Housing agency liability for delayed delivery under mandate contract: continuous wrongful act and successive statute of limitations periods for loss-of-use damages

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 19.09.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, ca neîntemeiată, reţinând că instanţa este învestită cu o cerere prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru lipa de folosinţă a imobilului, invocându-se răspunderea civilă contractuală/delictuală a pârâtei. Aceasta reprezintă o acţiune continuă, care nu poate fi raportată la data la care a fost încheiat contractul de construire. Reclamanţii susţin că faptele/inacţiunea pârâtei se manifestă şi în prezent, în baza unor raporturi contractuale în vigoare, care nu au încetat să producă efecte juridice, astfel că prejudiciul născut se susţine că este continuu.

Instanţa a concluzionat că este învestită cu o cerere prin care se solicită plata unor sume cu titlu de despăgubire pentru neîndeplinirea unor obligaţii contractuale în vigoare, sumele solicitate raportându-se la ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, cerere care este formulată în interiorul termenului de prescripţie.

Prin sentinţa civilă nr. 2216/16.11.2010, pronunţată în acelaşi dosar, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională a Locuinţelor, a obligat pârâta la plata sumei de 64.616 euro, în echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând contravaloare folosinţă pentru perioada 11.06.2015 - 29.01.2020 şi la plata sumei totale de 16.579,53 RON reprezentând cheltuieli de judecată, din care 6.765 RON taxă de timbru, 1.500 RON onorariu expert şi 8.314,53 RON onorariu avocat şi a respins în rest cererea, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din data de 19.09.2019 a declarat apel pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1985A din data de 7 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva încheierii din data de 19.09.2019 şi a sentinţei civile nr. 2216/16.11.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1985A din data de 7 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii şi, în rejudecare, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată.

În prima parte a cererii formulate, recurenta-pârâtă a susţinut că, în speţă, contrar opiniei instanţei de apel, nu este vorba de prestaţii succesive, obligaţiile pretins neexecutate, conform susţinerilor intimaţilor, fiind acelea de asigurare a executării şi finalizării lucrărilor de edificare a construcţiei, termenul maxim în care respectivele obligaţii se cereau a fi îndeplinite fiind unic şi anume data la care trebuia predată locuinţa.

O obligaţie este cu executare succesivă atunci când are caracter recurent, iar prestaţia trebuie realizată continuu, pe toată durata contractului sau cel puţin săptămânal/lunar/anual şi nu atunci când realizarea obligaţiei unice presupune curgerea unei perioade de timp. Realizarea unor lucrări reprezintă o obligaţie uno ictu, independent de durata necesară realizării acestora.

În mod evident, intimaţii-reclamanţi cunoşteau faptul că prin neefectuarea lucrărilor (de construcţii şi utilităţi) până la termenul de predare convenit, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul lor, adică la 15.08.2008, această dată reprezentând începutul termenului de prescripţie atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite, cât şi la data cunoaşterii prejudiciului.

Altfel spus, de la aceasta dată, reclamanţii au putut constata în mod nemijlocit că nu pot beneficia de folosinţa locuinţei şi, de asemenea, au putut observa consecinţele nepatrimoniale pe care faptul nepredării imobilului le-au produs asupra lor. Totodată, intimaţii-reclamanţi au cunoscut de la acea dată şi pe cei care, în viziunea lor, sunt răspunzători de producerea pagubei, întrucât tot contextul legislativ, contractual şi faptic expus în cererea de chemare în judecată le era cunoscut nu doar de la data stabilită pentru predarea imobilului, ci chiar de la data încheierii contractului de mandat cu pârâta ANL. Intimaţii-reclamanţi nu au indicat vreun impediment concret de natură obiectivă care nu le-a permis să acţioneze în cadrul termenului de trei ani care a început sa curgă de la data prevăzuta în contract pentru predare.

