât împotriva sentinţei civile nr. 6749 din 25 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia nr. 2369 din 10 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosar nr. x/2022, a fost admis recursul declarat de recurentul-pârât împotriva deciziei civile nr. 251 din 14 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost casată decizia recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă de apel.

Prin decizia civilă nr. 434 din 17 martie 2023, a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6749 din 25 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant FONDUL LOCAL DE GARANTARE FOCSANI IFN S.A. - FILIALA FNGCIMM, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în raport de art. 22 şi art. 501 alin. (3) C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a refuzat să dispună care din dispoziţiile legale invocate sunt aplicabile pretenţiei privind dobânda legală penalizatoare.

Recurentul-pârât susţine că, prin decizia de casare nr. 1332/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus ca instanţa de apel să răspundă criticii sale referitoare la formula de calcul a dobânzii legale penalizatoare, prin raportare la aspectele invocate în cuprinsul cererii de recurs.

Potrivit recurentului-pârât, în rejudecare după casare, în mod identic ca în primul ciclu procesual, instanţa de apel s-a limitat la a constata că nu era necesar a se menţiona un nivel al dobânzii, astfel cum susţine apelantul, deoarece O.G. nr. 13 din 24 august 2011 reglementează dobânda legală remuneratorie penalizatoare.

Mai precizează recurentul-pârât că, în continuare, analiza instanţei de apel coincide cu cea realizată de curtea de apel în primul ciclu procesual.

Potrivit recurentului-pârât, în situaţia în care instanţa considera că datorează dobândă legală penalizatoare, trebuia stabilit nivelul acesteia în raport de art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 29/2013, coroborat cu O.G. nr. 9/2000 sau art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, coroborat cu art. 21 din Legea nr. 72/2013.

Mai arată recurentul-pârât că, în raport de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 este întreprindere fără scop lucrativ.

Ca atare, arată că nu se poate susţine că a enumerat dispoziţiile în mod formal, cum a constatat curtea de apel, care a avut o abordare greşită din moment ce a reţinut că aceste repere normative ar privi inexistenţa obligaţiei de plată a dobânzii.

Recurentul-pârât concluzionează în sensul că instanţa de apel a refuzat să se pronunţe, nesocotind atât art. 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., cât şi art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că decizia recurată nu este motivată.

În acest sens, recurentul-pârât susţine că decizia recurată nu conţine motive cu privire la modalitatea de calcul a dobânzii legale solicitată de recurentul-reclamant, în condiţiile în care, prin apărările formulate a arătat că, în cazul în care se va aprecia că datorează dobânda, este incident art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, deoarece nu are scop lucrativ.

Recurentul-pârât susţine că argumentele instanţei de apel se rezumă la faptul că nu era necesar şi nici relevant a se analiza modalitatea de calcul aplicabilă în speţă.

Din această perspectivă, recurentul-pârât apreciază că este incident şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, prin decizia de casare s-a dispus ca modalitatea de calcul a dobânzii să fie analizată.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că hotărârea curţii de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare; art. 1, raportat la pct. 1, pct. 5 lit. b) şi c), pct. 6 lit. a) şi pct. 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 1364/2009, privind condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către FRC; art. 3 pct. 1 şi pct. 12 şi art. 27 din Legea nr. 85/2006; art. 1.480, art. 2.018, art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 alin. (3), art. 1.270 C. civ. art. 3.1 lit. a), art. 4.1 alin. (1) lit. b), art. 4.4, art. 6.1, art. 7.4 alin. (2) lit. a) din convenţia de contragarantare nr. 4/2010; a dispoziţiilor Normei nr. 1/2010.

În acest sens, recurentul-pârât face ample expuneri cu privire la neîndeplinirea criteriului de eligibilitate în raport de starea de dificultate a beneficiarului.

Potrivit recurentului-pârât, verificările se fac şi în baza situaţiilor financiare anuale pentru ultimele două exerciţii financiare încheiate, nelimitându-se la registrul comerţului şi buletinul procedurilor de insolvenţă, cum a constatat curtea de apel, prin raportare la Norma nr. 1/2010.

Aşadar, aceste obligaţii sunt convenţionale şi nicidecum nu reies din verificări/demersuri suplimentare, cum se apreciază în decizia recurată.

Recurentul-pârât susţine că, în rejudecare, instanţa de apel a confirmat raţionamentul tribunalului care a reţinut că pentru îndeplinirea acestui criteriu este suficient ca societatea beneficiară să fi completat declaraţia pe propria răspundere cu privire la eligibilitatea I.M.M.-ului (în forma indicată în anexa la convenţie), fără a se raporta deloc la situaţiile financiare care indicau starea de dificultate a societăţii.

