Corporate officer liability for fiduciary breach and scope of appeal delimitation after late-justified appeals

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A., prin persoanele împuternicite, B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul D., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.050 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în exercitarea mandatului de director general în cadrul societăţii.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata chetuielilor de judecată.

La data de 6 noiembrie 2018 reclamanta a modificat cererea introductivă, solicitând obligarea în solidar, alături de pârâtul D., a pârâţilor E., F. şi G., la plata sumei de 200.050 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciile cauzate în exercitarea mandatului de director general. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la repararea prejudiciului cauzat societăţii şi pentru alte fapte săvârşite în exercitarea mandatului de administratori şi director general.

La data de 8 februarie 2022 reclamanta şi-a majorat pretenţiile, după depunerea raportului de contraexpertiză efectuat în cauză, la suma de 1.128.812 RON, defalcată dupa cum urmează: 62.571,72 RON, reprezentând debite prescrise, 158.578,58 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea contractată şi valoarea facturată în contractele de închiriere încheiate de societate, 155.514,83 RON, cu titlu de penalităţi pentru neîncasarea la termen a contravalorii sumelor facturate conform contractelor de închiriere şi 752.147 RON, reprezentând indemnizaţiile nete încasate de foştii administratori şi fostul director general în perioada 31.08.2016 - 15.06.2018.

Prin sentinţa nr. 49/2022 din 3 mai 2022 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtul D..

A fost admisă cererea de chemare în judecată, fiind obligaţi pârâţii în solidar la plata către reclamantă a sumei de 1.128.812 RON, reprezentând despăgubiri cauzate în exercitarea mandatului de administratori şi director general.

De asemenea, s-a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.A., prin Preşedintele Consiliului de Administraţie G..

De asemenea, a formulat apel reclamanta A. S.A., prin persoanele împuternicite, B. şi C..

Au mai formulat apel şi pârâţii D., G. şi E..

Prin încheierea din 19 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia Curţii de Apel Alba-Iulia, dosarul fiind înregistrat pe rolul secţiei a II-a Civile la data de 31 octombrie 2022, sub acelaşi număr.

Prin încheierea din 14 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă s-a luat act de renunţarea la judecata apelului formulat de reclamanta A. S.A, prin G..

De asemenea, s-a respins excepţia tardivităţii motivării apelului formulat de D., ca urmare a neinvocării în termen.

Prin decizia nr. 80/2023 din 28 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă au fost admise în parte apelurile pârâţilor D., F., G. şi E., cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate.

În rejudecare, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligaţi pârâţii să restituie reclamantei suma reprezentând valoarea indemnizaţiei încasate pe perioada 26.09.2017-15.06.2018.

A fost respinsă în rest acţiunea.

De asemenea, a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamanta A. S.A., prin persoanele împuternicite, B. şi C..

Totodată, s-a luat act de renunţarea la judecata apelului declarat de G., în calitate de Preşedinte al Consiliului de administraţie al A. S.A.

A fost obligată intimata A. S.A. să plătească apelantului D. suma de 12.450 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.

3. Împotriva încheierii din 14 februarie 2023 şi a deciziei nr. 80/2023 din 28 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, a formulat recurs reclamanta A. S.A., prin persoanele împuternicite, B. şi C., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea acestora şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Totodată, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Cu privire la încheierea din 14 februarie 2023, s-a invocat, sub un prim aspect, încălcarea dispoziţiilor art. 185 şi art. 470 alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu art. 245 din acelaşi cod.

S-a susţinut că instanţa de apel a realizat o confuzie între excepţia tardivităţii motivării apelului, reprezentând mijlocul procedural tehnic prin care se poate invoca neregularitatea depunerii în termen a motivelor de apel şi decăderea, reprezentând sancţiunea care intervine ca efect al admiterii excepţiei tardivităţii.

Sub un alt aspect, s-a invocat încălcarea normelor de procedură prevăzute la art. 246 şi art. 247 C. proc. civ.

S-a arătat că încheierea din 14.02.2023, prin care instanţa de apel a respins excepţia tardivităţii motivării apelului, pe considerentul că "nu a fost invocată în termen, respectiv prin întâmpinare sau cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare, încalcă normele de drept procedural prevăzute de art. 247 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc regimul juridic al excepţiilor absolute, în sensul că acestea "pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel".