Împrejurarea că urmările faptei ilicite se produc zi de zi nu prezintă relevanţă din perspectiva momentului de început al cursului prescripţiei, în această situaţie nefiind vorba despre prestaţii succesive, astfel încât dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii să se stingă printr-o prescripţie deosebită.

Aşa fiind şi având în vedere că dreptul la acţiune al reclamanţilor s-a stins, nefiind exercitat în termenul general de prescripţie de 3 ani, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, la data de 15.08.2008, moment unic şi nu succesiv, s-a născut dreptul material la acţiune al intimaţilor privind daunele interese pentru neasigurarea edificării locuinţei la termen.

În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, indicând art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea, în sinteză, a statuărilor instanţei de apel, recurenta a menţionat că "judecătorul fondului" în susţinerea celor stabilite a apreciat că se impune în soluţionarea prezentului litigiu, soluţia pronunţată într-un alt dosar (decizia nr. x/25.04.2013 pronunţata de I.C.C.J. în dosarul nr. x/2011), deşi, ulterior, în motivarea aceleaşi decizii, reţine că, referitor la pretinsul efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat invocat de ambele părţi în legătura cu decizii de speţă ale instanţelor, în litigii în care intimaţii-reclamanţi nu au fost parte şi în care nu s-a analizat executarea contractului de mandat din aceasta cauză, curtea de apel subliniază că sistemul nostru de drept nu recunoaşte precedentul judiciar şi constată că aceste hotărâri judecătoreşti nu cuprind dezlegări ale problemelor de fapt şi de drept din aceasta cauză.

Recurenta-pârâtă a arătat că în acest dosar reclamanţii nu au fost parte, iar cauza nu a avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica aceasta problemă. Mai mult, toate acţiunile în care ANL a fost sau este parte, având ca obiect atragerea răspunderii contractuale sau delictuale a instituţiei, în baza contractului de mandat încheiat cu beneficiarii, sau în baza Convenţiei MM 1909/2004, au fost supuse analizei şi soluţionate de instanţele de drept comun, în faţa cărora nu poate fi invocată o hotărâre din contencios administrativ.

Astfel, nu poate fi primită argumentaţia instanţei cu privire la dezlegările din decizia reţinută, în ceea ce priveşte îndeplinirea răspunderii civile contractuale în sarcina ANL, în condiţiile în care, în cauza judecată de instanţa de contencios nu a fost analizat modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate de Agenţie prin contractul de mandat, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale care îi revin.

Recurenta a susţinut că, în realitate, nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situaţiei de fapt, a probelor administrate şi a aplicării dreptului, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil.

Instanţa a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

In acest sens, instanţa de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conţinutul obligaţiilor asumate, dar şi prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ.

Recurenta a susţinut că, în speţă, contrar celor reţinute în decizia recurată, nici Legea nr. 152/1998 nu conţine nicio dispoziţie din care să reiasă obligaţia ANL de a efectua ea însăşi lucrările de utilităţi şi de construire şi de a preda locuinţa către beneficiari, precum şi că, în cauză, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi dispoziţiile art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620.2011.

Prin urmare, în temeiul legii, obiectul de activitate al ANL nu include efectuarea lucrărilor de construire şi predarea locuinţelor edificate către beneficiari, această obligaţie revenind constructorului, ci priveşte efectuarea tuturor operaţiunilor imobiliare necesare pentru efectuarea lucrărilor de construire a locuinţelor, respectiv punerea la dispoziţia antreprenorului general a amplasamentului liber de orice sarcini, contrasemnarea dispoziţiilor de şantier date de proiectant, supravegherea desfăşurării lucrărilor, etc. Obligaţii similare sunt prevăzute şi în art. 1 din contractul de mandat încheiat între părţi.

Faptul că în preambulul contractului de mandat se menţionează contextul în care acesta a fost încheiat, caracterizat prin existenţa Legii nr. 152/1998, a Legii nr. 190/1999 şi a contractului de antrepriză generală, nu conduce la concluzia că mandatarul şi-ar fi asumat faţă de mandant alte obligaţii decât cele prevăzute în contract şi cele care îi revin în temeiul legii.