Concret, aceasta a fost unica analiză pe care au realizat-o instanţele de fond cu privire la condiţia ca societatea să nu se afle în dificultate financiară şi anume completarea declaraţiilor, contrar celor dispuse prin decizia de casare nr. 1332/17.09.2019.

În acest sens, recurentul-pârât invocă şi dispoziţiile pct. 5 şi 6 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, art. 4 lit. b) pct. iii şi art. 8 din Norma nr. 1/2010, precum şi Legea nr. 85/2006.

Recurentul-pârât susţine că a invocat ca principal motiv de refuz al plăţii contragaranţiei condiţia de la art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010 (starea de dificultate financiară a firmei la momentul acordării contragaranţiei), această din urmă condiţie nefiind analizată de către instanţă prin prisma insolvenţei prezumate cum rezultă din definiţia întreprinderii în dificultate prevăzută la art. 4 lit. b) pct. iii.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a normelor de drept material de către curtea de apel referitor la neîndeplinirea criteriului de eligibilitate cu privire la executarea silită a beneficiarului, recurentul-pârât arată că instanţa de apel nu a avut în vedere art. 1.170 C. civ., precum şi regulile de interpretare prevăzute la art. 1.267 C. civ., aplicabile convenţiei nr. 4/2010 care reprezintă izvorul obligaţiilor pretinse de intimat.

În opinia recurentului-pârât, în mod eronat instanţa de apel a reţinut că acest criteriu de eligibilitate se verifică doar prin declaraţia pe propria răspundere a beneficiarului (Anexa B la Norma nr. 1/2010), fără a analiza toate circumstanţele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului, cum reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare.

Analizând criteriul de eligibilitate referitor la executarea silită, în raport de cap. V din Norma nr. 1/2010 şi de art. 8 lit. d), recurentul-pârât susţine că nu pot fi beneficiari ai contragaranţiilor IMM-urile care se află în executare silită.

Recurentul-pârât precizează şi că, atât Norma nr. 1/2010, cât şi convenţia nr. 4/2010 sunt acte emise/încheiate în aplicarea pct. 13 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, iar potrivit pct. 5 din anexa la acest ordin, IMM-urile aflate în executare silită nu pot fi beneficiare ale contragaranţiilor.

Pe de altă parte, consideră că ceea ce interesează în cauză este îndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către beneficiar şi nu activităţile ce ţin de mandat şi care se dovedesc pur formale.

În ceea ce priveşte situaţia în fapt, recurentul-pârât precizează că prin adresa nr. x/19.05.2014, a solicitat A.N.A.F. să îi comunice dacă la data declaraţiei pe propria răspundere (24.01.2012), respectiv la data acordării contragaranţiei (07.02.2012), societatea figura în procedura de executare silită, răspunsul fiind pozitiv, astfel cum reiese din adresa nr. x/05.06.2014.

Potrivit recurentului-pârât, nici de data aceasta instanţa de apel nu a stabilit o altă situaţie de fapt, însă, aplicând greşit cadrul normativ, a considerat că aceste aspecte nu au relevanţă sub aspectul îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită, cât timp societatea beneficiară are declaraţie pe propria răspundere că nu este în executare silită.

Referitor la declaraţia pe propria răspundere, recurentul-pârât arată că, atât legislaţia secundară (Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011), cât şi actele emise în aplicarea sa (norma şi convenţia aplicabile în speţă), prevăd nu doar dreptul, ci obligaţia de a nu plăti contragaranţii unor beneficiari neeligibili.

La dosar există mai multe documente care prezintă interes din perspectiva îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită, respectiv declaraţia pe propria răspundere şi adresa A.N.A.F., aceasta din urmă dovedind faptul că beneficiarul era în procedură de executare silită la data acordării contragaranţiei, aspect ce nu putea fi ignorat de către curtea de apel în virtutea rolului activ pe care-l are instanţa în aflarea adevărului, potrivit art. 22 alin. (2) Cod procedură civilă.

În ceea ce priveşte executarea necorespunzătoare a mandatului, recurentul-pârât arată că, în raport de pretinsele verificări suplimentare pe care i le-a solicitat intimatului, prin decizia de casare s-a reţinut, în esenţă, aplicarea greşită a art. 2.018 C. civ. care reglementează diligenţa mandatarului; contractul dintre părţi trasează Fondului Local de Garantare obligaţia de a analiza suma circumstanţelor care puteau caracteriza eligibilitatea întreprinderilor mici şi mijlocii; analiza obligaţiilor de verificare nu se face doar prin procesul-verbal încheiat la 15 aprilie 2013 fără a ţine cont de clauzele convenţiei de contragarantare nr. x/2010 şi de limitele mandatului acordat.