Potrivit recurentei, motivele de apel formulate de pârâtul D. au fost depuse la data de 15.07.2022, în condiţiile în care sentinţa apelată a fost comunicată acestuia la data de 06.06.2022.

Prin urmare, se impunea ca instanţa de apel să admită excepţia tardivităţii şi să constate decăderea pârâtului din dreptul de a motiva apelul ulterior împlinirii termenului legal de declarare a căii de atac, cu consecinţa anulării actului de procedură efectuat peste termenul legal.

A concluzionat recurenta că, faţă de dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel nu trebuia să ia în considerare motivele de apel depuse la data de 15.07.2022 şi nici notele de şedinţă depuse de pârât la data de 06.01.2022.

Sub un alt aspect, s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

S-a arătat că, la termenul din 14 februarie 2023, deşi reclamanta a pus concluzii asupra excepţiei tardivităţii motivării apelurilor formulate de pârâţii D., G. şi E., instanţa de apel s-a pronunţat exclusiv asupra excepţiei tardivităţii motivării apelului formulat de D., omiţând să se pronunţe cu privire la excepţia tardivităţii motivării celorlalte două apeluri.

A susţinut recurenta că a învestit instanţa cu soluţionarea excepţiei tardivităţii apelurilor în privinţa a trei dintre apelanţii-pârâţi, instanţa de apel având obligaţia de a analiza excepţia raportat la situaţia fiecărui apelant în parte şi de a se pronunţa în privinţa tuturor celor trei excepţii.

S-a apreciat că nelegalitatea încheierii din 14.02.2023 atrage nelegalitatea deci­ziei recurate, întrucât soluţionarea apelurilor s-a realizat prin raportare la motivele de apel tardiv invocate şi care nu puteau fi avute în vedere de instanţa de apel, aceasta având obligaţia de a se pronunţa conform art. 476 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la decizia nr. 80/2023 din 28 februarie 2023, s-a invocat, sub un prim aspect, încălcarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel s-a raportat în mod nelegal la motivele de apel depuse de pârâţii D. şi G., în contextul în care acestea au fost formulate tardiv, cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 468 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurenta a afirmat încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 82/1991, art. 72, art. 142, art. 1441, art. 1442 şi art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Potrivit recurentei, concluzia instanţei, în sensul că "faptele imputate" administratorilor şi directorului general ar constitui "operaţiuni contabile", iar răspunderea pentru acestea ar reveni "directorului economic" este rezultatul aplicării greşite a prevederilor art. 10 din Legea nr. 82/1991, art. 72, art. 142, art. 1441, art. 1442 şi art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

S-a arătat că instanţa de apel a făcut o confuzie între răspunderea patrimonială faţă de societate care revine organelor de conducere, administratori şi director general, în baza Legii nr. 31/1990 şi răspunderea contabilului pentru "aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile", reglementată de art. 10 din Legea nr. 82/1991.

A mai susţinut recurenta că decizia instanţei de apel este fundamentată pe calificarea greşită a faptelor imputate în solidar administratorilor şi directorului general ca fiind "operaţiuni contabile", calificare dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 82/1991.

S-a apreciat că nerecuperarea diferenţei dintre valoarea contractată şi valoarea facturată din contractele de închiriere, prescrierea unor creanţe, neîncasarea la termen a contravalorii chiriei şi a penalităţilor de întârziere sunt fapte ilicite care atrag răspunderea civilă patrimonială în solidar a administratorilor şi a directorului general, conform art. 72, art. 142, art. 1441, art. 1442 şi art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, fiind în legătură cu deciziile acestor organe de conducere.

Astfel, nerecuperarea diferenţei între valoarea contractată şi valoarea factu­rată în contractele de închiriere, în cuantum de 158.578 RON, nu poate atrage răspunderea directorului economic faţă de societate, aşa cum în mod nelegal a stabilit instanţa de apel, întrucât decizia de a factura chiria la o valoare inferioară celei prevăzute prin contract a aparţinut exclusiv organelor de condu­cere, fiind încălcată obligaţia de prudenţă şi diligenţă prevăzută la art. 1441 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar nu directorului contabil, contabilului-şef sau persoanei însărcinate să ţină contabilitatea.