Astfel, în baza contractului de mandat încheiat între ANL şi reclamant, recurenta şi-a asumat obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei acestuia, fără a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcţiei.

In mod greşit, prin hotărârea recurată, s-a reţinut că este probată culpa contractuală a ANL, actele îndeplinite de Agenţie fiind suficiente pentru a nu se reţine o culpă gravă în sarcina sa. Obligaţia de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligenţă, motiv pentru care neatingerea rezultatului, în termenul de 24 luni, este indiferentă.

Trimiterea instanţei la existenţa unui mandat sui generis, unde obligaţiile ANL trebuie înţelese în lumina Legii nr. 152/1998, Legii nr. 190/1999, H.G. 962/27.09.2001 şi a celorlalte acte la care se face trimitere nu poate fi primită în sensul în care este afirmată. Este suficient din acest punct de vedere să se arate că sistemul de drept trebuie înţeles coerent, iar înlăturarea regulii de la art. 1540 alin. (2) C. civ. din 1864 nu poate fi decât rodul unei stipulaţii exprese, cată vreme acest text da naştere unui drept în patrimoniul ANL (dreptul de a nu răspunde decât pentru culpa gravă).

Din aceasta perspectivă, se impune a fi subliniat că răspunderea contractuala a ANL nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare de către recurentă a obligaţiilor legale invocate de judecătorul apelului sau a obligaţiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamanţi cu terţi (la care ANL nu este parte) sau prin contractele încheiate de Agenţie cu terţi (la care reclamanţii nu sunt parte), contracte menţionate in considerentele deciziei recurate, nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terţi semnatari ai convenţiilor arătaţi prin decizia civila nr. 1985A/07.12.2021.

Astfel, nu se poate reţine că prevederile contractului de mandat se completează, din punct de vedere al obligaţiilor, cu obligaţiile legale şi cu obligaţiile cuprinse în contractele de antrepriză şi de construire, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens. Simpla trimitere pe care părţile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 şi ale contractului de antrepriză generală nr. x/20.07.2004 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 si art. 973 din C. civ. din 1864.

Răspunderea contractuală a ANL poate şi trebuie să fie analizată dar din perspectiva convenţiei pe care a încheiat-o, în calitate de mandatar cu reclamantul, în calitate de mandat, respectiv a contractului de mandat nr. x/25.05.2004 şi din perspectiva art. 1532 si urm. din C. civ. din 1864, dispoziţii legale reglementând contractul de mandat.

Referitor la fapta ilicită, recurenta, raportându-se la art. 1, art. 14 şi art. 15 din contractul de mandat, a susţinut că ANL nu şi-a asumat îndatorirea de a executa şi finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinţei sau lucrările de infrastructură, de utilităţi si de urbanizare; a arătat, totodată, că nu se poate ignora faptul că, în cazul de faţă, contractele încheiate au obiecte diferite, precum şi că între regulile aplicabile fiecărui tip de contract există deosebiri esenţiale, fundamentale.

Prin urmare, debitorul obligaţiei de predare a imobilului în termenul şi potrivit condiţiilor stabilite prin contractul de construire, este constructorul şi nu Agenţia, a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinţei la termen, nu poate fi angajată în baza contractului de mandat.

Simpla împlinire a termenului, fără ca locuinţa să fie finalizată şi predată intimaţilor, la cheie, nu dă naştere unei prezumţii de culpă în sarcina ANL, dat fiind caracterul de diligenţă al obligaţiei care îi revine.

Obligaţiile enumerate de instanţă în sarcina ANL nu au fost asumate de recurentă prin contractul de mandat ce trebuia analizat în cauză, iar încheierea contractelor dintre recurentă şi terţi (autorităţi publice, furnizori de utilităţi, antreprenori/constructori, etc.) nu s-a făcut în considerarea raportului contractual dintre ANL şi reclamantul intimat, contractul de mandat fiind ulterior contractelor respective. Prin urmare, ANL nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligaţii pe care nu şi le-a asumat prin convenţia de mandat încheiată cu reclamantul beneficiar.

