Prescription ruling on director liability upheld; appeal annulled as inadmissible fact review.

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5 mai 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor aferente prejudiciului material cauzat în exercitarea funcţiei de administrator, respectiv a sumelor de 396.373,3 euro şi de 1.300.621,92 RON, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 3259 din 21 decembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ambele invocate de pârât şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1568A din 27 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Reclamanta A. S.R.L. a recurat cea din urmă hotărâre, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea acesteia şi după rejudecare, respingerea excepţiei dreptului material la acţiune şi admiterea acţiunii.

În susţinere, a arătat că instanţa de apel în mod greşit a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că termenul de prescripţie a început să curgă în luna mai 2013, la data la care intimatul a fost revocat din funcţia de administrator.

A susţinut că acest raţionament este unul străin de situaţia de fapt din speţa dedusă judecăţii, instanţa pronunţând soluţia fără a avea în vedere toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, din care rezultă că recurenta s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a afla întinderea pagubei pricinuite de către fostul său administrator, până în luna ianuarie 2020, dată la care acesta a predat documentele societăţii reclamante către actuala conducere.

De asemenea, a susţinut că a probat diligenţele întreprinse pentru a obţine documentele societăţii, fiind paralizată de refuzul intimatului de a le preda.

A mai afirmat că intimatul a fost revocat din funcţia de administrator fără a fi descărcat de gestiune, sens în care în cauză devin incidente dispoziţiile art. 850 şi urm. C. civ., privind darea de seamă şi predarea bunurilor. A susţinut că aceste prevederi se completează cu cele ale art. 2.019 C. civ., coroborate cu art. 72 din Legea nr. 31/1990.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat demersurile efectuate în vederea preluării documentelor şi bunurilor societăţii de la intimat, subliniind că abia începând cu 17 februarie 2020, când a avut loc predarea documentelor, conform proceselor-verbale ataşate, a putut lua cunoştinţă de situaţia reală a investiţiilor şi a activităţii concrete a fostului administrator şi, implicit, de prejudiciul creat.

Fiind vorba despre o răspundere a administratorului faţă de societate, izvorâtă din contractul său de mandat, recurenta a afirmat că sunt incidente dispoziţiile art. 2.517 C. civ., iar termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen. În privinţa acestui termen, a susţinut că, potrivit art. 2.523, raportat la art. 2.528 alin. (1) C. civ., prescripţia dreptului la acţiune a început să curgă pentru recurentă la data la care intimatul a predat efectiv documentele, respectiv din februarie 2020, şi că de la această dată asociaţii A. S.R.L. au descoperit ce activităţi a întreprins fostul administrator cu fondurile societăţii, având în vedere că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare pe perioada mandatului şi nici aceea de predare a documentelor, ulterior revocării acestuia.

Astfel, a apreciat că concluzia la care ajunge instanţa de apel, respectiv că reclamanta ar fi putut studia cărţile funciare sau extrasele de cont pentru a afla despre întinderea pagubei cauzate de către fostul administrator, nu este una corectă, având în vedere că, pe de o parte, cărţile funciare fac dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor şi nu poartă menţiuni cu privire la preţurile de achiziţie, iar, pe de altă parte, mare parte a tranzacţiilor au fost făcute în numerar, prin circuitul ilicit pus la cale de către intimat de care recurenta a aflat abia începând cu luna februarie 2020.

A arătat că ceea ce nu a cunoscut şi nu ar fi putut cunoaşte, la momentul revocării mandatului, ci doar ulterior, la momentul predării actelor societare de care este amploarea mecanismului ilicit pus la cale de către acesta şi cuantumul enorm al prejudiciului produs.

Mai mult, a considerat că în condiţiile în care autoarea căii de atac a făcut dovada demersurilor egale multiple şi repetate de a intra în posesia documentelor societare, aceasta nu putea fi sancţionată pentru pasivitatea intimatului.

Potrivit recurentei, refuzul nejustificat de predare a documentelor societare şi a evidenţelor contabile constituie fie o faptă de favorizare, fie de tăinuire sau de împiedicare ori întârziere a chemării în judecată a autorului faptei ilicite, în sensul art. 1.369 din C. civ., şi face parte din complexul cauzal, cu rol de condiţie cauzală.

În concluzie, a afirmat că în absenţa predării actelor societare şi documentelor contabile, recurenta s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a efectua un examen amănunţit asupra activităţii administratorului asociat de până la încetarea mandatului acestuia, pentru a putea trage concluzii cu privire la situaţia societăţii, de a identifica potenţialele acte juridice frauduloase încheiate în perioada premergătoare încetării mandatului administratorului.

De asemenea, refuzul nejustificat de predare a documentelor societare şi a evidenţelor contabile de către administrator implica nesocotirea obligaţiei privind organizarea şi conducerea contabilităţii financiare şi a contabilităţii de gestiune adaptate la specificul activităţii, care, potrivit prevederilor legale, se afla în atribuţiile administratorului.