De asemenea, debitele nerecuperate nu sunt imputabile directorului economic, aşa cum în mod nelegal a reţinut instanţa de apel, ci directorului general şi administratorilor, întrucât, în exercitarea atribuţiilor specifice mandatului de director sau administrator, pârâţii aveau obligaţia de a recupera toate creanţele pe care socie­tatea le deţine împotriva debitorilor rezultate fie din sume datorate cu titlu de chirie, fie sume datorate cu alt titlu, această obligaţie rezultând conform art. 72 din Legea nr. 31/1990.

Totodată, contrar constatărilor instanţei de apel, nici fapta ilicită constând în neîncasarea la termen a contravalorii sumelor facturate în baza contractelor de locaţiune, precum şi a penalităţilor aferente nu poate fi imputată directorului economic, răspunderea juridică revenind directorului şi administratorilor în temeiul art. 72, art. 1441, art. 1442 şi art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Sub un alt aspect, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 330 C. proc. civ. şi art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000.

S-a susţinut că în mod nelegal a apreciat instanţa de apel că raportul de expertiză întocmit în cauză a lămurit problema răspunderii administratorilor şi a directorului general, în contextul în care experţii au fost chemaţi să verifice operaţiunile înregistrate în contabilitatea societăţii, în perioada 27.06.2015 - 18.06.2018, fiind vorba de împrejurări de fapt.

Or, a apreciat recurenta, concluzia instanţei de apel este nelegală, întrucât expertul judiciar nu are competenţa necesară pentru a se exprima asupra răspunderii juridice a pârâţilor.

Sub un ultim aspect, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 132 din Legea nr. 31/1990, criticând concluzia instanţei de apel în sensul recunoaşterii validităţii efectelor Hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor din 31.08.2016 doar pentru perioada 26.09.2017 - 15.06.2018.

A arătat în acest sens că, deşi efectele hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor din 31.08.2016 au fost suspendate pe perioada 13.12.2016-26.09.2017, această împrejurare nu are nicio relevanţă asupra legalităţii exercitării mandatelor pârâţilor, aşa cum în mod nelegal a reţinut instanţa de apel.

S-a concluzionat că recunoaşterea validităţii Hotă­rârii Adunării Generale a Asociaţilor din 31.08.2016 doar pentru perioada 26.09.2017-15.06.2018, în con­diţiile în care legalitatea acestei hotărâri a fost stabilită prin hotărâre definitivă, încalcă dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care consacră caracterul obligatoriu al hotărârilor adoptate în limitele legii şi ale actului constitutiv, precum şi efectele sentinţei civile nr. 19/21.02.2017, prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că hotărârea din 31.08.2016 este legală.

De asemenea, împotriva deciziei nr. 80/2023 din 28 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, a formulat recurs şi pârâtul D., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce priveşte dispoziţia de obligare la restituirea sumei reprezentând valoarea indemnizaţiei încasate pe perioada 26.09.2017-15.06.2018, cu consecinţa admiterii în integralitate a apelului pârâtului.

Totodată, au fost solicitate cheltuielile de judecată ocazionate în fond şi în recurs.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat că soluţia instanţei de apel referitoare la obligarea pârâtului la restituirea indemnizaţiei încasate în perioada 26.09.2017 -15.06.2018 nu este motivată.

Dezvoltând acest motiv, recurentul a arătat că instanţa de apel s-a rezumat la a reţine că, după data de 26.09.2017, mandatul încetează şi indemnizaţiile încasate pe perioada 26.09.2017 - 15.06.2018 sunt încasate fără drept şi trebuie restituite, fără a se pronunţa asupra criticilor pârâtului în sensul caracterului datorat al acestei remuneraţii.

Astfel, a arătat recurentul, în cuprinsul cererii de apel, a invocat faptul că în perioada menţionată a prestat activitate în favoarea societăţii, continuând să asigure reprezentarea acesteia în faţa terţilor, întrucât Hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor din 31.08.2016 nu era înregistrată în Registrul Comerţului, astfel încât mandatul de director general al recurentului a continuat să fie opozabil terţilor conform art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990. Această împrejurare a fost recunoscută de reclamantă şi, prin urmare, câtă vreme a prestat activitate în favoarea societăţii, nu se poate reţine că indemnizaţia a fost încasată fără drept.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat că soluţia de obligare a pârâtului la restituirea indemnizaţiei încasate în perioada 26.09.2017 - 15.06.2018 a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

S-a precizat că nu există nicio dovadă sau vreo hotărâre judecătorească prin care să se fi stabilit că indemnizaţia aferentă intervalului 26.09.2017 - 15.06.2018 a fost încasată în mod nelegal, cu consecinţa cauzării unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

Potrivit recurentului, decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora "Pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile la oficiul registrului comerţului, spre a fi menţionate în registru. Acestea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV- a."