După redarea art. 1539 alin. (1) din C. civ. din 1864, recurenta a susţinut că pentru a aprecia asupra daunelor-interese care ar putea deriva din cauza neîndeplinirii mandatului, se impune a fi stabilit dacă obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat sau una de diligenţă.

In cauză, obligaţia revenind ANL în temeiul contractului de mandat dedus judec[ţii este una de diligenţă, nu una de rezultat, redându-se în acest sens art. 1 din contract.

In ceea ce priveşte culpa, în cazul unei obligaţii de diligenţă, răspunderea este angajată numai dacă a procedat cu neglijenţă sau imprudenţă, sarcina probei în privinţa acestui aspect revenindu-i creditorului. Debitorul nu poate fi prezumat în culpă, ci vinovăţia acestuia trebuie probată de către creditor, în caz contrar, chiar dacă a suferit un prejudiciu prin faptul că nu a beneficiat de rezultatul pe care l-a aşteptat şi l-a urmărit prin încheierea contractului cu creditorul, acesta nu are dreptul de a obţine de la debitor daune-interese.

Prin hotărârea recurată, nu este probat faptul că ANL nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile pentru a obţine executarea şi finalizarea locuinţei contractate de reclamant şi nici nu s-au indicat, în concret, măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea şi finalizarea locuinţei şi cu utilităţi, măsuri pe care ANL ar fi omis să le întreprindă.

Cu privire la demersurile Agenţiei în finalizarea proiectului Henri Coandă, recurenta a precizat că, pentru a veni în sprijinul beneficiarilor, ANL a formulat cerere de chemare în judecată împotriva MUNICIPIULUI BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL, indicând dosarul nr. x/2020.

Anterior, ANL a mai iniţiat o acţiune în instanţă având ca obiect obligarea autorităţilor la respectarea Convenţiei şi realizarea utilităţilor în amplasamentul Henri Coandă, instanţa de fond pronunţându-se în sensul admiterii acţiunii.

Recurenta a susţinut că poate şi trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce şi-a asumat faţă de reclamant în baza contractului de mandat, contract preexistent, care atrage răspunderea contractuală, şi care nu poate fi asimilat poziţiei reţinută de instanţă, poziţie care presupune analizarea unei răspunderi delictuale. La fel cum, în analiza modului de îndeplinire a obligaţiilor derivând din contractul de mandat, nu pot fi invocate toate contractele în care ANL este parte cu atât mai mult cu cât reclamantul nu este parte în acestea, oricare ar fi ele.

Reclamantul nu a mandatat ANL să îl reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii a ANL sub acest aspect, în acelaşi sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin decizia nr. 1227 din dosarul nr. x/2011.

Recurenta a susţinut că, în condiţiile în care a întreprins demersuri şi măsuri concrete în vederea îndeplinirii şi realizării obligaţiilor asumate, astfel încât locuinţele să fie finalizate şi să poată fi recepţionate şi predate beneficiarilor conform contractelor încheiate, şi mai mult, Primăria Municipiului Bucureşti este cea care gestionează atât finanţarea cât şi realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă, finalizarea utilităţilor din cartierul Henri Coandă nu depinde de voinţa şi puterea de decizie a ANL, astfel că nu se poate reţine că recurenta ar avea vreo vină sau că nu a depus suficiente demersuri şi că trebuie sancţionată.

Nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea ANL în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activităţii, iar ANL nu poate fi răspunzătoare pentru acţiunile sau mai ales inacţiunile autorităţilor şi societăţilor cu atribuţii în domeniu.