Apreciază recurentul-pârât că intimatul avea obligaţia verificării criteriilor de eligibilitate referitoare la starea de dificultate şi la executarea silită la acordarea contragaranţiei, având în vedere: obligaţia pe care şi-a asumat-o prin art. 4.1, art. 3.1 şi art. 6.1 din convenţia de contragarantare nr. 4/2010, art. 8 lit. c) şi d), art. 4 lit. b) pct. iii din Norma nr. 1/2010, art. 5 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011.

Precizează recurentul-pârât că intimatul deţinea toate informaţiile necesare pentru a constata dificultatea beneficiarului, care reieşea din situaţiile financiare pe anul 2010.

În ceea ce priveşte verificarea la A.N.A.F. cu privire la criteriul de eligibilitate privind executarea silă a beneficiarului, recurentul-pârât precizează că la art. 6.1 din convenţia nr. 4/2010 se prevede o obligaţie de diligenţă, iar Anexa nr. C9 la convenţie, deşi stipulează că pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executare silită se va avea în vedere declaraţia pe proprie răspundere, acesta este un minim demers.

Totodată, potrivit art. 4.4 din convenţia de contragarantare nr. 4/2010, acordarea contragaranţiilor în baza prezentei convenţii se completează cu dispoziţiile legale corespunzătoare privitoare la mandat, respectiv cu art. 2.018 şi art. 1.480 C. civ.

Recurentul-pârât concluzionează în sensul că, în temeiul dispoziţiilor convenţionale şi legale care reglementează mandatul, garantul avea obligaţia de a analiza toate împrejurările de fapt cu privire la acordarea contragaranţiei, cu diligenţa unui bun proprietar.

În ceea ce priveşte momentul verificării îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate pentru plata contragaranţiei, recurentul-pârât precizează că, în conformitate cu art. 7.4 alin. (2) lit. a) din convenţia nr. 4/2010, FRC este îndreptăţit să nu plătească contragaranţia în situaţia în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare a contragaranţiei, că IMM-ul beneficiar nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranţiei.

Potrivit recurentului-pârât, deşi curtea de apel a constatat corect că momentul la care se verifică de către garant îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate este cel al acordării acestor garanţii, instanţa nu a făcut nicio analiză cu privire la acest moment, conform art. 7.4 alin. (2) lit. a) din convenţia nr. 4/2010.

În concret, s-a pus problema dacă procesul-verbal încheiat la data de 15.04.2013 poate face dovada verificării condiţiilor de eligibilitate, or, în decizia de casare s-a arătat că nu este suficient ca analiza îndeplinirii mandatului acordat Fondului Local de Garantare să se limiteze doar la acest proces-verbal.

Potrivit recurentului-pârât, din conţinutul procesului-verbal din 15.04.2013, pe care îl expune, nu rezultă că FRC ar fi stabilit că societatea beneficiară a îndeplinit condiţiile de eligibilitate stabilite de Norma nr. 1/2010.

Mai precizează recurentul-pârât că în cadrul acţiunii de verificare, FRC nu ar fi putut verifica, de exemplu, criteriul de eligibilitate referitor la "dificultate", întrucât fondul de garantare nu prezintă FRC situaţiile financiare ale beneficiarului.

Aşadar, în ceea ce priveşte momentul acestei analize, recurentul-pârât susţine că acesta nu este nici data confirmării contragaranţiei, nici data la care se realizează acţiuni de colaborare profesională cu Fondul Local, ci momentul analizării cererii de plată, cum reiese din art. 7.4 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Recurentul-pârât susţine şi că acordarea contragaranţiei nu presupune plata automată a acesteia, din prevederile contractuale de la art. 7.4 alin. (2), rezultând că FRC este îndreptăţit să nu plătească contragaranţia în situaţia în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare, că IMM-ul beneficiar nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranţiei.

În ceea ce priveşte acordarea dobânzii, recurentul-pârât apreciază că decizia recurată este nelegală, deoarece s-a dat cu aplicarea şi interpretarea eronată a următoarelor prevederi: art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009; art. 21 din Legea nr. 72/2013; art. 1 şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

În acest sens, recurentul-pârât susţine că hotărârea instanţei de apel nu prevede nivelul dobânzii legale la care a fost obligat sau dispoziţiile legale aplicabile calculului dobânzii.

În primul rând, susţine că nu are o obligaţie bănească faţă de intimat, întrucât nu datorează obligaţia principală.