În cauză, hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor din 31.08.2016 a fost menţionată în Registrul comerţului abia la data de 15.06.2018, astfel încât până la acel moment recurentul a reprezentat societatea în faţa terţilor.

A invocat recurentul Decizia nr. 24/2017, pronunţată de instanţa supremă - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că "administratorul societăţii pe acţiuni al cărui mandat a expirat, fără a exista un act de numire a unui nou administrator şi o acceptare expresă din partea acestuia, deţine prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcţiei nu a fost publicată în conformitate cu legea."

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 22 mai 2023.

La data de 28 iulie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de recurentul-pârât D. cu privire la recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

De asemenea, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 31 iulie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea recurentei-reclamante A. S.A. cu privire la recursul pârâtului, prin care s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Totodată, s-au solicitat şi cheltuieli de judecată, precum şi judecarea cauzei în lipsa părţii.

La data de 10 august 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă F., prin care s-a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantei şi admiterea recursului pârâtului.

La data de 27 septembrie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de reclamanta A. S.A, iar la data de 3 octombrie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de pârâtul D..

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus punct de vedere cu privire la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 27 februarie 2024 Înalta Curte a admis în principiu recursurile, stabilind termen de judecată în şedinţă publică la data de 9 aprilie 2024.

Înalta Curte, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul declarat de reclamanta A. S.A. vizează încheierea de şedinţă din data de 14.02.2023 şi decizia instanţei de apel.

Criticile de nelegalitate formulate împotriva încheierii din 14.02.2023 se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinându-se aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 185, art. 470 alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu art. 245 C. proc. civ., la soluţionarea excepţiei tardivităţii motivării apelului declarat de apelantul D.. A susţinut recurenta că instanţa de apel a făcut o gravă confuzie între decădere, care este sancţiunea ce intervine ca efect al admiterii excepţiei tardivităţii şi excepţia tardivităţii motivării apelului, care constituie mijlocul procesual tehnic prin care se invocă neregularitatea depunerii motivelor de apel.

O altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs vizează aplicarea greşită a art. 246 şi 247 C. proc. civ., recurenta susţinând că excepţia tardivităţii motivării apelului este absolută, norma încălcată având caracter imperativ, astfel că excepţia putea fi invocată în orice stare a procesului.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este neîntemeiat urmând a fi respins.

Din lecturarea încheierii din data de 14.02.2023, rezultă că instanţa de apel a stabilit că motivele formulate de apelantul D. au fost depuse în faţa Curţii de Apel Craiova, instanţa de la care a fost strămutată judecata cauzei, şi că prima zi de înfăţişare a fost în luna ianuarie 2023, când dosarul era deja înregistrat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, deci după depunerea motivelor de apel. Or, constatând că excepţia nu a fost invocată nici prin întâmpinare, nici până la prima zi de înfăţişare, ci ulterior acestor momente, a respins-o ca nefiind invocată în termen.

Altfel spus, instanţa de apel a verificat cu prioritate dacă excepţia a fost ea însăşi invocată prin întâmpinarea depusă iniţial sau printr-o nouă întâmpinare ce putea fi formulată după depunerea motivelor de apel, şi observând nerespectarea acestei obligaţii a constatat decăderea intimatei din dreptul de a o mai invoca.

Aşadar, în raţionamentul instanţei de apel nu există nici o confuzie între excepţia tardivităţii îndeplinirii actului de procedură şi sancţiunea nerespectării termenului în care acesta trebuia îndeplinit, respectiv decăderea, astfel încât nu se probează criticile recurentei privitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 185, art. 470 alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu art. 245 C. proc. civ.