Obligaţiile părţilor semnatare ale Convenţiei sunt distincte de obligaţiile asumate de ANL, astfel încât aceste părţi au fost sau trebuiau să fie în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile independent de activitatea ANL, iar obligaţiile ANL nu au nicio relevanţă şi nicio influenţă asupra rezultatului asumat prin semnarea Convenţiei.

Conform raţionamentului instanţei, ANL este culpabilă pentru nefinalizarea locuinţei şi a utilităţilor, în ciuda faptului că există contracte încheiate cu entităţi specializate pe fiecare domeniu, că există legi care prevăd obligaţia de finanţare din bugetul local al unităţilor administrativ-teritoriale.

Aşa cum s-a arătat şi în celelalte apărări aflate la dosarul cauzei, împrejurarea că ANL are ca obiectiv realizarea locuinţelor pe credit ipotecar, nu schimbă câtuşi de puţin natura juridică a contractului încheiat între părţi (mandat) şi nici nu modifică dispoziţiile legale de drept comun aplicabile mandatului.

Prin ignorarea unor soluţii deja pronunţate şi chiar puse în executare, a menţionat recurenta, se ignoră un adevăr juridic deja tranşat, care a produs efecte juridice, se ajunge la soluţii contradictorii care nu oferă o garanţie a respectării principiilor de drept aplicabile şi care vatămă grav drepturile subiecţilor de drept implicate, indiferent de calitatea lor procesuală.

Recurenta a mai arătat că Primăria Municipiului Bucureşti este cea care gestionează atât finanţarea, cât şi realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă (lot 1-zona sector 1 şi lot x - zona Voluntari), astfel că, obligarea ANL la plata prejudiciului pentru nefinalizarea acestora, este total nelegală.

Având în vedere considerentele prezentate şi atât timp cât alte entităţi sunt obligate de instanţele judecătoreşti la executarea utilităţilor în Cartierul Henri Coandă, răspunderea pentru inexistenţa acestora nu poate incumba ANL şi, pe cale de consecinţă, nici repararea prejudiciului cauzat de această situaţie nu trebuie suportat de ANL, aşa cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa a stabilit ca prejudiciul determinat de expertul judiciar este provocat de neexecutarea de către ANL a obligaţiei de a asigura finalizarea lucrărilor de construire şi a utilităţilor.

O astfel de interpretare greşită a actului dedus judecăţii nu poate duce la atragerea răspunderii contractuale a Agenţiei, în măsura în care obligaţia de finalizare şi predare la termen a locuinţei este exclusiv în sarcina antreprenorului general în baza contractului de construire, iar realizarea utilităţilor în sarcina PMB.

În materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecinţa directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligaţiilor prevăzute în contractul încheiat între părţi. Or, în baza contractului de mandat, obligaţia ANL este aceea de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune toate diligenţele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care Agenţia şi-a respectat-o şi a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului; totodată, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 10 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 12 decembrie 2023 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi A. şi B., prin întâmpinare, pentru considerentele reţinute în cuprinsul acesteia, şi a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În prima parte a cererii de recurs, pârâta a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva respingerii eronate a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, această critică fiind susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că fapta ilicită imputată pârâtei A.N.L. - o inacţiune, este una cu caracter continuu, care începe la data de 15.08.2008 şi subzistă până la predarea locuinţei, perioadă în care intimaţii-reclamanţi trebuiau să poată folosi locuinţa conform destinaţiei sale.

Contrar susţinerilor apelantei-pârâte, instanţa de apel a reţinut că paguba pretinsă de intimaţii-reclamanţi, constând în lipsa de folosinţă a imobilului, nu s-a produs doar pe parcursul celor trei ani scurşi de la data la care trebuia să li se predea locuinţa finalizată, ci se produce în mod continuu, astfel încât dreptul la acţiune pentru plata despăgubirii constând în contravaloarea lipsei de folosinţă s-a născut la data de 15.08.2008, dar continuă să existe pe toată perioada menţionată.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, curge conform art. 7 alin. (1) şi art. 12 din acelaşi Decret şi, fiind invocat un prejudiciu care se produce în mod succesiv, pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei curge un termen de prescripţie distinct. Aşadar, curtea de apel a constatat că nu sunt prescrise pretenţiile reclamanţilor formulate pentru un termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, fiind corectă concluzia primei instanţe în sensul că dreptul material la acţiune nu este prescris pentru perioada de 3 ani anteriori datei la care a fost introdusă acţiunea.