De asemenea, recurentul-pârât precizează că instanţa de apel nu a indicat temeiul acestei obligaţii şi nici nivelul dobânzii, iar art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G. nr. 13/2011 nu este incident în cauză.

Sub un ultim aspect, recurentul-pârât arată că, în cazul în care instanţa va aprecia că datorează dobândă, se impune diminuarea acesteia, conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., arată că recurentul-pârât a achitat atât debitul principal, cât şi dobânzile, din această perspectivă achiesând tacit la hotărârea instanţei de apel, ceea ce determină inadmisibilitatea recursului, în raport de art. 464 alin. (3) C. proc. civ., care se aplică şi în recurs, conform art. 494 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că recurentul-pârât, în expunerea criticilor, a reluat apărările dezvoltate în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel, referitoare la modul de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor convenţionale în raport de probatoriul administrat.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 7 februarie 2024, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a fixat termen astăzi, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 şi art. 501 alin. (3) C. proc. civ., arătând că aceasta a refuzat să decidă care dintre dispoziţiile legale sunt aplicabile pretenţiei privind dobânda legală penalizatoare.

În acest sens, recurentul-pârât a susţinut că, prin decizia de casare nr. 1332/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus ca instanţa de apel să răspundă criticii sale cu privire la formula de calcul a dobânzii legale penalizatoare, prin raportare la aspectele invocate în recurs, însă instanţa de apel s-a limitat, la fel ca în primul ciclu procesual, să arate că nu era necesar a se menţiona un nivel al dobânzii, deoarece O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare.

În aceeaşi ordine de idei, recurentul-pârât a subliniat că analiza instanţei de apel, în rejudecare, coincide cu cea realizată în prim ciclu procesual, însă, în raport de art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 29/2013, coroborat cu O.G. nr. 9/2000 sau art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, coroborat cu art. 21 din Legea nr. 72/2013, nivelul dobânzii este diferit.

Înalta Curte nu poate reţine criticile recurentului-pârât, observând că prin decizia nr. 1332 din 17 septembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosar nr. x/2016, în primul ciclu procesual, s-a dispus ca instanţa de apel să răspundă criticii recurentului-pârât cu privire la formula de calcul a dobânzii legale penalizatoare, prin raportare la aspectele invocate de acesta în cuprinsul recursului.

Or, în raport de cele dispuse de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, nu se poate reţine că instanţa de apel nu a răspuns criticii recurentului-pârât, prin decizia recurată, Curtea arătând că actul normativ aplicabil este reprezentat de O.G. nr. 13/2011, iar stabilirea tipului de dobândă - remuneratorie sau penalizatoare - se poate realiza prin procedura instituită de art. 443 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, se impune a se arăta că nemulţumirea recurentului-pârât cu privire la modul în care instanţa de apel a răspuns criticii sale, care nu coincide cu apărările pe care le-a formulat, nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge şi criticile recurentului-pârât din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea acestor critici, recurentul-pârât a arătat că decizia recurată nu conţine considerente cu privire la modalitatea de calcul a dobânzii legale solicitate de reclamant, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect.

În raport de aceste critici, Înalta Curte arată că nu orice pretinsă lipsă de motivare susţinută în privinţa hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., teza referitoare la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, vizează inexistenţa motivării însăşi; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuţie evaluarea probelor, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, faţă de configuraţia acestei căi extraordinare de atac.

Or, contrar afirmaţiilor recurentului-pârât nu poate fi reţinută lipsa motivării hotărârii recurate.

Înalta Curte reţine că recurentul-pârât a indicat ca temei de drept al cererii de recurs şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face trimiteri la situaţia de fapt reţinută de instanţă, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel în raport de Convenţia de contragarantare nr. 4/2010.

Însă, recurentul-pârât nu poate critica soluţia instanţei de fond cu privire la interpretarea convenţiei de contragarantare, întrucât un atare aspect ţine de interpretarea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Nici criticile referitoare la starea de dificultate a beneficiarului, la executarea silită a acestuia, la neexecutarea corespunzătoare a mandatului de către reclamant, la momentul verificării îndepliniri condiţiilor de eligibilitate pentru plata contragaranţiei, nu reprezintă critici de nelegalitate.

Se tinde, prin aceste critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât, în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. expune şi critici ce vizează hotărârea primei instanţe, care au făcut obiectul analizei instanţei de apel, referitoare la acordarea dobânzii.

Susţinerile recurentului-pârât ce vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 alin. (3), art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum şi a art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul-pârât tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că nu poate analiza critica de nelegalitate ce vizează faptul că instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, câtă vreme aceasta a fost invocată omisso medio.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 434 din 17 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 434 din 17 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 aprilie 2024.