În ce priveşte aplicarea greşită a art. 246 şi art. 247 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că, în recurs, criticile de nelegalitate vizează doar modul de soluţionare a excepţiei privind tardivitatea motivării apelului, fără indicarea motivelor noi de apel faţă de care ar fi putut fi invocată sancţiunea decăderii, cu consecinţa unei eventuale stabiliri greşite a limitelor judecăţii în apel.

De asemenea, se observă că nici în faţa instanţei de apel nu au fost arătate motivele noi de apel formulate cu depăşirea termenului de motivare.

Mai mult, recurenta nu precizează care este vătămarea concretă care i s-a cauzat prin modul de soluţionare a excepţiei, nefăcând nici o precizare privitoare la soluţionarea de către instanţa de apel a vreunui motiv nou de apel invocat neprocedural.

Or, casarea hotărârii potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu intervine pentru orice eroare de procedură ci, numai atunci când au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Însă, aşa cum vom arăta în continuare, nemotivarea sau nemotivarea în termen a apelului, nu duce nici la anularea, nici la respingerea apelului ca nemotivat.

În primul rând, este necesară relevarea obligaţiilor generale procesuale ale părţilor, aşa cum rezultă acestea din art. 10 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 14 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că toate părţile participante la proces au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi la termenele stabilite de lege şi, de asemenea, părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările.

Prin urmare, toate părţile au obligaţia respectării disciplinei procesuale, astfel că şi intimata avea obligaţia de a formula întâmpinare în termen legal, prin care să invoce toate excepţiile procesuale referitoare la cererea de apel sau la motivele de apel, pe care le putea cunoaşte imediat după ce i s-au comunicat aceste acte de procedură.

În plus, se impunea ca intimata să releve care sunt motivele de apel noi, mijloacele de apărare sau dovezile noi, altele decât cele arătate în faţa primei instanţe, pe care le-a invocat apelantul D. prin motivele de apel depuse cu nerespectarea termenului de motivare şi faţă de care opera decăderea. Aşa cum s-a arătat mai sus, o astfel de precizare nu a fost făcută nici în faţa instanţei de apel şi nici prin memoriul de recurs, reclamanta A. S.A. nearătând care este vătămarea care i s-a produs prin acest act procedural.

Or, această precizare era esenţială faţă de sancţiunea ce decurge din art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., întrucât nemotivarea sau nemotivarea în termen a căii de atac, impune apelantului numai interdicţia de a mai invoca în apel motive, mijloace de apărare sau probe noi, care nu au fost avute în vedere în primă instanţă.

Prin urmare, chiar dacă, în condiţiile art. 470 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., neprecizarea în cererea de apel sau în termenul de motivare a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea de apel, este sancţionată cu decăderea apelantului din acest drept, totuşi, apelul nu va fi respins sau anulat ca nemotivat, deoarece art. 478 alin. (2) C. proc. civ. permite părţilor să se folosească în faţa instanţei de apel de motivele şi mijloacele de apărare invocate la prima instanţă.

Această regulă este prevăzută expres la art. 476 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia, în cazul în care apelul nu se motivează sau motivarea nu cuprinde motive sau mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa numai pe baza celor invocate la prima instanţă. De asemenea, potrivit art. 471 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept.

Rezultă, astfel, că efectul devolutiv al apelului, specific acestei căi de atac, constă în posibilitatea pe care o au părţile de a supune judecării în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost ridicate în primă instanţă, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept.

În egală măsură, rezultă din dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. că, dacă prin motivele de apel formulate în termen, nu se invocă motive sau mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa numai pe baza celor invocate la prima instanţă, apelul provocând o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept.

Prin urmare, neindicarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul determină devoluţiunea cu privire la întreaga cauză. Dimpotrivă, în măsura în care apelantul a stabilit prin motivele de apel, expres sau implicit, anumite limite, instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în aceste limite.

În consecinţă, deşi excepţia tardivităţii motivării apelului este o excepţie absolută, ce vizează exerciţiul acestei căi de atac, o eventuală neregularitate în soluţionarea acesteia nu atrage nulitatea hotărârii, dacă aceasta se întemeiază pe motivele, mijloacele şi dovezile invocate la prima instanţă, devoluate oricum prin cererea de apel.