Înalta Curte reţine că dreptul reclamanţilor la despăgubiri este un drept la reparaţie ca urmare a pagubei suferite prin inacţiunea ilicită a recurentei-pârâte, care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda la scadenţă o locuinţă la cheie, lipsind pe reclamanţi de folosinţa imobilului contractat.

Prin motivele de recurs, se susţine, în esenţă, că nu este vorba de prestaţii succesive, termenul maxim în care obligaţiile pretins neexecutate trebuiau a fi îndeplinite fiind unic, respectiv data la care trebuia predată locuinţa.

De asemenea, în opinia recurentei-pârâte, decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât dreptul la acţiune al reclamanţilor s-a stins, nefiind exercitat în termenul general de prescripţie de 3 ani, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, iar, la data de 15.08.2008, moment unic şi nu succesiv, s-a născut dreptul material la acţiune al intimaţilor privind daunele interese pentru neasigurarea edificării locuinţei la termen.

Înalta Curtea va respinge aceste critici şi va reţine că stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripţie este strâns legată de dinamica relaţiilor contractuale dintre părţi.

Astfel, reclamanţii prin cererea de chemare în judecată pornesc de la premisa că până la predarea locuinţei suferă un prejudiciu determinat de lipsa de folosinţă, motiv pentru care se apreciază că actul juridic este în derulare, chiar şi după împlinirea termenului.

Simpla depăşire a termenului contractual pentru predarea locuinţei la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, iar în cauză, niciuna dintre părţi nu evocă o modalitate de încetare a acestuia şi nici nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari a locuinţelor din Cartierul Henri Coandă.

Potrivit dispoziţiilor art. 1021 C. civ. de la 1864, partea în privinţa căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenţiei, dacă aceasta mai este posibilă, fie desfiinţarea sa, cu daune-interese.

Iar, conform dispoziţiilor art. 1082 din vechiul C. civ., debitorul obligat contractual este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei, independent de obligaţia de executare a contractului.

Prin urmare, nu poate fi stabilit ca moment relevant al naşterii dreptului material la acţiune al reclamanţilor data la care trebuia predată efectiv locuinţa, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care contractul îşi înceta efectele tot la acel moment. Din acest punct de vedere, data la care începe cursul prescripţiei ca fiind 15.08.2008 nu poate fi reţinută.

Înalta Curte reţine că obligaţia de plată a despăgubirii nu derivă dintr-o prestaţie unică, ci se produce în mod succesiv pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei de a preda locuinţa potrivit art. 1 din contractul de mandat, astfel că dreptul material la acţiune se stinge printr-o prescripţie distinctă, iar termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, curge conform art. 7 alin. (1) şi art. 12 din acelaşi Decret, aşa cum, în mod corect, a stabilit instanţa de apel.

În acest context, criticile recurentei-pârâte sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune nu sunt fondate, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. urmând a fi respins.

Cât priveşte susţinerile pârâtei referitoare la aspectele evidenţiate de instanţa de apel prin raportare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte constată că recurenta, deşi redă, parţial, considerentele reţinute, se află în eroare faţă de statuările deciziei atacate din perspectiva menţionată, şi, de asemenea, aduce în dezbatere chestiuni care nu au fost evidenţiate de instanţa de apel în motivarea aferentă criticilor aduse instituţiei juridice respective.