Totodată, a precizat că legea prezumă săvârşirea faptei ilicite în sarcina persoanei responsabile cu îndeplinirea acestei obligaţii, astfel că este total greşită şi contrară tuturor prevederilor legale concluziile instanţei de fond asupra excepţiei prescripţiei, aceasta apreciind greşit că termenul a început să curgă în luna mai 2013, la data la care intimatul a fost revocat din funcţia de administrator.

Autoarea căii de atac a susţinut că singurul moment de la care a început să curgă termenul prescripţiei a fost 17 februarie 2020, când intimatul a decis să predea documentele şi evidenţele contabile ale societăţii recurente, astfel că acţiunea depusă la 5 mai 2022 este introdusă cu respectarea termenului de prescripţie.

În final, a arătat că în momentul revocării mandatului intimatului nu a existat nicio suspiciune în legătură cu activitatea sa în această funcţie, sens în care a apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel a stabilit că existenţa unor suspiciuni la adresa intimatului ar fi trebuit să determine noul administrator să facă verificări la primire, notar, etc.

În final, autoarea căii de atac a reluat, pe larg, motivele cererii de chemare în judecată, care, deşi nu au fost analizate de instanţele de fond ca urmare a respingerii acţiunii pe cale de excepţie, se impun a fi avute în vedere la rejudecarea cauzei, potrivit recurentei.

La 12 februarie 2024 intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în susţinerea căreia, a arătat, în esenţă, că susţinerile recurentei nu se încadrează în motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile sale fiind netemeinicie, şi nu de nelegalitate. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimat prin întâmpinare, reţine următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiţia legală fiind aceea ca dezvoltarea criticilor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de casare prevăzute de lege.

Recursul este întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac deduce verificării momentul de început al termenului de prescripţie al dreptului la acţiune. În concret, autoarea căii de atac impută instanţei de prim-control judiciar stabilirea greşită a momentului de început al termenului de prescripţie prevăzut de art. 2.528 C. civ., justificat de faptul că refuzul intimatului de a preda documentele societăţii după revocarea sa din funcţia de administrator confirmau împrejurarea că aceasta s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a afla întinderea pagubei pricinuite de către intimat până la predarea lor. De asemenea, susţine că aceasta a întreprins demersuri pentru a intra în posesia documentelor şi că abia de la această dată a cunoscut amploarea mecanismului ilicit şi cuantumul enorm al prejudiciului produs.

Aceste argumente vizează elemente factuale şi probatorii, care scapă însă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Prin decizia nr. 22/2019, pronunţată de instanţa supremă în interesul legii, s-a statuat că determinarea momentului de început al prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, se realizează de către instanţa de judecată numai în baza unui probatoriu complex, iar determinarea momentului la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt.

Prin urmare, stabilirea momentului de început al prescripţiei reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei de prim-control judiciar, fundamentată pe probele administrate în cauză, care, în raport cu dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., nu pot fi deduse verificării în recurs.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta îşi exprimă, în realitate, nemulţumirea faţă de situaţia de fapt, aşa cum aceasta a fost stabilită de către instanţa de prim-control judiciar şi de modalitatea de valorificare a ansamblului probator din cauză, tinzând, în realitate, la reexaminarea lor, demers inadmisibil în recurs faţă de actualul context legislativ, statuat de prevederile art. 483 alin. (3), raportate la cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Împrejurarea că soluţia instanţei de prim-control judiciar nu rezonează cu apărările şi cu propriile convingeri ale recurentei nu este suficientă pentru declanşarea controlului de legalitate, întrucât recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care presupune analiza măsurii în care criticile aduse de recurent, prin motivele de casare, hotărârii instanţei anterioare se încadrează sau nu în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, examinarea în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (3) C. proc. civ.

Or, prin criticile formulate, recurenta urmăreşte, în realitate, să provoace un control de fond, omiţând că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie, nu şi al treilea grad devolutiv, în actualul context legislativ.

Referitor la susţinerile recurentei privind condiţiile răspunderii civile, având în vedere că acestea vizează fondul cauzei, care în apel nu a făcut obiectul analizei instanţei de prim control judiciar, calea de atac fiind respinsă pe cale de excepţie, instanţa supremă constată că nu pot fi integrate vreunui caz de casare.

Înalta Curte aminteşte faptul că recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, care, în temeiul principiului legalităţii căilor de atac, consacrat la nivel constituţional de art. 129 din Constituţia României şi prevăzut de C. proc. civ. la art. 457 alin. (1), nu poate fi exercitată de părţi decât în condiţiile şi termenele limitativ prevăzute de lege.

Astfel, constatând că susţinerile părţii recurente nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare ce atrage incidenţa sancţiunii nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2), raportat la art. 175 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului şi, în consecinţă, va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1568A din 27 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 martie 2024.