Or, recurenta nu a ataşat criticilor vizând modul de soluţionare a excepţiei privind tardivitatea motivării apelului nici o altă critică referitoare la nerespectarea limitelor judecăţii în apel ca şi consecinţă a respingerii excepţiei şi nici nu rezultă vreo vătămare a drepturilor sale procedurale de natură să atragă casarea încheierii recurate.

Faţă de toate argumentele expuse mai sus, instanţa de recurs va respinge motivul de recurs vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 247 alin. (2) C. proc. civ. art. 245 sau ale art. 185 C. proc. civ., nefiind îndeplinite condiţiile de casare impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a mai dedus instanţei de recurs şi critica vizând omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra excepţiei tardivităţii formulării motivelor de apel de către apelanţii G. şi E., arătând că a susţinut această excepţie la termenul de judecată din data de 14.02.2023, dar că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra ei, încălcând astfel dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Instanţa de recurs notează că în încheierea recurată s-au consemnat susţinerile apelantei A. S.A. în sensul celor de mai sus şi că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei la acel termen de judecată, reţinând cauza în pronunţare. Totuşi, nici în decizia apelată instanţa nu a analizat această excepţie, cu consecinţa nestabilirii limitelor învestirii în apel de către apelanţii G. şi E..

Prin urmare, această critică a recurentei A. S.A. va fi valorificată ca motiv de recurs împotriva deciziei instanţei de apel, neimpunându-se casarea încheierii recurate.

Instanţa de recurs va înlătura, în consecinţă, apărarea intimatului D. în sensul aplicării art. 445 C. proc. civ., întrucât excepţia nemotivării apelului în termenul legal nu putea fi complinită pe calea unei cereri de completare a hotărârii, aşa cum invocă intimatul, această excepţie nefiind un capăt de cerere principal sau accesoriu şi nici cerere conexă sau incidentală. Pe de altă parte, de modul de soluţionare a acestei excepţii depinde stabilirea limitelor de devoluţiune în apel, aşa cum se va arăta mai jos.

În continuare, privitor la motivele de recurs formulate de ambele recurente împotriva deciziei instanţei de apel, instanţa de recurs constată că sunt fondate, impunându-se admiterea ambelor recursuri şi casarea deciziei recurate.

Astfel, primul motiv de recurs invocat de recurenta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează greşita stabilire a limitelor învestirii instanţei de apel, ca o consecinţă a soluţionării greşite, precum şi a nesoluţionării excepţiei tardivităţii depunerii motivelor de apel de către apelanţii D., G. şi E., fiind astfel aplicate greşit dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Reţinând argumentele expuse mai sus, la analiza recursului formulat împotriva încheierii din 14.02.2023, instanţa de recurs constată că sunt întemeiate criticile referitoare la apelurile declarate de pârâţii G. şi E., cu privire la care instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra excepţiei tardivităţii depunerii motivelor de apel, excepţie invocată de intimata A. prin întâmpinare, şi nici nu a precizat în considerentele deciziei apelate care sunt limitele devolutive impuse de cele două apeluri, respectiv cele stabilite de art. 476 alin. (2) sau cele stabilite de art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, omiţând expunerea motivelor de apel formulate de apelantul D., limitându-se doar la a preciza că aceste motive sunt identice cu cele dezvoltate de apelantul G., fără a preciza la care dintre cele două apeluri formulate de acest din urmă apelant s-a raportat, instanţa de apel nu a stabilit limitele de devoluţiune în apel nici cu privire la acest apelant.

Astfel, se constată că instanţa de apel a expus motivele invocate de apelantul G. prin două cereri de apel, menţionând că unul a fost declarat în calitate de pârât (fila x din decizia recurată), iar celălalt apel, în nume personal (fila x din decizia recurată). Totuşi, în dispozitiv instanţa admite apelul declarat de apelantul G. şi ia act de renunţarea la judecata apelului declarat de G., în calitate de preşedinte al Consiliului de administraţie al societăţii A. S.A..

Prin urmare, instanţa de apel nu a stabilit limitele învestirii în apel, nu a expus lămuritor care sunt motivele de apel invocate de apelantul G., în calitate preşedinte al Consiliului de administraţie al societăţii A., şi care sunt motivele invocate de pârât în nume personal.