Astfel, cu privire la pretinsul efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat invocat de ambele părţi în legătură cu decizii de speţă ale instanţelor, în litigii în care intimaţii-reclamanţi nu au fost parte şi în care nu s-a analizat executarea contractului de mandat din această cauză, instanţa de apel a subliniat că sistemul nostru de drept nu recunoaşte precedentul judiciar şi a constatat că hotărârile judecătoreşti indicate nu cuprind dezlegări ale problemelor de fapt sau de drept din această cauză, care să se constituie într-un lucru judecat între părţile acestui litigiu, în sensul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, a reţinut că nici hotărârile judecătoreşti prin care entităţile implicate în realizarea proiectului Henri Coandă au fost obligate să-şi execute anumite obligaţii din contractele semnate, indicate de apelanta-pârâtă, nu le pot fi opuse intimaţilor-reclamanţi, care sunt terţi la aceste contracte şi care nu au fost părţi în acele litigii.

În acest context, criticile recurentei-pârâte urmează a fi respinse ca nefondate.

În ceea ce priveşte celelalte critici ale recurentei-pârâte, subsumate de aceasta art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul de casare a fost invocat formal, dezvoltarea argumentelor expuse de parte nefiind susceptibile de a fi încadrate în textul de lege indicat.

În acest sens, trebuie menţionat faptul că în această cale extraordinară de atac, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Înalta Curte constată că în această etapă procesuală nu pot face obiectul examenului de legalitate aserţiunile recurentei, potrivit cărora, instanţa a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conţinutul obligaţiilor asumate, dar şi prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ., în condiţiile în care în argumentarea acestor susţineri se aduc în dezbatere doar chestiuni de apeciere a probatoriului şi de reevaluare a situaţiei de fapt.

Nici criticile recurentei privind natura obligaţiilor sale, respectiv, dacă acestea sunt de rezultat sau de diligenţă, nu pot forma obiect de analiză în recurs, întrucât natura acestora reiese din clauzele contractului, stabilindu-se, de altfel, tot pe baza aprecierii probatoriilor.

În acest sens se reţine că argumentele recurentei prin care se urmăreşte, în realitate, interpretarea clauzelor contractuale şi stabilirea situaţiei de fapt pe baza probelor de la dosar, vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea unei hotărâri, astfel că nu pot face obiectul cercetării în calea de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziţii legale, recurenta urmăreşte să obţină o reinterpretare a clauzelor contractuale, o evaluare a manifestării de voinţă a părţilor, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Chestiunile legate de măsurile şi demersurile întreprinse în vederea îndeplinirii şi realizării obligaţiilor asumate, cele referitoare la nefinalizarea locuinţei şi utilităţilor, precum şi cele privind faptul că nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea sa, sunt tot aspecte de netemeinicie, în condiţiile în care vizează situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare, în raport de dovezile administrate, asupra cărora nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

Recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Într-o altă exprimare, recurenta critică modul în care instanţa de apel a apreciat probele, tinzând, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 973 din C. civ. de la 1864, art. 1073, art. 1532 şi urm., art. 1539 alin. (1) din acelaşi cod, etc.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Chiar dacă recurenta invocă greşita aplicare a unor dispoziţii legale, în dezvoltarea acestor susţineri nu prezintă argumente de nelegalitate şi nu arată, în concret, în ce a constat greşita aplicare a legii, respectiv care au fost greşelile de judecată săvârşite de instanţă, ci îşi exprimă nemulţumirea cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel.

Chestiunile legate de stabilirea culpei, respectiv a prejudiciului, pe care le aduce în discuţie recurenta, reprezintă tot chestiuni de fapt, care aparţin în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac. Aşa fiind, cele expuse din această perspectivă în cuprinsul cererii de recurs îmbracă doar aparenţa unor critici de nelegalitate, întreaga argumentare fundamentându-se exclusiv pe aspecte de netemeinicie.

Înalta Curte subliniază că întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar recursul nu se poate limita la o indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, recurenta neprocedând în acest mod, din perspectiva celor arătate anterior.

În considerarea celor ce preced şi, constatând că prin criticile recurentei nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1985A din 7 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2024.