În ceea ce priveşte apelul declarat de D., făcând trimitere la apelul formulat de G., fără nici o altă menţiune, apare ca fiind total neclar la care dintre cele două apeluri s-a raportat instanţa de apel, neclaritate sporită şi de topica expunerii, instanţa inserând aspectele referitoare la apelul pârâtului D. între cele două apeluri declarate de apelantul G..

Or, stabilirea limitelor devolutive în apel se impunea cu atât mai mult cu cât apelul formulat de reclamanta A. S.A. a fost anulat ca netimbrat şi s-a luat act de renunţarea la judecată a apelului declarat de G., în calitate preşedinte al Consiliului de administraţie al societăţii A., doar apelurile pârâţilor fiind cele care configurau limitele statuării în fapt în fapt şi în drept în apel.

Pentru considerente anterior expuse, instanţa de recurs constată că în apel au fost nesocotite atât regulile de procedură privitoare la soluţionarea excepţiilor şi stabilirea limitelor judecăţii în apel, cât şi dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., lipsind din considerentele instanţei de apel expunerea motivelor de apel dezvoltate de apelanţi, fapt ce determină admiterea acestui motiv de recurs, cu consecinţa casării deciziei apelate şi a trimiterii cauzei în rejudecare la instanţa de apel. În rejudecare, instanţa de apel va expune motivele de apel invocate de fiecare apelant în parte, inclusiv de pârâta E., va clarifica calitatea de apelantă sau intimată a pârâtei F. şi va expune motivele de apel sau apărările invocate de aceasta şi, după analizarea apărărilor intimatei A. S.A. privitoare la nerespectarea termenului de motivare a apelurilor depuse de apelanţii G. şi E., ţinând seama şi de dezlegările date de instanţa de recurs cu privire la motivele de apel formulate de D., va stabili limitele judecăţii în apel.

Instanţa de recurs mai reţine că reclamanta a mai criticat decizia instanţei de apel şi pentru încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 10 din Legea nr. 82/1991, art. 72, art. 142, art. 1441, art. 1442 şi art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum şi a dispoziţiilor art. 330 C. proc. civ. şi art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000.

Potrivit recurentei, concluzia instanţei, în sensul că faptele imputate administratorilor şi directorului general ar constitui operaţiuni contabile, iar răspunderea pentru acestea ar reveni directorului economic, este rezultatul aplicării greşite a cestor dispoziţii legale, instanţa de apel neobservând temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată şi calitatea pârâţilor de administratori şi director general. A mai arătat aceasta că prejudiciul pretins rezultă din deciziile luate de aceşti pârâţi care făceau parte din organele de conducere ale reclamantei, de acţiunile sau inacţiunile acestora, inclusiv omisiunea de a dispune recuperarea debitelor restante de la debitorii reclamantei, precum şi nerespectarea obligaţiilor de a supraveghea personalul încadrat şi de a exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator.

Criticile sunt întemeiate.

În primul rând, se constată că aceste aspecte au fost discutate şi analizate şi de prima instanţă de fond, astfel că trebuie dezlegate de instanţa de apel indiferent de soluţia ce va fi dată excepţiei tardivităţii motivării apelurilor declarate de apelanţii G. şi E..

Apoi, rezultă din decizia apelată că instanţa de apel nu a făcut o analiză proprie a obligaţiilor ce le reveneau pârâţilor în calitate de administratori şi director general, potrivit Legii nr. 31/1990, aşa cum au fost acestea deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată şi cum sunt redate în dispoziţiile legale indicate ca temei de drept în cererea de chemare în judecată. Instanţa de apel nu a expus silogismul juridic propriu privitor la obligaţiile stabilite de art. 1442 alin. (2) şi art. 1441 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi cele care rezultă din contractul de mandat.

De asemenea, este întemeiată şi critica privitoare la aplicarea greşită a art. 330 C. proc. civ., instanţa de apel dând o altă valoare juridică expertizei contabile decât cea prevăzută de lege, respectiv probă ce ajută la stabilirea situaţiei de fapt.

În acest sens, se constată şi lipsa raţionamentului logico-juridic propriu instanţei de apel în stabilirea culpei în săvârşirea faptelor ilicite, fundamentat pe baza evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

O ultimă critică formulată de recurentă vizează încălcarea art. 132 din Legea nr. 31/1990 prin recunoaşterea validităţii efectelor Hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor din 31.08.2016 doar pentru perioada 26.09.2017 - 15.06.2018.

S-a arătat că, deşi efectele hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor din 31.08.2016 au fost suspendate pe perioada 13.12.2016-26.09.2017, această împrejurare nu are nicio relevanţă asupra legalităţii exercitării mandatelor pârâţilor, cum în mod nelegal a reţinut instanţa de apel, întrucât art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 stabileşte că mandatul administratorilor încetează de drept când adunarea generală decide declanşarea unei acţiuni în atragerea răspunderii acestora. Or, încetarea de drept a acestor mandate încă de la adoptării hotărârii AGA determină caracterul abuziv al exercitării funcţiei de administrator.

Aceleaşi aspecte sunt criticate şi de recurentul D., dintr-o altă perspectivă, respectiv nemotivarea soluţiei instanţei de apel de obligare a pârâtului la restituirea indemnizaţiei încasate în perioada 26.09.2017 -15.06.2018.

Dezvoltând acest motiv, recurentul a arătat că instanţa de apel s-a rezumat la a reţine că, după data de 26.09.2017, mandatul încetează şi indemnizaţiile încasate pe perioada 26.09.2017 - 15.06.2018 sunt încasate fără drept şi trebuie restituite, fără a se pronunţa asupra criticilor pârâtului în sensul caracterului datorat al acestei remuneraţii.

Aceste critici, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt întemeiate, întrucât instanţa de apel nu a analizat apărările pârâtului, care a pretins că a prestat efectiv activitate în perioada arătată mai sus şi că societatea nu a mandatat nici un alt director general care să reprezinte societatea în relaţiile cu terţii, fiind un administrator de fapt.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat argumente ce exced analizei în recurs, întrucât vizează netemeinicia deciziei recurate, arătând că aceasta nu se fundamentează pe probe din care să rezulte săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii reţinută în sarcina sa, dar a arătat şi că instanţa de apel nu a aplicat decizia nr. 24/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie în completul de recurs în interesul legii, privitoare la exercitarea prerogativelor reprezentării societăţii de către fostul administrator, cât timp încetarea funcţiei nu a fost publicată în conformitate cu legea.

Instanţa de recurs, reţinând că ambii recurenţi au criticat aceeaşi chestiune litigioasă, dar din perspective diferite şi că s-a constat deja caracterul întemeiat al criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de punctul 6, instanţa de apel neexpunând raţionamentul care a determinat obligarea pârâţilor la restituirea sumelor încasate în perioada 26.09.2017- 15.06.2018, neanalizând nici exercitarea în fapt a mandatului de administrator, dar nici care sunt efectele încetării de drept a mandatului de la data adoptării hotărârii AGA pentru antrenarea răspunderii administratorilor, constată că se impune admiterea acestui motiv de recurs şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi sub acest aspect. Prin urmare, nu se mai impune analiza criticilor de nelegalitate formulate de ambii recurenţi cu privire la această chestiune litigioasă şi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În final, instanţa de recurs constată că prima instanţă de fond i-a obligat în solidar pe pârâţii D., G., F. şi E. la acoperirea prejudiciului cauzat societăţii reclamante prin neîndeplinirea obligaţiilor ce le reveneau în calitatea de administratori şi director general. Or, admiterea recursului reclamantei A. S.A., care a formulat critici comune ce îi vizează pe toţi pârâţii, determină rejudecarea apelurilor formulate de toţi pârâţii obligaţi în solidar, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 477 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Faţă de toate cele ce preced, văzând dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., instanţa de recurs va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva încheierii din 14 februarie 2023, dar va admite recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 80/2023 din 28 februarie 2023 pronunţate Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă. În consecinţă, potrivit art. 497 C. proc. civ., va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelurilor pârâţilor.

Vor fi menţinute în rest dispoziţiile din decizia recurată, conform celor dezvoltate mai sus.

Raportat la soluţia de admitere a recursului şi casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de părţi nu vor fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanţa de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin persoanele împuternicite, B. şi C., împotriva încheierii din 14 februarie 2023 pronunţate Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Admite recursurile declarate de reclamanta A. S.A., prin persoanele împuternicite, B. şi C. şi de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 80/2023 din 28 februarie 2023 pronunţate Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelurilor pârâţilor.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 aprilie 2024.